”Iubirea-i cea mai prețioasă piatră, ca lacrima, cinstită și curată”

”Iubirea-i cea mai prețioasă piatră, ca lacrima, cinstită și curată”

Cu mineralogul CONSTANTIN GRUESCU peste vreme

Pe Costică Gruescu îl cunosc de când lumea, vorba vine, pentru că el însuși exista de când lumea. El a rămas astfel pentru mine, o dimenisune a timpului infinit. Și asta nu pentru că a trăit 96 de ani, ci pentru că în toată existența sa s-a măsurat cu erele geologice, cu Timpul planetei. Știa să citească mesajele din vechime din limba mineralelor, să le pătrundă cele mai tainice unghere. Le-a învățat încetul cu încetul, le-a adunat acasă la el, le-a ocrotit cu iubire. Iar acestea i-au dus faima. Destin de miner artificer devenit savant, respectat în mediile științifice, ascultat cu atenție în prestigioase aule academice ale lumii.

Colecția lui de mineralogie estetică de la Ocna de Fier era un reper nu numai în geografia turistică a Banatului ci și în tratatele de specialitate, vizitată de mulți turiști, dar și studiată pe îndelete de savanți de pretutindeni. Te primea cu bucurie și politețe, nu fără o umbră de îndoială jucăușă în privirea de azur, ce te știa cântări cum trebuie. Apoi începea spectacolul prezentării exponatelor, de la pietrele cele mai șterse la cele mai strălucitoare, pe care le știa până în cele mai mici amănunte, însăilând adevărate povestiri ce le aduceau la viață. Nu știam niciodată ce să admir mai degrabă, pietrele sau omul care le stăpânea, ca un adevărat mag din alte timpuri. Mă simțeam ca într-o lume uitată de pe care a fost smuls lințoliul vremii. Din păcate, nu a fost ascultat, nu a primit înțelegere și bani din partea celor care ar fi avut obligația de a-l ocroti și sprijini în împlinirea viselor sale,  de a întemeia nu numai un muzeu al mineralogiei din Munții Banatului, dar și o instituție științifică de studierea acesteia acolo, la Ocna de Fier.

L-am vizitat în dese rânduri, ne-a legat o prietenie de decenii, am realizat reportaje scrise, radiofonice și portrete cinematografice despre acest adevărat fenomen care era Constantin Gruescu, am scris și o carte împreună, Lumina din adâncuri, Editura EMIA, Deva, 2006.  Dar mereu am senzația că nu am făcut îndestul. Ori de câte ori îl căutam ne retrăgeam să ne încărcăm cu energie lângă cuarțul gigantic ce trona în expoziția lui permanentă și povesteam. De curând am descoperit, rătăcit, un interviu pe care nu l-am dat publicității. Era într-o zi de luni, 27 octombrie 2014. Și, după ce credeam că știu totul despre el, am luat-o de la capăt. Cu bucuria unor noi descoperiri. Trăiesc, recitindu-l, poate emoția pe care o încerca el când, în adâncurile minelor de la Ocna de Fier, afla încă o nestemată pe care a aducea la lumină.   

