Întemeiat pe o documentare ce include Dhammapada lui Buddha, scrierile indiene tradiționale, precum cele mai vechi scripturi ale hinduismului – textele Vedice (Samhite, Brahmane, Aranyake și Upanișadele), Vechiul și Noul Testament, (Evanghelia după Toma, Evanghelia după Ioan) și, cu precădere, cărțile conferințelor lui Osho (după numele său adevărat Chandra Mohan Jain, numit, prin anii ’60, și Acharya Rajneesh, apoi Bhagwan Shree Rajneesh, și, în final, Osho (1931-1990), considerat cel mai mare mistic al secolului XX, filozof indian, guru și învățător spiritual, fondator al curentului spiritual Neo-Sannyas, Rajnish sau Oshoism), noul volum al Elenei-Maria Cernăianu* este mai degrabă un eseu, decât un roman propriu-zis. La limită, un roman-eseu cu un suport epic extrem de firav, dar în care abundă elaborările și digresiunile despre Timpul Divin și comentariile despre civilizația din interiorul Pământului, într-un copleșitor amestec de imaginație, vis și reflecție, al cărui ”ideologie” se dizolvă, în intenție, în Marele Ocean al Minții Cosmice. Trama epică ține exclusiv de ficțiune, e întemeiată un redutabil efort de cunoaștere și înțelegere, pe o totală smerenie în fața conceptelor, ideilor, formulărilor cu alură de maxime filosofice. Firește, nu lipsesc fișele de călătorie prezente și în cărțile anterioare ale scriitoarei, îndeosebi, Barierele Broodu (2020) și Muntele de ametist (2021). De astă dată, însă, acestea se referă la ținuturi mai puțin obișnuite, precum Groenlanda și Polul Nord, tărâmuri în care Măreția Frigului, a abstracțiunilor  și a meditației, este la ea acasă. Adeptă mărturisită și necondiționată a gânditorului indian Osho, Elena-Maria Cernăianu și-a propus să scrie despre cele șapte tipuri de realitate și corpuri: fizic, eteric, astral, mental, spiritual, cosmic și nirvanic, ”extrem de utile în cunoașterea de Sine” (nu mulți sunt aceia care ştiu cine sunt, din câte corpuri suntem formaţi şi ce conținut/semnificație au acestea!), după cum și-a asumat ca țintă a noului său demers literar și lansarea unei  dezbateri în jurul căii spre a fi mai mult decât trup, calea spre dincolo de moarte, cea care duce la deplina împlinire, ”acum, la Marea Intersecție a timpurilor, în această perioadă de tranziție, deloc întâmplătoare, de trecere într-un mileniu și un secol nou, dar și de trecere într-o eră nouă, Era Vărsătorului și Mama Geea a trecut deja în dimensiunea 4, 4D”.

   Ca și în cărțile anterioare, scriitoarea are și aici un alter-ego, Rania Deian, a cărei poziționare e esențială în derularea narativă: precum Mira din Barierele Broodu, ori Sânziana din Muntele de ametist, ea este (aidoma autoarei înseși) medic, aici – având și studii de psihologie -, fapt care  o ajută să înțeleagă mai profund întortocheatul labirint al evoluției vieții interioare, cu deplina convingere că ”fericirea este ceva ce vine din interior, iar nefericirea, vinovăția și păcatul țin de perspectiva prin care privești faptele, lucrurile, altfel spus, de puterea de a sublima nemulțumirea”. Rania este soția lui Cornel, critic literar, și face parte împreună cu el dintr-un grup de intelectuali, mari iubitori de reflecție intelectuală și buni cunoscători ai Cabalei:Noga și Igo Morgenstein,doctori și ei, Floarea și Victor Gorun (ea, agronom, el, medic veterinar), familiști convinși și oameni mai apropiați de realitatea concretă. La un loc, personajele alcătuiesc o ”familie extinsă”, implicați activ într-un pseudoritual domestic, ”Întâlnirea de sub nuc”, petrecut în casa Petruței, a lui Neculai Gorun și a Marietei, cuscra lor. Așadar, șase eroi, plus seniorii casei (soții Gorun și Marieta), nouă persoane, deci, ”număr cu greutate” – zice autoarea, ”plus cele trei animăluțe și restul viețuitoarelor” din ograda acestora din urmă. Ei participă la un fel de Banchet al lui Platon în care, însă, nu lauda lui Eros, zeul iubirii și al dorinței ocupă scena dialogurilor, ci o abordare mult mai sofisticată, echivalentă cu o călătorie/experiență de cunoaștere întru relevarea Zilei a opta: a miracolelor, a împlinirilor nebănuite – ziua Învierii, a eternității. Evident, o călătorie inițiatică, un exercițiu de concentrare mentală și spirituală neobișnuită, ce depășește adesea, frontierele metafizice cunoscute până acum. Un voiaj întemeiat pe trăirea onirică ce ”alunecă”, în partea a doua a cărții, chiar către science fiction: cei șase ”argonauți porniți nu în căutarea Lânii de Aur, ci în descoperirea Palatului de Cleștar” ajung să călătorească într-o… farfurie zburătoare, să întâlnească, în această experiență supramentală, persoane din trecutul lor, unele dispărute în neantul ființei, precum Vladimir, cel dintâi iubit al Raniei și Devasya, fiica lor, decedată la naștere. ”Cunoștințele acumulate au întotdeauna drept punct final ficțiunea, proiecția. Ele nu sunt un vehicul de realizare al adevărului. Însă odată ce cunoaștem adevărul  cunoștințele devin un vehicul pentru a comunica, pentru a împărtăși experiența dobândită” – conchide, spre final Elena-Maria Cernăianu, la capătul acestei intense conviețuiri cu personajele sale fictive.    Nu foarte ușor de citit, cu secvențe ample de informații directe preluate și transcrise cu asiduitate, Ziua a opta este o apariție care se adresează mai cu seamă cunoscătorilor. Un demers-pledoarie în favoarea ideii lui Osho că ”numai vastitatea necunoscutului ne face smeriți”.

Elena Cernăianu, Ziua a opta, Editura Brumar, 2022