Dorul Nemuritorului Dac : „Să mă lăsaţi să mor…“

Dorul Nemuritorului Dac : „Să mă lăsaţi să mor…“

Profunda elegie a romantismului universal, «Mai am un singur dor», de Mihai Eminescu (Dacia / Botoşani, 20 decembrie 1849[*] / 15 ianuarie 1850 – 1889, iunie, 15, Bucureşti-Dacia), se datează: «decembrie 1883» (cf. EP, I, 160), dar „firesc-numeroasele-i variante“ sunt mai vechi cu câţiva ani, pare-se, din orizontul anului 1876 încoace.

În „volumul de debut“ („ediţia princeps“), «Poesii», de Mihai Eminescu, întocmit şi tipărit (în Bucureşti, la Editura Socec) în anul 1883, de celebrul critic şi estetician, Titu Maiorescu (1840 − 1917), alături de «Mai am un singur dor», au fost publicate şi trei variante ale elegiei: «De-oiu adormi curând» („turnată“ în catrene cu încrucişată rimă – EPoesii, pp. 133 – 135), «Nu voiu mormânt bogat» (având strofe de 12 versuri şi rimele dispuse după schema : a–b–a–b–c–d–d–c–e–f–f–e / EPoesii, p. 136 sq.), «Iar când voiu fi pământ» (EPoesii, pp. 138 – 140), evident, „dacă nu se numără şi poezia «O mamă…», considerată de Tudor Vianu drept «a cincea versiune cunoscută» (VAEM, 161).

Geneza elegiei «Mai am un singur dor», de M. Eminescu. Nu întâmplător, una dintre primele variante ale elegiei «Mai am un singur dor», cea înregistrată sub cota 2276, I, 40 r, la fondul de manuscrise eminesciene al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti (cf. EB, 510 / VAEM, 161), are titlul «Dorinţa unui Dac» ; se iveşte pentru „prima oară“ aici cristalul elegiei, cu un sunet mai intes-elegiac, fireşte, căpătat în marea durere pricinuită poetului de stingerea din viaţă, la Ipoteşti, în 15 august 1876, a mamei sale, Raluca Eminovici-Juraşcu, drept cunoaştere / trăire în adâncul fiinţei a motivului amintirii părinţilor, dezvoltându-se – potrivit teoriei estetice a lui Tudor Vianu – prin bifurcare (cf. VAEM, 162 sq.), în «O, mamă…» (publicată la 1 aprilie 1880, în «Convorbiri literare») şi în «Mai am un singur dor», cuprinsă în decembrie 1883, în ediţia-princeps de «Poesii», de M. Eminescu.

„Momentul fulgerării“, în veridicul spirit al Zalmoxianismului, al ştiinţei strămoşilor Pelasgo– > Valaho-Daci de a se face nemuritori (cf. PTDelrc, 471 sqq.), se înrămurează din amplul poem, «Gemenii» (1882) – unde Eminescu avusese revelaţia dacică / zalmoxiană a lui Dumnezeu (Samasua / Samoş, „Soare-Moş“) ca Sacru Întreg Cosmic unde Pelasgo- > Valaho-Dacu-i parte (evident, prin apropierea de B. P. Hasdeu şi prin cunoaşterea profundă a celor două volume de «Cuvente den bărâni», Bucureşti, 1878). Şi Tudor Vianu „certifică momentul“ astfel :

«„Dorinţa unui Dac“ […] este anterioară momentului în care apare poezia cu titlul asemănător : „Rugăciunea unui Dac“ […], la rândul ei, un fragment desprins din poema mai întinsă „Gemenii“, existentă în mai multe manuscrise, dintre care unul este datat din dec[embrie] 1875 – iulie 1877 ; […] de acolo s-a desprins, împreună cu „Rugăciunea unui Dac“, dacă nu în formele proprii, cel puţin în ideea ei germinativă, bucata „Mai am un singur dor“, pe care Eminescu s-a gândit un moment s-o intituleze „Dorinţa unui Dac“» (VAEM, 161).

