Partea mea de Eden

Partea mea de Eden

(fragment)

Liniștea din jur pare o ființă fugară, hăituită.

Nu stă locului deși, e puțină mișcare în jur.Se rostogolește în valuri mi se agață de umeri, mă aplec, trec pe sub ea, pod de aburi nădușitori, nu alta. Gata! Sunt de partea cealaltă. În arena gândurilor proprietate personală. „O fi bine c-am bătut atâta cale? Voi afla ceva care să-mi ajute în vreun fel, ?”. Stelele de deasupra mă țintuiesc sub săgeți de lumină. Și trec prin lemnul salcâmului de care mă sprijin. E un copac magic. Nu mă îndoiesc. Aș fi vrut să-mi ordonez trăirile, să le așez precum notele muzicale: domoale, înaripate, prelungi, înflăcrate, vagi, monotone, înfiorate, solemne, smerite, dar, întâmplarea de ieri mi se rotește insistent în minte și câștigă întâietate. Peste toate, dă năvală vocea dascălului de la bisericuța din lemn:

Părinteee, un șarpe stă lungit lângă altar!

Distanța de la poartă la intrarea în lăcașul de cult, mi se păru un teritoriu minat. Călcam cu băgare de seamă și Berta îmi pare că mă imită. Nevăzut mă însoțea un înger, așa ziceam eu, dar cine știe, o fi alt fel de făptură cerească trimisă în misiunea de-a mă face să înțeleg la fața locului cum stau lucrurile. La fiecare pas putea ieși din pământ o fantă de energie capricioasă, amețitoare. Care m-ar fi oprit pe loc. Avusesem  eu vreo anume vină, sigur aveam vreo vină, din moment ce, legile divine drepte, exacte, de neclintit, au îndrituit plecarea mamei mele în veșnicii, deși, mi-ar fi fost adânc necesară iubirea sa, (mai ales că, atunci,abia împlinisem șase ani).Fantasma despre care vorbesc, m-aș încumeta să o cred un înger cu rang înalt. Unul mai perspicace, ținând cont câte feluri de necuviincioase întrebări am obrăznicia să le pun cerului și pe care ,făptura misterioasă va trebui să le treacă la catastif. Chiar dacă îl  accept ca și coloratură și va fi existând doar în mintea mea, e totuși  o soluție liniștitoare a cârcotașelor mele întrebări despre vinovății, dreptate cerească, îndoieli cu duiumul. Oricum,voi rămâne o păcătoasă

greu  de adus pe drumul cel bun. Așa m-a suspectat și preotul pe care l-am descumpănit rugându-l să-mi dezlege niște taine despre tulburătoarea cale îngustă a credinței.

 Cât despre îngerul meu păzitor, ( destinat) ,mă gândesc să-l rog să nu se supere pentru tandemul imaginar pe care i-l ofer lângă o altă apariție nepământenă. Își are și ea rolul său în situația pe care trebuie s-o traversez.N-am necuviința să-l ignor nici pe dragul de el deși, oricât se opintește nu reușește să ajungă la timp când am nevoie. N-aș crede că-i leneș ori cu înclinații de hahaleră, doamne ferește-mă de blasfemie, cum să umble sfiosul de el aiurea, lăsându-mă de izbeliște? Asta nu pot  crede. Pur și simplu își face simțită prezența mereu după ce lucrurile urgente deja s-au rezolvat. Parc-ar avea un picior şontâc, pe care-l târâie. Mai degrabă aș bănui că-i obișnuit cu liniștea eternității și-l obosește hărmălaia lumii terestre.Nu-i pot spune bătrân, ființele divine sunt scutite de așa un calvar. Deși, a văzut el multe.Cine știe câte destine o fi apărat înainte de a-mi fi fost hărăzit mie pe frontul vieții ăsteia pământești. De-aceea nici nu mă supăr chiar dacă ziua, pe-o aripă se lasă dormitând, cealaltă prelungită ușor prin preajmă, să nu se depărteze de tot. „Mai dă-mi o cană de lapte”, pare că-l aud cum mă roagă uneori. Acum însă, nici nu pot bănui  pe unde se află. În schimb, la apelul gândului meu, se înființează soldățește celălalt sol trimis poate doar să completeze gândurile mele ,și care se lasă înduplecat să mă liniștească încă odată să nu mai pun întrebări cârtitoare despre ce și cum e cu dreptatea cerească. Oricum ar fi, povestea se arată mult mai credibilă în locurile acestea unde am și eu rădăcinile înaintașilor cunoscuți sau necunoscuți.