  •  Costică, nu ne-am mai văzut de multă vreme și descopăr că în Muzeul tău au apărut foarte multe „figuri” noi, dacă am putea spune astfel. Prima este acest tablou, pe care nu l-am mai văzut. Te înfățișează pe tine, marţial, într-o costumaţie de miner. Cine l-a pictat?
  • Am fost la o expoziţie a pictorului Cazimir Kurta, unde era portretul directorului Azilului de Bătrâni din Reșița, Pavel Fiștea, foarte frumos realizat. Și fostul director zice: „Lui nea Gruescu, să-i faci un portret”. Şi el zice: „Păi să-mi dea o fotografie, că nu vine omul de la Ocna de Fier pentru pozat”. Aveam la mine poza asta cu uniforma primită de la Universitatea din Salzburg. Eu am fost la Salzburg. A venit un profesor de la Bucureşti şi zice: „Eu sunt angajat la Universitatea din Salzburg, sunt şeful laboratorului electronic al Universităţii. Avem 150 de minerale din Banat la care nu avem ocurenţa, nu ştim de unde sunt. Ai putea să ne ajuţi?” Zic: „Cu Banatul cum să nu, că sunt acasă la mine, numai că trebuie ca  cineva să mă ducă acolo”. „Păi vin eu şi te duc”. Am aşteptat vreo două luni, nu ştiu de ce am crezut că iar e o vorbă în vânt, cu care sunt obișnuit de o viață, dar nu a fost aşa. M-a dus la o sărbătorire a fostelor oraşe miniere, care acuma nu mai sunt miniere, şi m-or ţinut acolo vreo două săptămâni. Am văzut pregătirile, m-or plimbat, la Viena, în alte zone care meritau să fie văzute. În ziua festivalului respectiv au venit patru fanfare, două îmbrăcate în uniforme de minier, de câte 40 de persoane o fanfară, şi două în uniforme tiroleze. Eu i-am felicitat că ţin la tradiţie, că şi în tinereţea mea fanfara din Reşiţa era în uniformă de minier. Acum nu mai are nici măcar Anina. Şi nu ştiu ce au discutat organizatorii de acolo, dar, la masa de protocol, care era într-un cort construit în mod special pentru 1.000 de persoane, unde serveau bucatele de la zece restaurante, a venit un cetăţean îmbrăcat în uniforma asta. Eu îl cunoşteam, că am fost la el acasă. Îi zic: „O, şi aici ai venit în uniformă”. „Da, zice, aceasta este pentru muzeul dumitale din partea oraşului nostru”. Și-a dezbrăcat haina, pantalonii îi avea pe mână. Aşa că, de atunci, la Sfânta Varvara eu mă îmbrac în costumul ăsta şi mă duc la biserică.
  •  Și uite așa ai rămas tu imortalizat în tabloul acesta. Chiar mai înainte, când am sosit noi, pleca un grup cu un autocar de Timiş. De unde veneau?
  •  De la două facultăţi din Timişoara, studenţi. Nu aş putea să spun care facultăţi, trebuie să mă interesez, să văd ce au scris…
  •  În Cartea de Onoare. Apropo de ea, toată lumea care vine, şi vine enorm de multă lume, scrie ceva în această carte. Câte volume sunt deja din Cartea de Onoare?
  •  Vreo şapte volume, din care două i le-am dat lui Nicolae Sârbu, când a scris „La Paradisul mineral Gruescu”, şi două sunt unde a făcut cartea. Multe mărturii scrise acolo se află și în cartea pe care ai realizat-o tu, ai scris-o într-un timp scurt, record, şi este de mare valoare, şi ilustrată perfect. Dar, din păcate, nu au fonduri ca să reediteze aceste lucrări care merită să fie popularizate în continuare.
  •  Ne aflăm în colecţia Gruescu. Ce s-a mai întâmplat aici în ultimul timp, care sunt noile puncte de atracţie?
  •  Am reușit să obțin câteva eșantioane ale acestui adevărat fenomen care sunt mineralele din Minas Gerais din Brazilia, unde predomină ametistul, şi am aflat originea acestor forme într-o zonă formată dintr-un platou cu o mlaştină. Povestea am aflat-o în Italia, la Universitatea din Padova, unde Francisco Griselini, în 1770, după Pacea de la Pasarovăţ, a fost solicitat de Curtea Imperială de la Viena să vadă ce e cu Banatul ăsta, unde aveau mereu necaz cu turcii. El, fiind om de ştiinţă, a venit de la Moldova Nouă, pe la Sasca, Ciclova, Oraviţa, Dognecea, Ocna de Fier până la Bocşa, în partea asta sud-vestică a Banatului, apoi s-a dus și pe la celelalte zone miniere, metalurgice, şi a informat Curtea Imperială că e o zonă foarte bogată, că sunt toate felurile de metale aici, dar care nu sunt exploatate decât în mod primitiv. Peregrinând pe la toate minele, a primit cadou eşantioane frumoase, interesante ale mineralelor şi a format o colecţie pe care a donat-o Universităţii din Padova, unde își făcuse studiile. La un congres de medicină complementară, care s-a desfășurat la Timişoara, am cunoscut o doamnă psiholog, care era de origine română. Când era în clasa a IV-a a plecat cu părinţii în Italia, unde a studiat psihologia. Din vorbă în vorbă, s-a interesat de colecția mea, de cuarțuri, și i-am spus să trimită pe cineva la mine că îi dau două-trei eşantioane de cuarţ. Ea avea nevoie de acestea pentru că suntem în epoca siliciului acum şi cuarţul are proprietăţi speciale pentru anumite vindecări. A doua zi am întâlnit un alt italian, la fel delegat la congres. Îmi spune: „Suntem invitaţi la un restaurant