După ce motivul amintirii părinţilor − motiv bogat-ilustrat în literatura universală, de la poeţii englezi Edward Young şi Th. K. Hervey, la italianul Ugo Foscolo ş. a. (cf. VAEM, 166 sq.) − şi-a asociat motivul luceferilor-prieteni («Şi-acei luceferi sfinţi / Ce tremură-n cetini / Mi-ar fi ca dulci părinţi, / Ca gingaşi prieteni»), şi, apoi, motivul teiului sădit de iubită la mormânt («La capu-mi să-l îngropi, / Iubito, aice. / Din ochii tăi doi stropi / Asupră-i să pice. // Simţind cum teiul meu / Asupră-mi umbreşte, / Eu voi dormi mereu, / Mereu el va creşte.» – EB, 516 / VAEM, 164), toate variantele aflându-se sub pecetea nunţii cosmice (cu înrăzăriri dinspre balada «Pe-o Gură de Rai» / «Mioriţa»), liremele s-au vectorizat în două planuri :

a) cel cu motivele din sfera energetică Yin / Femina (amintirea părinţilor / mama, „iubita sădind teiul la mormântul eroului liric“, Apa – «mereu va plânge apa» etc.), pentru geneza poemei «O, mamă…» (din aprilie 1880)

şi b) cel cu motivele din sfera energetică Yang / Vir (dor, codru, cer, brad şi tei, luceferi etc.) pentru geneza elegiei «Mai am un singur dor», iniţial, «Dorinţa unui Dac» ;

iar cristalizarea într-o eminesciană originalitate neasemuită a liremelor din elegia «Mai am un singur dor» (cf. IbrS, I, 198 sqq.), în cel mai veridic spirit al Zalmoxianismului, ce relevă armonizarea părţii (a corporalului Geniului) în Sacrul Întreg Cosmic, a solicitat poetului aproape un deceniu de «adecvaţie între forma poetică gândită ca transparenţă, ca sunet unic, şi sentimentele extreme», după cum se vede şi din «aparatul critic pus la zi de către Perpessicius […], aproape ameţitor : 500 de strofe în 40 de manuscrise arată geneza poemului şi a variantelor publicate de Maiorescu» (PMEm, 218).

Dintre foarte puţinii cercetători (critici / istorici) literari din anotimpurile (secolelor al XIX-lea şi al XX-lea) scurse de la publicarea acestei capodopere elegiace şi până spre sezonul recent, cercetători ce s-au apropiat cel mai mult de nucleul zalmoxian-lirosofic din «Mai am un singur dor» (iniţial, «Dorinţa unui Dac»), menţionăm mai întâi pe George Călinescu (1936) şi pe Tudor Vianu (1942), apoi pe Ion Negoiţescu (1968), S. Paleologu-Matta (1988), Iuliu Pârvu (1994) ş. a., deşi pătrunderea în „centrul“ chintesenţial ar fi facilitat-o şi aflarea-i în circuitul universal al ideilor de aproape două milenii şi jumătate graţie şi lui Platon (428 – 347 î. H.) ce a consemnat-o în «Charmides» (156).

George Călinescu, în 1936, „radiografiind“ şi elegia «Mai am un singur dor» (în «Opera lui Mihai Eminescu», vol. V, «analise – Eminescu în timp şi spaţiu»), semnalează :

a) «tehnica muzicală», alternarea versurilor iambice cu cele amfibrahice într-o «cadenţă exterioară, ce ţine locul melodiei» ( // ) / «Mai am un singur dor / în liniştea serii…» ; dar «nu muzicalitatea acustică este însă enigma poeziei» (COpE, V, 198), ci, «cu înfăţişări calme, această compunere are fundul adânc şi, trecând peste sentimentalisme, se coboară până în inima miturilor» (ibid.) ;

b) «ideea poetică e cosmică, fiindcă reprezentarea morţii este pentru noi imaginea care ne urmăreşte pe ascuns şi căreia dorim să-i dăm forma cea mai liniştitoare» (ibid.) ;