Aici e partea mea de eden.Pe care-am moștenit-o în  adâncul sinelui și nu o voi  lăsa destrămării cu nici un preț.

Tot frământându-mă ieri, gardată și de cele două ajutoare, îngerul bun și fantasma imaginară, (sper să fie tot de bună credință și nu vreo aducătoare de negură), ajunsesem aproape de locul unde odihnesc cei dragi. Măcar întregesc și ei veșnicia cu spiritul lor, au și ei un rost acolo, mă gândeam consolator.

Făptura din aburi pe  care o simt  imperceptibil prin preajmă, îmi dă senzația că mi se îngăduie un drum aluziv  inițiatic. Poate cu rol purificator.

Mai pământește vorbind însă, la plecarea în această aventură n-am pus deloc în cumpănă rolul celor două apariții fantast  însoțitoare. Deși, am chibzuit între da și nu, m-am lăsat totuși  prinsă în cursa unui simțământ nedefinit.Îndelung exersat. Nici ascuțiș de nedreptățire , nici vreo neastâmpărată părere de rău. Mai degrabă, o subțiratică, neîmpăcată atracție față de ceva pierdut,niciodată regăsit: iubirea celor pe care nu-i mai pot întâlni. Așa învață omul că orice stare în revenire fie vicleană sau, visător-zgribulită aciuată în uitare, nu înseamnă că nu ne-a durut.De netrecut cu vederea  dacă persistă producând agitație interioară și gust de plantă amară.

Te revezi înapoi prin ani și tremuri de emoție când de undeva, insinuant se iscă o chemare străvezie insistent acroșantă. De-a dreptul năbădăioasă. Ba-i grațioasă, precum o zi de sărbătoare, ba-i tulburare dar, oricum ar fi, nu te poți opune și de plecat trebuie să pleci spre acele chemări.

Nu ezit să mă laud și să mă asemui unui oștean aflat în fața unei bătălii dintr-un război interior pe care el însuși l-a declanșat cu bună știință.

             Din fața bisericuței unde s-a petrecut scena insolită cu șarpele ajuns lângă altar, și până la crucile care marcau numele celor trecuți în veșnicii, părea că se învălmășeau toți pașii lor din viața pământească. Un întreg teritoriu presărat de zgomote de tălpi apăsând pământul. Împinși de o trăire anume. E prea mult, spun asmuțind fantasma de abur care se furișează ca un urmăritor. Nu mai trimite mumii printre secvențele  reale, ,îi zic! Vreau doar să văd locurile. Atât!. Silueta de aburi însă, inventivă, scoate la iveală și ce nu gândesc. E clar, mă vrea supusă emoțional să-i  accept apoi, toate alambicatele sale fandoseli de arătare fantasmagorică. Te pomenești c-ar fi în stare să mă convingă de dreapta judecată cerească le plecarea mamei mele prea timpuriu în veșnicie. Desigur, Bertei nu i-am spus nimic din balansările gândului. Ba, mai mult, intru în jocul reinventării pașilor făcuți de înaintașii mei, chiar pe aici. Pași foști reali,cum tropăiau care mai de care!. Siguri pe ei, șovăitori, monotoni, agili, speriați, furtunoși, timizi, plini de flexibilitate, greoi, atingând țărâna cu durere, istoviți, betejiți, singuratici. Romanțioși, încrucișați unii cu alții, îndoielnici sau, îndrumători. Pași de dragoste și pași secretoși. Berta habar n–avea ce anume îmi bântuia mie prin minte, se bucura sincer că ne revedem. Și eu mă străduiam în plan secund să-mi impun la fel. Bulversarea se datora tocmai revederii.