italian, mergi cu noi?” După masa copioasă, spun așa, într-o doară, cum am obiceiul când stau de vorbă  cu străini: „La toamnă ne întâlnim la voi”. „Unde?” „La Turnul Eiffel, la Podul Londrei, la Zidul Chinezesc” şi de multe ori mi se întâmplă că se realizează. De data asta zic: „La toamnă ne întâlnim în Italia”. Doamna psiholog: „Unde?” „Păi, zic, la Padova”. „Dar ce faci la Padova?” „Vreau să văd colecţia lui Francisco Griselini, ce minerale erau în zona superioară a zăcămintelor, în Pălăria de Fier, aşa-zisă geologic”. Şi ea zice: „Dar ai paşaport?” „Am”. „Nu vrei să mergi acum cu mine, că eu sunt cu maşina aici?” „Am să-mi iau concediu de la Tanti Mia şi merg. Sigur, Tanti Mia îmi va da concediu”. Firește că nevasta nu a avut nicio obiecție, așa că am plecat cu ea. Acolo doamna avea să-mi fie de mare ajutor pentru că mineralele din Banat nu sunt numai în Padova, ci în toate oraşele din partea nord-estică a Italiei. Am văzut colecția lui Francisco Griselini și am făcut comunicări foarte importante. Erau minereurile pe care noi le vedem la suprafaţă şi acuma, aşa că am putut să-mi îmbogăţesc cunoştinţele.
  •  Ai găsit lucruri noi, pe care nu le ştiai?
  •  Da. În primul rând nu ştiam minereurile de cupru care erau la suprafaţă, minereurile de aur nativ şi, bineînţeles, fierul, cuprul, plumbul care la ei sunt foarte bine expuse.
  •  Cum sunt ele, cum le-ai descrie?
  •  La Padova, în cadrul Muzeului de Mineralogie, am văzut fotografii mari de 2 metri care reprezentau un platou cu clorite de fier care se dezagregă în natură, datorită intemperiilor, bioxidul, flogobitul, şi s-a format o mlaştină, un nămol special prin care gazele geologice nu au putut ieşi afară şi au rămas sub formă de pungi în masa de argilă. Un grup de italieni a cumpărat un colţişor din terenul acesta şi acolo au pus o basculă, un excavator pitic şi un disc diamantat, cu care tăiau bolovanii dintr-un pământ verde, rezultat din consolidarea argilei. Bolovanii erau, în general, cilindrici şi piesele mai mici se vând la bursele de minerale cu câteva milioane, iar piesele mari sunt cumpărate doar de muzee. Mie mi-au adus aceste patru piese niște italieni cu o maşină. Două sunt ametiste şi două de citrin, mai mari, de peste 2 metri. De fapt, între ametist și citrin este o legătură, la o anumită temperatură, ametistul se transformă în citrin. Fenomenul acesta l-au descoperit-o ruşii, în Evul Mediu, când au adus citrinul din Siberia în Europa. Cum cererile erau mult mai mari decât producţia, activitatea de extragere fusese accelerată. În graba aceea, din întâmplare, unui miner i-a scăpat un cristal de ametist într-o cocă fierbinte de pâine. Când l-a scos din pâine, ametistul devenise citrin.  
  • Devenind din mov galben…
  • Da, ametistul este procentajul minim de mangan în structura siliciului şi probabil că manganul acesta, la o temperatură de peste 400-500 de grade, se tranformă îm citrin.
  •  Acestea sunt cele mai spectaculoase piese, dar sunt şi multe altele…
  •  Sigur, cele mai importante, totuşi, sunt din mineralogia fierului. La mine au venit două grupuri de specialişti geologi, unul din China şi unul din Rusia, oameni care au zăcăminte colosale, şi am discutat cu ei. Au rămas surprinşi de cât de multe forme de cristalizare ale fierului se află aici, la  Ocna de Fier, în Banat, pentru că ei, cu coloşii lor mineralogici, nu au atâtea forme. Pe mine m-a satisfăcut constatarea lor, că, aşa, pe cât suntem noi de modeşti, de săraci, putem să dovedim lumii că este altceva la noi decât la marile conglomerate de minereuri de fier din lume.
  •  Sigur, ar fi multe lucruri de spus, dar în perioada asta, de când nu ne-am mai văzut, de când am lucrat împreună la o carte dedicată biografiei tale, gândurilor şi pasiunilor tale, şi mai cu seamă acestei revelaţii a pământului care este Muzeul tău, s-a mai întâmplat un lucru, a „explodat”, în ghilimle, scriitorul Constantin Gruescu. Ai publicat câteva cărţi, care sunt acestea?
  •  Eu nu am avut fonduri financiare ca să le pot edita de-a lungul vremii. În ultima vreme am publicat însă mai multe volume cu sprijinul unor sponsori. Așa am tipărit amintiri din anii milităriei, pe care i-am făcut la Reşiţa, la pompieri, poveşti foarte interesante, frumoase, din viaţa Reşiţei, din viaţa militară de acolo, şi de aceea am şi făcut o donaţie mineralogică unităţii de pompieri din Reşiţa, pentru că am avut o militărie frumoasă acolo. Comandantul, colonelul pompierilor mi-a și sugerat titlul cărţii: „Luptându-ne cu focul”.  
  •  Altă carte…
  •  Ani de zile am fost corespondent al postului de Radio Reşiţa şi ei au publicat trei volume de reportaje de-ale mele legate de viaţa minerilor, din viaţa localităţii…
  •  Cuprinzând însemnările tale citite la Radio Reşiţa, într-o rubrică specială pe care ai avut-o acolo. Am înţeles că ai publicat şi un volum de versuri…