c) conectarea fondului liremelor elegiei eminesciene la testamentul protagonistului baladei «Pe-o Gură de Rai» şi la nunta cosmică : «mireasa lumii e moartea, nunta – cu pământul – e îngroparea, căderea stelei e depărtarea unui suflet» (COpE, 205) ; marele critic / istoric literar nu observă statutul de Nemuritor Cogaionic dinspre Zalmoxianism, pe de o parte, datorită persistenţei în epocă a atitudinii „cronicăreşti“ faţă de fondul pelasgo- > valaho-dac / thrac, asemănătoare cu cea de azi, deşi, înainte de 1936 (anul în care G. Călinescu tipăreşte «Opera lui Mihai Eminescu», vol. V), fuseseră publicate câteva studii revelatoare în acest sens – Th. D. Speranţia, «„Mioriţa“ şi „Căluşarii“ urme de la Daci», 1915, ori H. Sanielevici, «Alte orizonturi», 1931, etc. –, şi, pe de altă parte, datorită inexistenţei unei lucrări academice de tipul celei realizate în 1964, de cercetătorul Adrian Fochi, «Mioriţa – tipologie, circulaţie, geneză, texte» (cf. FMtcg), de unde s-ar fi (înră)zărit şi variantele intracarpatice, «Pe Muntele Mare» / «La Munţii cei Mari», conservând elementele ritualice ale trimiterii Mesagerului Celest la Dumnezeu (Samasua > Samos / Samoş) : «Ori să-l taie, ori să-l puşte / să-l arunce-n trei ţăpuşte…», subînţelegându-se că Herodot nu era Pelasgo- > Valaho-Dac / Thrac şi că Pelasgo- > Valaho-Daci / Thraci nu au versificat «Istorii», de Herodot (IV, 93 – 96), spre circuitul mioritic de azi, în peste 1600 de variante, numai într-o arie în care s-a exercitat cel mai mult / intens monoteismul tetradic al Zalmoxianismului ;

d) «filosofia nimicului într-o formă care pare lineară, dar care e totuşi de o savantă împletitură» (COpE, 205).

Tudor Vianu, în 1942, cu obiectivul cercetării pe «Structura motivului în poezia lui Eminescu : „O, mamă…“», poemă desprinsă din variantele elegiei «Mai am un singur dor» / «Dorinţa unui Dac», conchide :

«Faţă de romantismul magic al lui Parashos şi faţă de realismul lui Baudelaire, Eminescu reprezintă în tratarea unui motiv netăgăduit asemănător o spiţă din marele ciclu tematic al poeziei sepulcrale europene, atitudinea unui sentiment dureros, dar echilibrat, câştigând până la urmă consolidarea şi seninătatea în contemplarea ritmurilor eterne ale firii» (VAEM, 173) ;

şi după ce relevă ceea ce este original, pur-eminescian, tocmai seninătatea în contemplarea ritmurilor firii, ţinând de doctrina Zalmoxianismului, ne mai încredinţează că :

«„O, mamă…“ se înrudeşte cu „Mioriţa“ poetului popular» (VAEM, 174).

Ion Negoiţescu, în 1968, notează în legătură cu elegia «Mai am un singur dor» :

«Durerea însă nu încetează şi voluptatea ei profundă, armonia cosmică de îi dă cuvânt, sub semnul eternităţii ei ideale faţă de trecerea […] care capătă conştiinţă în inima omului, poartă în infinit stigmatul vrăjirii, luna» (NegP, 202).

În lucrarea «Eminescu şi abisul ontologic», din 1988, S. Paleologu-Matta evidenţiază că :

«viaţa cosmică, de care e pătrunsă opera lui Eminescu, e un reflex al microcosmosului inimii lui» (PMEm, 221) ; «dincolo de moarte poetul îşi doreşte ceea ce pururi va rămâne – lumea lui – codrul şi izvoarele, luna şi teiul, marea şi luceferii ; el va continua a dormi, fiind însă ca şi prezent în vântul serii şi în toate marile motive din care mereu va răsări mesajul lui, dincolo de contingenţe ; căci sensurile depuse în el şterg distincţia prea puternică dintre cei morţi şi cei vii» (ibid., p. 220) ; şi că : «dincolo de ruina corpului, rămâne un „surplus“ al spiritului», «peste vremelnicie», supravieţuind «prin esenţa lui liberă, necondiţionată» (ibid, p. 221). Statutul „zburătoresc“ al eroului liric din «Mai am un singur dor» este sesizat de Iuliu Pârvu, în 1994 (dar fără tangenţă / dezvoltare de comparatism la triada ipostazelor hyperionic-zburătoreşti, avându-şi înrăzărire, în «Luceafărul», cam tot pe acelaşi segment temporal-creator, cu „finalizare convorbiristă de apogeu“ tot în 1883) : «Pribegia invocată de poet e cea a spiritului pe pâmânt ; prea des repetată ori prea îndelung suportată, palingeneza poate obosi ; spiritul trăieşte atunci mai acut dorul cosmic, dorinţa eliberării din temniţa materiei, dorul revenirii în spaţiul celest ; aspiră atunci la decorporalizarea sa ; […] prin decorporalizare, prin extincţie, spiritul se eliberează şi-şi încetează pribegia pământeană» (PEmin, 26).

