Vă propunem un scriitor: Ardian-Christian Kuciuk

Vă propunem un scriitor: Ardian-Christian Kuciuk

Ardian-Christian Kuciuk (pseudonimul lui Ardian Kyçyku), scriitor de expresie albaneză şi română, doctor în filologie și profesor universitar, născut la 23 august 1969 în oraşul Pogradec din Albania, autor a peste 50 de opere originale -romane, proză scurtă, teatru, scenarii, eseuri, studii științifice – scrise în limbile albaneză și respectiv română.

„Dar mai întâi a răpit-o printr-o altă invenţie uluitoare; o cu totul nouă meserie, o meserie nemaiauzită.Efigenia rămăsese înmărmurită ascultând vitejiile neamului Toacă, de la Marele Descântec al lui tata socru, până la ibricele sculătoare, povestite cu umorul de neîntrecut al Mamei Mamelor, dar noua născocire a Sfârşitului, cea de după lucrarea oraşului, aproape că a dus-o la un orgasm spontan. Deja se vedea soţie a lui, mireasă de vis, admirată de toţi orăşenii, admirată chiar de soldaţii străini, chiar de marele Sultan, care profitase şi dânsul câte ceva din duhul ibricelor sculătoare.

Se vedea mireasa unui băiat-minune care dăruise deja oraşelor – judecând după mişcările graniţei – o întreagă oaste de copii zămisliţi sub zodia ibricelor. Mireasa unui mare înţelept, a unui mare profet, a primului îmblânzitor de ceşti de cafea, din lume.

Căci asta era meseria proaspăt descoperită a marelui Sfârşit: îmblânzitor de ceşti de cafea.

Până la prima lui arestare, Efigenia Flor, sorbind de timpuriu din ceaşca plângerii, a femeilor care îmbătrâneau în aşteptarea bărbaţilor pribegiţi, închişi, nizami sau dispăruţi fără urme, a urmărit cu ochii închişi fiecare palmă a drumului parcurs acolo în străinătate de iubitul ei.

Spre fericirea cernelii de scris, limba încă nu putea fi scrisă, altfel Efigenia ar fi secat vreo două damigene cu cerneală întru dezlegarea blestemului care-i ţinea despărţiţi.

Avea un creier care semăna foarte mult cu pântecele Mamei Mamelor.

Aduse de vocea sibilină a Sevdei a Doua, cuvintele intrau în creierul ei cu o fierbinţeală tulburătoare, o moleşeau, îi înmuiau genunchii. Urma o durere cumplită de cap, ca o mărire a creieru-lui, ca o fierbere, ca o ghiulea care stă să explodeze – uneori se speria să nu-i vină cumva ciclul şi în gură! – cădea într-un somn adânc, fără vise, fără nici un zgomot. Se trezea schimbată, cu trei ochi parcă, iar cu cei doi ochi moşteniţi din naştere închişi, trecea graniţa.

N-avea nevoie să apeleze la cărţile de joc ale Mamei Mamelor care-şi alunga plictisul special al sarcinilor urmărind soarta fiilor pe cărţile străvechi venite de pe undeva din India. Îi era scârbă de ghicitul în cărţi, în cafea, în faţă, în spate; credea doar în ghicitul descoperit de ea însăşi: iubirea nebună.

Astfel, a urmărit drumul Sfârşitului eliberat, de la Casa de Nebuni până la casa Toacă. Aceasta din urmă era acum o altă casă, cu pereţii văruiţi într-un alb de mireasă, cu gard frumos, cu ferestre drepte, înalte, cu acoperişul trandafiriu; doar portiţa albă a fostei prăvălii nu se schimbase. Iar forma de bisericuţă a prăvăliei, coşurile strălucitoare care şerpuiau în cel puţin şapte direcţii, te făceau să crezi că înlăuntrul prăvăliei creşte un pom misterios, uriaş, care se grăbea să ajungă în cer şi să mulgă luna.

A urmărit prima noapte nedormită a Sfârşitului acasă.

A văzut prima baie în lac, prima bătrânică intrând pe portiţa albă a prăvăliei cu o ceaşcă de cafea în mână.