– Da, cheltuielile au fost suportate de o societate din Reşiţa. De asemenea, Universitatea din Reşiţa mi-a publicat o carte în care sunt descrise mineralele ce le-am donat acesteia.

  •  Ai depăşit 91 de ani de viață. O vârstă incredibilă. Și nu te-ai schimbat deloc. Eşti cu aceeaşi înfăţişare, cu aceeaşi voce caldă, cu aceeaşi răbdare, cu aceeaşi căldură, cu aceeaşi tinereţe în tine de când te știu, și ne cunoaștem de mai bine de patru decenii. Ce înseamnă pentru tine, acum, la 91 de ani, viaţa trăită până acum, şi cum o vezi de acum înainte?
  •  În viaţă am fost întotdeauna optimist, am văzut mereu părțile ei frumoase. Chiar dacă am trecut prin greutăţi mari, a murit tata când încă eram copil, mama şi-a pierdut vederea, am rămas şi cap de familie şi, totuşi, am răzbit, m-am descurcat frumos, respectând oamenii care meritau să fie respectaţi, faţă de care am şi acum o consideraţie deosebită. Am iubit artele și, în concediile mele în timpul comunismului, mergeam adesea în ţările de democrație populară, cum le spunea atunci, că doar acolo ne era permis să ieșim, ca să vizitez muzeele şi catedralele, unde vezi cultura poporului respectiv. Aşa mi-am îmbogăţit cunoştinţele, din punct de vedere cultural. Mai târziu aveam să merg și în ţări ca Franţa, Germania, Italia,  Austria, căutând în continuare să-mi îmbogăţesc cunoştinţele.

– Iată, de o bună bucată de vreme, tu însuți ai devenit un obiectiv demn de vizitat pentru numeroși oameni din țară și străinătate.