DorulNemuritorului Dac : «să mă lăsaţi să mor». Elegia «Mai am un singur dor» (cu varianta iniţială «Dorinţa unui Dac») se circumscrie „condiţiei umane“ a ens-ului hyperionic, a Nemuritorului cu „statut zalmoxian“, ce – după obţinerea / „trecerea“ („consumarea“) „orei de iubire“ cu dezlegare de la Demiurg / Dumnezeu – „mai are un singur dor“, dorul-sete-de-repaos (cf. «Luceafărul»), adică : «să mă lăsaţi să mor», revenind, astfel (prin «Mai am un singur dor»), în „Raiul“ conferit Pelasgo- > Valaho-Dacului în calitate de erou, adică în Ţara-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte (cf. PTDelrc, 472).

Spaţiul elegiei este misteric / iniţiatic-zalmoxian, se află sub pecetea numărului trei, sub pecetea triadei, formă adâncă, timp / vârstă (şi în hegheliană accepţiune),; trei sunt strofele poeziei, versul din trei iambi („trei binoame lirice“) reverberează versul cu doi amfibrahi („două trinoame lirice“), punându-se sub numărul nunţii, cinci (3 + 2), fiecare vers respectă măsura treiului-dublat (6), fiecare strofă se alcătuieşte din câte trei fraze lirice desfăşurate pe câte patru versuri, adică (4 + 4 + 4) douăsprezece stihuri (în rime dispuse după schema a–b–a–b–c–d–d–c–e–f–f–e ; din „rafinăria“ rimelor frapează cea „compusă“: -atemi, din patemi şi singurătate-mi), „împăcându-se“ astfel „primele patru conducătoare“ ; apoi, întregul elegiei se structurează în 36 de versuri (12 x 3), tot în multiplu de trei.

Trei sunt unităţile-de-timp-elegiac-zalmoxian, corespunzând fiecărei strofe, în simetrie cu cele trei „unităţi de loc“ : în strofa I :

unitatea de timp solstiţial-de-iunie / cireşar (timp de „tinere ramuri“) în corespondenţă cu tărâmul „testamentar“ („unitatea de loc“ : marginea mării / codrului, malul / lunca), unde se poate oglindi „cerul senin“ (senin-discul Samasua > Samas > Samoş > Zamoş = „Cer-Limpede-ca-Vioreaua“, sau „Soare-Moş“ / „Tată-Cer“, „celestul disc luminos“) în „întinsele ape“ ;

în strofa a II-a : unitatea de timp echinocţial-autumnal (cu „frunziş veşted“, cu „al serii rece vânt“) şi unitatea cogaionică de loc, sau a muntelui (cu izvoarele-n cascade, cu luna «printre vârfuri lungi de brad», bradul fiind axis mundi în Pelasgime > Valahime) ;

în strofa a III-a : unitatea de timp solstiţial-hibernal (cu „troiene“, cu „geamătul“, cu „al mării aspru cânt“) şi „proiectata“ unitate a cosmic-locaţiei, a deplinei armonizări a părţii în Întreg, cu corporalitatea reintrată în mineral şi cu spiritul / geniul „încurajat de zâmbetul luceferilor-prieteni“.