A văzut alte două bătrânici, trei femei mature, învăluite în eşarfe negre. Pe urmă: o adevărată oaste feminină, toate cu câte una sau trei căşti de cafea în mână. Luau loc pe o bancă rotundă, în jurul mesei de fier a prăvăliei, stăteau la coadă. Femeile care nu-şi băuseră cafeaua la ele acasă, erau servite de către doamna Sofia. Se auzea răsturnarea ceştilor pe farfurioare. Coada se prelungea până la ţărmul lacului. Femeile, majoritatea îmbrăcate în negru, stăteau în picioare sau jos printre craterele vechi şi noi: aduceau a colonie de orfane surghiunite să moară într-o altă planetă. Parcă privegheau gropile. Lângă vatră, mut ca mortul, cu Acul Fermecat cu care lucrase oraşul, Sfârşitul corecta ceşti.

Am un drum de noapte, fiule, îmi iese o lupoaică-n drum, vrea să mă mănânce.

Îi smulgem dinţii, mamaie.

Să trăieşti, mamă!

Un gard îmi taie drumul bărbatului spre casă, dragă Sfârşitule, fă ceva, te rog eu şi cu fetele din suflet!

Dărâmăm gardul, doamnă.

Să trăieşti, Sfârşitule, să-ţi dea Dumnezeu sănătate!

Trei luni de zile, aproape fără pauze, cu acel ac devenit o prelungire a sufletului, a răbdării, a creierului, a degetelor, Sfârşitul a corectat câte cincizeci de ceşti de cafea pe zi. Cerul lui Dumnezeu, în proverbiala-i smerenie şi modestie, se încolăcea în ceştile de cafea ale atâtor femei copleşite de necazuri, unele aduceau chiar ceştile morţilor lor, ca să afle câte ceva despre amănuntele vieţii lor de dincolo, altele-şi căutau fiii pierduţi, bărbaţii dispăruţi, soţii vrăjiţi de curve, altele vroiau să afle ce se va alege, în afara prafului, de oraşul nostru făcut varză de către graniţa aia blestemată, şarpele din sfintele învăţături…

Tăbliţe concave, de o vârstă deja imemorabilă, cu o exactitate uluitoare, ceştile de cafea, precum nişte ochi de oameni ştrangulaţi, păstrau frânturi d-ale oraşului de lut, făcut cadou Efigeniei. Erau nişte ochi care se uitau înspre Dumnezeu cu spaimă şi sfânt servilism. Străduţele erau acolo, casele, ţărmul lacului, lacul, partea cealaltă a ţărmului, cea care aparţinea de mult Nesfârşitului. Oamenii apăreau în formă de punctuleţe, insecte virgule, semne ciudate – poate literele de mai târziu – ocrotirea şi nebunia apăreau în formă de cruciuliţe, moartea apărea în formă de lumânare etc. Bătrânele ştiau să le citească, ştiau să le tălmăcească, dar nu le puteau corecta. Le tremurau mâinile. Iar Sfârşitul, aidoma sfârşitului, avea o mână de fier: unii spuneau că face chiar operaţii direct din ceaşcă de cafea.

Urmările acestui har bizar s-au făcut simţite foarte repede.

Abia se împliniseră trei luni de la descoperirea meşteşugului de corector de ceşti de cafea, când Graniţa principală a început să se zbată ca un şarpe călcat de moarte. Căci mâinile Sfârşitului o corectaseră fără milă, cu setea de dreptate şi cu cruzimea unui copil îndrăgostit lulea.

Iar fiindcă vorba volant mai repede şi decât glonţul, faima suspectă a Sfârşitului a destupat urechile Comandantului Garnizoanei verzişorilor care ocupaseră zona unde se afla şi casa Toacă.

Iscălitor Întâi a fost trimis să-l cheme pe Sfârşit la o discuţie de importanţă majoră cu Comandantul, în cortul acestuia din urmă.

Efigenia a urmărit evenimentul cu inima la gură şi cu gura mereu căscată, ca să nu-şi mănânce inima.

Era amurg, ploua încet, o ploaie caldă şi prea curată, ca să nu poată fi sângerare de îngeri dezamăgiţi.

