Poetul Văii Miracolelor

Poetul Văii Miracolelor

Iosif Băcilă la 75 de ani

Poezia lui Iosif Băcilă, din toate volumele, prezintă aspecte mitice, care se conturează / întregesc din dimensiunea folclorică a liricii sale, ca o regresiune spre sat (vezi Sat natal), aşa cum crede G. Călinescu că aceasta „este o trăsătură a raselor vechi”, dovedind dăinuire şi trăinicie. Se descarcă în versurile sale reflexe mioritice, în care metafora drumului este o expresie a marii călătorii, vizând existenţa postumă din cântecele funebre, iar refrenul variabil, unele formule obsesive, unele motive, cât şi dialogul imaginat din unele poeme ne-ar putea duce cu gândul la înmiresmatele colinde ale arealului bănăţean, care decurg din mituri, iar tehnica ludică încercată de poet se înscrie în această paradigmă a discursivităţii. În strânsă relaţie descrifrăm sentimentul doinei care, ca şi alte elemente ale tradiţiei, învie din „cartea” memoriei neamului, iar uimirea ludică şi sinceritatea (care stau bine împreună) se „clădesc” din diversitatea semnelor de punctuaţie (interogaţii adesea retorice, afirmaţii, exclamaţii, trei puncte etc.), parcă traducând îndoială, ezitare, dar care devin elemente ale spunerii poetice, ca şi tăcerea (ori umbra), în alte cazuri… Aşa încât suspansul devine o semnificativă prelungire a gândului. Spaţiul din şi dintre cuvinte se regăseşte în structurile sufleteşti ale fiinţei identificate cu „lacrima pietrei”. Iosif Băcilă surprinde arhaicul într-o caligrafie lirică bine structurată (aşezată), închegată, sub veşmântul ludicului, a jocului de-a şi cu cuvintele, având îndestulă muzicalitate (sonoritate), armonie şi eufonie.

În rezonanţă mioritică, (în poemele lui Iosif Băcilă – n.b.: câteva zeci de poezii au titlul poem), moartea nu este o înstrăinare a fiinţei de sine, de areal, de contingentul cunoscut, nu este o înstrăinare, o dezrădăcinare, ci reprezintă cel dintâi cântec al poetului, un fel de căpătâi artistic, un fel de regăsire în alt plan, căci eterna reîntoarcere şi iubirea sunt valorile eterne ale vieţii şi ale poetului trecut prin lumina înminunată a cărţilor.

Calitatea definitorie a poeziei lui Iosif Băcilă, frumuseţea ei perenă (cât rămâne în expresivul cuvânt românesc) constă într-o aparentă (iluzorie) claritate, limpezime, liniştitoare (pare a fi chiar liniştea de dinaintea „furtunii metaforice”), dar din adânc, din subteranul abscons izbucneşte sugestia, adunând sublimul din acea profunzime parcă nebăgată în seamă sau nevăzută iniţial, ceea ce demonstrează fără tăgadă măsura adevărată de poeticitate, prin senina intuiţie artistică şi prin picurarea stăpânită a emoţiei, ambele stăpânite măiestrit de poet… Ca o alunecare în şi din timp, fără vârstă, fără loc, chiar dacă se porneşte în călătoria poetică dintr-un spaţiu al miracolelor Muntelui Albastru, „construit” de poet. Nu se ajunge niciodată în himere, pentru că imaginarul primeşte întotdeauna un contur, o cadră, de la care se porneşte povestea, legenda, versul, părând că poetul versifică realităţi numai de el ştiute şi numai de el meşteşugite în vers diafan, ca într-un spaţiu vrăjit în care îşi atrage cititorul. Într-o viziune filozofică, echilibrată poetic, viaţa şi moartea sunt înţelese împreună, precum în balada populară păstorească, vârf al epicului şi liricului popular românesc.

Într-o altă ordine de idei, remarc insistenţa poetului în aproape toate volumele asupra peisajului miraculos şi arhaic care se poate spune că devine o matrice stilistică în creaţia sa, modalitate prin care extrage din adâncuri imaginare subtilităţi expresive numai ale lui, care îl identifică. Şi arată, pe de altă parte, harul cu care este înzestrat, îmbogăţit cu o apreciabilă ştiinţă de carte în care detectăm revelaţii blagiene: „Cuvintele limbajului poetic revin revelatorii prin însăşi substanţa lor sonoră şi prin structura lor sensibilă” şi în apropierea liricii populare. Lumea reală din plaiul său mirific placentar este numai un prim capăt de cale, o stârnire a imaginaţiei ce alimentează metafora drumului şi „dorului înflorit” în curgerea existenţei, înţeleasă firesc în şopotul râului care îl ademeneşte în curgerea sa, fără să vrea „cu o poveste adevărată!”, spre capătul celălalt de cale. Spune Lucian Blaga în poemul Greeruşa: „Greu e totul, timpul, pasul, / Grea-i purcederea, popasul. / Grele-s pulberea şi duhul, / greu pe umeri chiar văzduhul. / Greul cel mai greu, mai mare / fi-va capătul de cale. / Să mă-mpace cu sfârşitul / cântă-n vatră greeruşa: / Mai uşoară ca viaţa, / e cenuşa, e cenuşa”.