În prima strofă – «Mai am un singur dor : / În liniştea serii / Să mă lăsaţi să mor / La marginea mării ; / Să-mi fie somnul lin / Şi codrul aproape, / Pe-ntinsele ape / Să am un cer senin. / Nu-mi trebuie flamuri, / Nu voi sicriu bogat, / Ci-mi împletiţi un pat / Din tinere ramuri.» (E, 190 / EP, I, 159) –, eroul liric, aidoma protagonistului mioritic, ştiindu-se cu statut de Nemuritor, îşi exprimă limpede hyperionica „sete de repaos“ ca unic, „singur dor“ : «să mă lăsaţi să mor».

Pentru a muri, eroul elegiei eminesciene trebuie să fie „lăsat“ / „dezlegat“ de semenii săi, „nemuritorii“ ; verbul a muri are în text sens misteric / iniţiatic : „a ieşi din corp / trup“, „a părăsi trupul dat de Muma-Pământ / Dacia > Dachia / Dochia şi a te reîntoarce la „Tatăl-Cer“, adică la Samos / „Soare-Moş“, „a re-intra în ordinea cosmică spre a te naşte mai pur“, spre „a trece din Lumea Albă“, din „Ţara-cu-Dor“, în „Lumea Cealaltă“, în „Ţara-fără-Dor“, căci nemuritorul nu poate cunoaşte moartea obişnuită decât cu îngăduinţa Demiurgului / Atoatecreatorului, ori cu acordul celor de sub jurământ, iar dorul indică o experienţă anterioară, în zodia bunei lumini, o existenţă anterioară a eroului elegiei, o existenţă anterioară în care s-ar mai re-antrena / exercita, în funcţie de respectarea „testamentară“ aici, în planul teluric, a unităţilor de timp / loc (misteric / iniţiatic), a unor elemente ritualice (absenţa flamurilor, lipsa opulenţei funerare etc.) ţinând de „ordinea“ Firii / Naturii ;

îngroparea trupului să se facă fără pompă, „sicriul bogat“ ca de obicei la omul de elită să fie substituit de „patul din tinere ramuri împletite“, că doar lăstarii de un an poartă lucrarea maxim-energetică a mirabilei seve (act magic-analogic), procesiunea să se desfăşoare mioritic, „în liniştea serii“, «pe la apus de soare», în amurg deci, doar acesta presupunând / certificând „cosmic“ un nou răsărit, să i se asigure „somn lin“ sub zalmoxian / senin cer şi în registrul nocturnului, şi în cel al diurnului, dintr-un loc bine ales pe ţărm, «la marginea mării»

(unde se angajează lupta dumnezeiesc-operatoare prin triada elementelor Apă, Aer, Pământ, de unde somnul nu-i poate fi tulburat de valuri, de zgomot etc.)

şi în apropierea codrului

(simbol al perenităţii, al ciclicei regenerări în concordanţă misteric-sezonieră cu unităţile de timp / loc din strofele elegiei, în aceeaşi spirală ontică).

Şi dacă va fi să primească „dezlegarea“ pentru „repaos“ («şi de-o fi să mor» – spune şi protagonistul mioritic, tot epopt în Zalmoxianism), respectarea ordinii „iniţiatice“ este necesară după cum se vede şi din subtilul conjunctiv-imperativ : să mă lăsaţi, să mor, să-mi fie, să am, pe tot traseul Dalbului-de-Pribeag, drum cu fiinţe psihopompe în mitologia autohtonă, „specializate“ pelasgo- >valaho-dacic de la o „haltă“ la „alta“ astfel : în zona mătcii / mării şi a câmpiei („neodihnei“ / „eternului“) va fi călăuzit de Vidră, în zona deluros-muntoasă va fi însoţit de Lup, până în Creierul Muntelui, lângă Bradul Zânelor (axis mundi), unde va fi luat în primire de Fratele-de-Cruce / Feciorul-de-Crai ce îl va îndruma în Cer, pe faţa nevăzută a Lunii, ori în luceferi, stele etc.

De aceea, în strofa a II-a a elegiei, surprinde „noua“ unitate de loc, de pe traseul metamorfozei / devenirii eroului liric, adică unitatea cogaionică, unitatea Muntelui.

În strofa a doua – «Şi nime-n urma mea / Nu-mi plângă la creştet, / Doar toamna glas să dea / Frunzişului veşted. / Pe când cu zgomot cad / Izvoarele-ntr-una, / Alunece luna / