PRINTRE RĂDĂCINI

Degeaba le spun că m-am născut printre ei,

mă privesc ca pe firul de nisip de pe alei

şi frunzele se-ntorc plictisite şi-ncepi să le numeri,

până şi casa natală ridică din umeri

şi pleacă să se odihnească în fundul grădinii

lângă nana Emil, Cărăhonc şi nana Meilă

care şi-acum îşi mai spun poveşti despre vreo copilă

cucerită-n măreţul răzbel din care

fiecare trebuia să aibă câte-o desfătare,

degeaba mă dau lângă ei, nu mă mai ştiu,

între noi se întinde blândul pustiu

şi mă-ntreb de ce femeile subţiate de ploi

n-au timp să-mi vorbească de război.

Colind spre fântâna lui Buşu cel mare

şi mătasea broaştei o-acoperă cu uitare

ca un linţoliu verde de sub care icnite

se-aud bocetele femeilor iubite,

uitate şi ele de secundele trecute

şi roţile carului taie umbrele mute.

S-ar crede

că doar cerul îmi vede

mintea rămasă cu imagini frumoase,

din când în când se strecoară în case

să îmi vorbească despre mine

şi despre cine mai ştie cine

care-a trăit

cumplit de iubit.

Mă dau şi mai aproape de foc,

e loc, mi se spune urechile să-mi îndop

şi să-mi acopăr un ochi

să mi se decânte de deochi

se-nalţă din pământ

vocile celor care nu mai sunt

pe care nu i-am cunoscut

şi-al căror sânge gâlgâie mut

prin venele mele, năravurile lor le port

sunt viu şi în aceeaşi vreme sunt şi mort.

Și Cărăhonc îi dă-nainte cu povestea lui

despre piciorul de lemn pus în cui

în fiecare seară

lângă uşă afară,

să ştie toată lumea că e unicul trofeu

adus din război, uitat de Dumnezeu,

şi mă întreabă senin

dacă-am venit şi dacă am să mai vin,

iar Dina

sapă de una singură grădina

din spatele căşii culcate-ntr-o rână

sapă, fă, sapă,

poate dai de vâna de apă

şi ne ţine minte satul,

întinde bine macatul,

avem oaspete, nu-l ştiu

o fi de-al nostru şi e viu,

pune faţa de masă cea mai bună,

aia cu pete de humă

şi cheamă-i la masă pe Sandu, pe Grăvilă

pe Gogu, pe Gângu, pe nana Meilă,

cheamă şi vreo muiere

fără fiere

și vreo fată

ceva mai uscată.

Se-aşează lângă masă

toţi cei rămaşi acasă

cu ochii în gol

cu banii strânşi pentru obol

Cărăhonc m-aşteaptă de-o viață la poartă,

cu nana Emil şi Ştefan cel uitat,

cu Domnica şi Ilena la toartă,

cu Vasile şi Ioana ce m-au tot visat.

Degeaba spun că sunt de-al lor,

cu toţii dorm şi tac în cor

şi simt că e locul gol în cimitirele lor,

va trebui să îi caut în ultima seară,

așa ca un praf de om ce se-nfioară.

NOPŢI DE NUNTĂ DE DEMULT

1. Ţi-aud suflarea şi te simt aici

adusă de cohorte de furnici,

deşi te-am lăsat în lumea vie

(credeam că noaptea mea n-o să mai fie),

şi-aud gândurile cum cară

amintiri de fecioară,

curcubeul întristării se-ntinde

ca o capcană-a păsărarului ce ne va vinde

pentru rândul la carne sau poate la ouă,

pentru paşaportul către lumea nouă.

Să-ţi spun iubito, poate nu m-ai recunoaşte,

când voi renaşte,

după masca hidoasă a dusului dintre voi,

după fruntea spurcată cu noroi,

după degetele văduvite de mângâierile tale,

după florile ochilor fără petale.

Să-ţi spun iubito că nu-ţi voi aminti

nici ce a fost, nici ce va fi,

că nu-ţi vei găsi în firele de ierburi uscate

decât iluziile (dar nici acelea toate),

dar te-aud cum mă chemi

(deşi te temi)

cu părul aspru lustruieşti soarele,

te-aud cum adulmeci izvoarele

în care nu te-afunzi să renaşti vreodată

ci intri ca într-o mâzgă de uitare uitată.

2. Se zbate s-apară

luna de aur în seară,

a venit vremea căruntă

să mă cheme la propria nuntă.

Pe cărare iarba-i cât casa,

plânsul albinelor retezate cu coasa

nu mă lasă să fug

e ca un fel de jug,

dulceag

din fag,

iar deasupra deasuprărilor tale

se bat sfinţii cu miros de migdale

şi drumul din minte

se transformă-n cuvinte :

sunt spini sub tălpile mele

şi-ntreb într-o doară de stele,

zidite

cu tot cu iubite.

O fi gloria mai importantă decât viaţa,

mai trainic muntele decât dimineaţa,

se-ntâmplă

(numai sub tâmplă)

să trăieşti bucuria florilor de gheaţă

răsărite între lună şi ceaţă

şi lumea te va urî nespus

pentru că nu te laşi dus

înspre jos, înspre sus

şi rămâi (constaţi deodată)

împovărat (bătrân la poartă)

sub cerul spatelui tău însângerat

e ceva vreme de când te-ai depărtat –

nu dispera, a trecut toamna pe-aici

şi-ncep să te deşire armate de furnici.

O vreme vine apa să te inunde –

cu sonuri profunde –

şi, brusc, tăcerea nopţii

în care mergem cu toţii.

3. Vine toamna să mă ştie

plin de răni din veşnicie,

lupii stau şi nu cuvântă,

nici nu urlă, nici nu cântă,

nici nu muşcă –

sunt în cuşcă

şi-i privesc fără de teamă

n-au putere nici să geamă.

Ei văd lumea cea mai oarbă,

după zăbrele s-o soarbă.

Dacă-ar şti,

n-ar mai muri,

foamea-i spintecă încet

când în creştet, când în piept.

Şi îi chem

(nu mă mai tem),

rup chiar eu drugii de iarbă,

pun chiar eu apa să fiarbă,

şi-i îndemn fără sfială

să m-arunce drept în oală.

Ştiu că toamna nu mă ştie,

ştiu că iarna nu mă-nvie,

primăvara-am auzit

c-astă vară am murit.

Nici nu cred

(nu se-aprinde niciun led),

nici nu vreau

altă viaţă să reiau.

4. Se-apropie noaptea femeia de foc

îi scapără tălpile când calcă pe iarbă

îi flutură flăcările părului de aramă

îi ard ochii de mă priveşte

şi-adorm curând

şi mă transform

în cenuşă umil.