Corturile semănau cu nişte gropi smulse din pământ şi răsturnate.

Soldaţi înarmaţi stăteau în jurul lor, lângă nişte tunuri uriaşe care semănau cu schelete de vaci.

Era vremea când orice lucru din lume semăna aproape desăvârşit cu altceva din lume.

Cortul Comandantului garnizoanei nu era mai înalt decât celelalte, probabil ca să înşele ochii Morţii.

Comandantul era beat muci. Înalt, burtos, sclipitor, roşcat, cu o mustaţă rară şi uleioasă, arăta exact ca pizda Mamei Mamelor.

El ordonase ca Georgel Sticlaru să devină orfan din partea tatălui.

Îşi pregătise şi el o ceaşcă mare, de oameni mari, ca şi cum soarta ar fi avut şi dimensiuni fizice bine definite.

— Ia loc, a tradus Iscălitor Întâi.

Ca să nu piară nimic din strălucirea prelegerilor, Comandantul îi cerea lui Iscălitor Întâi să-i imite vocea, gesturile, râsul şi strigătele. Doar băşinile le trăgea fără translator. De aceea, sărmanul înţelept Iscălitor Întâi, prins de Dumnezeu în năvodul propriei sale înţelepciuni, tălmăcindu-i pe toţi comandanţii zonei, a izbutit să fie şi primul actor de teatru – cu riscul vieţii însă – al statelor.

— Hoit mic şi talentat, a zis Comandantul, am aflat că matale îţi cam bagi năsucul în treburile celor mari care suntem noi. Am aflat de asemenea că datorită ţie treburile noastre o iau razna pe zi ce trece. Pricepi?

Sfârşitul a dat din cap.

— Păi, îţi explic eu, hoit mic: te ocupi de magie neagră. tii ce-i aia magie neagră?

— Nu.

— Magie neagră e să înţepi pe cineva cu un ac, aici, şi el să se prăpădească în Franţa, în Mauritania, în America! Acum pricepi?

— Nu.

— Complimente, dragă Iscălitor; hoitul ăsta mic seamănă cu oraşul mai mult decât oraşul cu el însuşi. Cred că matale pricepi…

Iscălitor Întâi încuviinţă tăcut.

— Stau de doi ani de zile în acest capăt al lumii, zise Comandantul, şi văd că tot ne confundaţi. Pe duşmanii noştri îi confundaţi cu noi şi cu aliaţii noştri. Ne consideraţi doar verzişori, ca şi cum noi n-am fi avut o patrie, o naţiune, o identitate. Ce pizda mă-sii; credeţi c-am venit aici că ne-a fost dor de cadavrele voastre? Nu domn’e! Am venit ca să vă salvăm, să vă aducem cultura, civilizaţia, progresul. Aveţi o zicală bună voi: capra moartă – curul în sus! Aşa! În loc ca noi, noi!, să nu vă luăm în seama, cum o şi meritaţi, voi nu ne luaţi pe noi în seamă. Ca şi cum noi am fi trăit şi ne-am fi luptat în afara istoriei. Păi, e culmea, domn’e Tălmăcitor Întâi! În loc să-i numiţi pe oameni romani, greci, italieni, turci, francezi, ruşi etc., doar observaţi că limbile şi obiceiurile şi purtarea lor sunt diferite, voi îi băgaţi într-un “verzişorii”, practic îi băgaţi în pizda mă-sii, nu?

— Nu, domn’e Comandant.

— Las-o baltă, zise Comandantul trăgând o duşcă de coniac.

Se uită la Sfârşit cu acea uimire blândă şi tragică a beţivilor care îmbătrânesc sau a oamenilor buni năruiţi de alcool.

— Cum se cheamă uliul ăsta? tălmăci Iscălitor Întâi.

— Început, tălmăci Iscălitor Întâi.

— Am şi eu un Cacadú acasă.

— Ce înseamnă Cacádu?

—- Ha-ha! E un Iscălitor mai puţin isteţ.

Iscălitor Întâi se obişnuise deja să-şi mănânce glumele cu otrava, cum s-ar zice.