Năzuinţa poetului este să treacă „de partea cealaltă a râului” (dincolo de Styx, cu alte cuvinte), unde „timpul / nu e aşa de grăbit”, având altă dimensiune, din nevoia (dorinţa) spirituală a individului de a trăi peste limitele propriei existenţe. Într-o viziune cu notabilă (sugestie de) premoniţie, amintind parcă tulburătoarele versuri ale lui Nichita Stănescu („tristeţea mea aude / nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră”, dar într-un registru mai puţin dramatic, stăpânit, liniştitor, recurgând la un simbol specific poeziei sale, poetul scrie: „În / oglinzile pietrei / te-aud, moarte” – Răspas).

Poezia lui Iosif Băcilă şi-a păstrat cu consecvenţă diafanitatea, în această dramatică vreme de aşezări şi reaşezări, inclusiv în literatură, mai abitir în poezie. Tocmai de aceea, Iosif o scrie cu bucurie, cu exuberanţă chiar, precum o profesiune de credinţă, în firească apropiere cu tradiţia, fără a exclude modernitatea, ba chiar asimilând-o în felul său original de aşezare în paradigma poeticităţii.

În multe poeme (intitulate chiar aşa, poem, câteva zeci) gândirea poetică a creatorului / artistului se încadrează, cum anticipam, în tiparul popular, adesea atingând mitul, dintr-o altă vârstă, dintr-o altă perspectivă, cum rezultă şi din poezia Sat natal: „O viaţă-ntreagă / m-am lăudat / că sunt copilul unui sat. // Acuma satul / mi-e copil – / mai îngeră, în vers, tiptil. // […] Eu mi-s poemul / nenumit, / El, poartă veşnică spre mit”, prin care conturează o explicaţie integrării vieţii omului în timp şi sugerând mitul eternei reîntoarceri. În fireasca schimbare şi trecere a vremii, trecutul creator de valori arhetipale este păstrat în conştiinţa şi sensibilitatea poetului. Livrescul pare atât de imperceptibil asumat, încât pare că face parte din mesajul firesc al poetului, fără a deturna „proiectul” iniţial al său, totul fiind strunit / stăpânit de o conştiinţă poetică superioară, de meşteşugar inspirat şi desăvârşit. Iată o uimitoare metaforă a rostogolirii timpului, a fărâmiţării în dedupă, aproapele şi departele, cândul şi necândul: „Aşadar, / să arunci / o piatră în râu -/ s-o auzi curgând”, concentrare în concomitent prin intuiţia care sublimează… Să auzi piatra curgând, câtă poezie, câtă aluzie prin sinestezie, dovadă că antinomiile au funcţie expresivă şi incantatorie.

Oglinzile pietrei sunt oglinzi lirice, mineralul convertit în sentimental, reînviate în gândul poetului, prin care vrea să îngâne cântece uitate „într-o limbă a pietrei”. Aducând piatra în cuvânt, poetul se simte „mai acasă” (cuvântul fiind „acasa” sa), unde poate pune, omeneşte vorbind, întrebări şi primi răspunsuri, unde se îndrăgosteşte şi are curajul să iubească. În satul care, să nu uităm, este poarta veşnică spre mit.

În poezia lui Iosif Băcilă ne întâmpină o simbolistică bogată / diversă care izvorăşte parcă din originalele semnificaţii şi născociri metaforice precum într-o vegetaţie care se hrăneşte adesea din sine; imagistic, metafora (poemul) se naşte din „gâlceava ochilor, inimii şi minţii cu lumea, izvodind taine surprinzătoare. Cuvântul nu este numai taina spunerii, ci este chiar spaţiul încăpător din care se iscă semnificaţii neîncepute, pure, precum „zorile înspre ziuă”, înminunând şi penetrând lumea cu bogăţia de raze pubere, precum cântecul cocoşilor dimineaţa. Cum zice poetul, precum „neogoiul, fără frâu”, ori ca „scurgerea luminii-n râu!”.

Lumea lui Iosif Băcilă pare a fi un „rezumat al minunilor”, născându-se din hierofaniile locului, ca un fel de simulacre ale sacralităţii în imaginarul poetic: satul, râul, piatra, moara, muntele, drumul, curcubeul, fântâna, la care se adaugă o floră diversă, toate găsindu-şi mitologiile lor asumate sau sugerate de autor. Acesta poartă, şi prin intermediul acestor elemente-simbol, un dialog cu existenţa de dincolo, de după, având conştiinţa horaţiană că opera (poemul scris sau gândit) îi unduie postum memoria. Poetul rătăceşte prin cuvânt, ca să nu se dea uitării. El se strigă şi se aude în cuvânt ca în ceva familiar, apropiat, cum ar fi firele de iarbă, înmiresmându-se în slovă ca-n uitare…

Desigur, într-o fragmentară concluzie, miracolele lui Iosif Băcilă devin / sunt stimuli stăruitori pentru imaginarul său poetic, care se înnădeşte mereu, conducând spre expresii poetice cu multiple semnificaţii, care unduiesc în sufletul şi mintea cititorului. Ce bucurie mai mare poate avea un artist desăvârşit?!… Decât să spere în exegi monumentum… Să întârziem prin poemele lui Iosif Băcilă. Pentru că nu vom avea dezamăgiri. Vom avea revelaţii. Care ne vor înstăpâni şi bucura sufletul îndelung!…