  •  Fiecare om are obligaţia morală de a contribui cu ceva la propăşirea societăţii în mijlocul căreia trăieşte. Eu sunt convins de acest lucru şi trăiesc pentru asta. Nu degeaba la mine, în muzeul meu, intrarea este gratuită pentru toată lumea. Deşi mi se mai întâmplă că am greutăţi din cauza asta, dar muzeul meu totuşi trăieşte şi mă bucur de oamenii de ştiinţă care vin şi văd cine suntem noi şi le vorbesc despre cine au fost strămoşii noştri geto-dacii, care erau oameni de omenie, oameni care făceau bine, se ajutau între ei şi, religia  lor fiind monoteistă, îl aveau pe Zamolxis al lor care, exact ca Iisus Hristos, propovăduia binele între oameni, pacea şi înţelegerea. Nu e exclus ca tocmai ei, de aici, să fi dus în Africa de Nord, în Egipt, şi în Iudeea aceste gândiri monoteiste. Din păcate nu ne grăbim să descifrăm tăbliţele de aur de la Castelul Peleş, care narează istoria pre-dacilor, şi care ne-ar putea spune mult mai multe. Latinii spun că ei au adus cultura în toată Europa. Nu este adevărat, pentru că strămoşii noştri aveau alfabetul mai vechi decât cel al Sumer-ului cu 1.000 de ani, deci în istoria omenirii strămoşii noştri au fost cineva. Şi ar trebui să ne ocupăm mai mult, pentru ca și copiii noștri să cunoască aceste probleme.
  •  Ce bine ar fi să poată vorbi aceste galerii de mină, acum părăsite și inundate în urma încetării activității miniere în zonă, care sunt o dovadă palpabilă a preocupării geto-dacilor de a extrage primii mineralele de aici.
  •  Tocmai asta lipseşte. Tangenţial mai aminteşte câte cineva despre aceste perioade preistorice în care ţăranii noştri, crescătorii de animale, mergeau cu turmele lor până în Africa de Nord, unde și astăzi sunt nişte locuri în care oamenii vorbesc o limbă necunoscută. Nu este exclus să fie urmaşii strămoşilor noştri stabiliţi acolo, în Africa de Nord.
  •  După cum îmi dau seama, ți-ai păstrat curiozitatea, mai ai multe de aflat. Eşti foarte tânăr, Costică Gruescu…
  •  În permanenţă caut să-mi completez studiile, pentru că, noi, oamenii care muncim pentru un scop oarecare, suntem obligaţi să ne îmbogăţim mereu  cunoştinţele, dar pe care să le şi împărtăşim celor din jurul nostru. Şi eu asta fac. De fapt, toată viaţa m-am ocupat de cultură, la Căminul Cultural, şi în timpul comunismului, eu m-am ocupat de brigada de agitaţie, de cor, de muzică şi am rămas cu impresii frumoase despre acea perioadă. Mă întâlnesc și astăzi cu prietenii din acei ani, dar particip și la acţiunile culturale, lansări de carte, festivaluri de poezie în grai, asta este foarte important, că noi, bănăţenii, mai ţinem la graiul strămoşilor noştri, care are frumuseţea lui deosebită. Eu sunt un adept al culturii vechi, al învățămintelor înaintașilor noștri. După cum cred că și modestul meu muzeu este un mesaj pentru cei ce vin de frumusețe, culoare și armonie, ca lecție de viață și speranță în viitor.
  •  În volumul de versuri numit „Sânziene”, pe care l-ai publicat în 2005, descopăr versuri de o mare sensibilitate. Între ele, două poezii mi se par emblematice. Prima este dedicată legendarului poet bocșean Tata Oancea, supranumit „Don Quijote al Banatului”, creatorul revistei „Vasiova”, și cealaltă evocă pasiunea vieții tale, cristalele. Mi le poți rosti?

(Deschide volumul și-mi citește cu voce așezată, cu timbrul său cald și adunat din fire de lumină).    

Tata Oancea

Toate trec în astă lume

Suferinţi şi fericire,

Zile triste, zile bune,

Rămân doar o amintire.

Gânditor privesc din tindă

Printr-o lume-ndepărtată

Şi prin faţă se perindă

Timpuri vechi de altădată.

Ai căutat viaţa toată

Credincios să porţi lumina

Ce-a lăsat-o ne-ntinată

Victor Vlad Delamarina.

Colindând cu sacu-n spate

Cum umbla Badea Cârţan,

Vesel ai purtat prin sate

Versul nostru bănăţean.

Câte fete întristate

De la Sasca la Săcula

Le făcuşi să uite toate

Recitându-le „Controla”?

Trubadur cu barbă sură

Purtând graiul de demult

Versul tău vrăjit mă fură

Când stau seara să-l ascult.

Înţelepţi cu carte multă

Despre tine astăzi scriu

De sub crucea ta-i ascultă

Nu le spune că-i târziu.

Cristalele

De ţi-aş trimite astăzi strălucirea

Granatei, cu luciri diamantine,

Zâmbind, ai spune că e nălucire

Şi că nicicum nu poate fi mai bine.

De ţi-aş trimite inima-mi curată

Cum e cristalul transparent de stâncă,

Ironică mi-ai spune că-i pătată.

Încrederea îţi şovăieşte încă.

Iubirea-i cea mai preţioasă piatră,

Ca lacrima, cinstită şi curată.