— Să trecem la treabă, zise Comandantul. Spune-i băiatului că va sta aici toată noaptea, poate şi mâine, până va tălmăci tot oul ăsta păros care s-a strivit în ceaşca mea. Pe urmă, spune-i că-mi va corecta destinul ca lumea, iar pe urmă o să facă ceva pârnaie că-mi va şti secretele. Clar?

— Spune-i că de va închide un copil, va muri de ciumă, şopti Efigenia din străinătate.

— La treabă, zise Comandantul.

La treabă.

Ceaşca semăna cu un craniu descreierat. Linii groase, străduţe, negre, zgâriate de mustaţa uleioasă a Comandantului, se scufundau într-un fel de groapă neagră, indescifrabilă. Drumuri, curbe, punctuleţe, o femeie în alb, un şchiop, nişte stele.

— Să zică ce vede!

— Spune-i ce vezi, dragă Sfârşitule.

— Stele, multe stele.

— Da, gloanţe. Altceva!

— Drumuri multe.

— Păi, de-aia îmi pute gura a coniac, ce crezi?!

— O femeie.

— Ce face?

— Stă.

— Cu cine?

— Cu un şchiop.

— Nu e şchiop deloc; doar a îngenuncheat în faţa ei.

— Da, a îngenuncheat în faţa ei.

— Ea ce răspuns îi dă?

— Nu-i dă.

Comandantul a comandat trei cafele mari şi tari.

— Să te uiţi bine, a zis.

— Mă uit bine.

— Să te uiţi bine, că eu am să mai beau cafele până când aflu totul. Ha-ha-ha! Vom urmări evenimentele de aproape, cum se zice. Vom cerceta fiecare amănunt, fiecare vorbuliţă. Mi-e clar. Ceea ce nu se vede la această ceaşcă, o să se vadă la cealaltă. Și aşa mai departe. Clar?

— Clar.

La cea de a doua ceaşcă: femeia nu era chiar albă, nu mai era în picioare, ci oarecum întinsă. În schimb, şchiopul, adică cel îngenuncheat, era în picioare. La cea de a treia ceaşcă, femeie nu chiar albă, îşi desfăcuse picioarele, precum două braţe deschise într-o rugăciune palpitantă; ex-şchiopului îi mai apăruse un picioruş.

— Ptiu! scuipă Comandantul înroşit. Opreşte-i aici!

Sfârşitul n-avea ce să spună.

— Adică aşa stau lucrurile, iubire, se bâlbâi Comandantul. Vasăzică aşa, acolo, în centrul Europei fabuloase, matale îţi desfaci picioarele, îţi strângi soarta între coapse, iar eu îmi fac din ficat căcat şi civilizez barbari! Futu-ţi gură mă-tii, să-ţi fut!

Se întoarse la Sfârşit izbucnind într-un râs neaşteptat, de copilaş, de înger.

— Fii atent, camarade, spuse. N-o să stăm degeaba.

— Ce aveţi de gând să faceţi? întrebă Iscălitor Întâi.

— Vei afla imediat. Unde ţi-e instrumentul, camarade?

— N-am instrument, răspunse Sfârşitul.

— Am vrut să spun: cu ce corectezi?

— Îmblânzesc.

— Cu ce îmblânzeşti?

— Cu acest ac.

Comandantul s-a uitat la ac.

— Bine, zise. Să-i îmblânzim pe trădătorii aceia!

— Cum? Ce… trebuie să fac?

Ochii Comandantului s-au întors din inima Europei cu o strălucire mai puţin cunoscută.

— E simplu, şopti. Să-i tai sula lu’ ăla!

Tăcere.

— Dacă nu, continuă Comandantul, să-mi arăţi mie cum se face, că i-o tai singur. Astfel, voi simţi mai bine răzbunarea. Aşa! Mâine ne vom uita la alte ceşti. Dacă mai apare vreun amant al iubitei mele soţii, i-o tăiem şi lui. Ce mai contează nişte cocoşei acolo, de vreme ce aici tăiem oameni întregi ca pe nişte prazi?! Nu? (…)

Fragment din Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări (prima ediție, București, 1998), capitolul Partea Acului.