La bisericuța care numără peste două sute de ani, ajunsesem taman când se terminase o slujbă de înmormântare. Lumea stătea ciorchine pe cărare, încât, nu puteam înainta cu ușurință. Ne-au atras atenția de altfel și strigătele unui bărbat proțăpit în pragul ușii cu spatele spre cei aflați afară și cu mâinile întinse lateral pentru a opri pe oricine ar fi vrut să intre în lăcașul de cult.Roșu la față, cu venele de la gât umflate, ordona:

Părinteeee, părinteeee, stați pe loc! Rămâneți acolo! Pacoste, semn rău, părinte, un șarpe a ajuns  lângă Sfântul altar! Lăsați-mă doar pe mine să păcătuiesc omorându-l!

Omul era probabil, dascăl așa că se simțea dator să intervină.Se repezi înlăuntru, câțiva curioși îl urmară, el însă le făcu iarăși semn cu înțelesul, înapoi, înapoi! Obligându-i să se retragă, înșfăcă un potir, uitând că-i sfințit și nu se cădea să-l folosească într-o acțiune de ucidere:” Huoo! Lighioana naibii! Diavolul te-a trimis! Las‘ că-ți vin eu de hac!, repeta în timp ce preotul ignorând ordinul de protecție primit mai înainte, luă de pe stativ cartea sfântă legată în metal aurit cu gândul să rostească o rugăciune de pace împotriva primejdiilor de orice fel. Într-o clipită, mai toată lumea se postase la ferestrele joase, numai potrivite pentru a vedea spectacolul derulat înăuntru. Dascălul se apropie de reptilă dar nu reuși s-o nimerească. Poate spera într-o minune instantanee care să țintuiască locului vietatea care le producea tuturora înfiorare.

Ne făcurăm loc și noi în fața geamurilor care ne ajungeau la nivelul umerilor.Încordați cu toții, urmăream cum  lighioana continua să-l fixeze pe atacator cu ochi de culoare vineție, iar acesta,precaut, făcu doi pași înapoi calculând la repezeală distanța de la care s-ar potrivi să o lovească fix în cap. Nu reușește însă. Îi tremura mâna iar ființa veninoasă făcu un salt brusc și se alipi de rama icoanei aflată deasupra ușilor sfântului altar.

„Doamne ferește, Părinte, ce-o fi vrând să însemne asta?”   

Stai așa, stai, Pavele, s-aduc apă de la Bobotează! Ajută, Doamne, și alungă Tu, lighioana potrivită pentru gura iadului, că din rai a fost izgonit demult, se ruga preotul căutând din priviri cana aflată mereu lângă ceaunul special tocmit pentru păstrarea lichidului cu puteri miraculoase. Din câțiva pași trecu prin strană și aruncă apa sfințită în ochii șarpelui. „Na, să nu mai poți vedea lumină!! Păcatul te-a adus aici, așa că, nu mai poți avea scăpare.!”

O mare parte dintre enoriașii adunați cioatcă, alipiți unul de altul în spatele nostru,se înghesuiau ineresați de spectacol așa încât, ne simțeam încercuite. Lumea se crucea dar, nu renunța la plăcerea de-a căsca gura uitând și de pomană și de cuvioasa obligație de-a nu cleveti nici în șoaptă despre păcatele unora care, de bună seamă au atras întâmplarea asta nemaipomenită.

Ca într-un număr de hocus-pocus, în atingere cu apa sfințită  solzii reptilei se ridicară, se prefăcură într-o platoșă de apărare, iar corpul încolăcit părea o floare argintie.

– Doamne, ferește-ne! Nu-i a bună, rostea câte unul.Vociferările se încrucișau fără pavăză:

.

— Vai, Părinte, aveți grijă, vă poate sări pe umăr, pe gât, să vă încolăcească. Lăsaţi-l diavolului și nu vă mai apropiați de el!

– Încuiați biserica, să rămână singur până moare de foame. Să nu care cumva să lăsați anafură, pâine sfințită!. Să nu aibă de ghiftuială. Poate scăpăm de piaza rea, Părinte!”.

Sfaturile se încrucișau de-a valma.

Se vedea cum preotul ridică o cruce aflată pe un stativ lângă cartea legată în metal aurit și cum începu să rostească o rugăciune.

Șarpele, alungit, ca o sabie argintată, părea adormit.

Lumea începu să se retragă. Precum o trupă de învinși. O vreme nimeni nu va mai deschide lăcașul până ce lighioana nu-și va da duhul. Așa credeau toți, în frunte cu parohul.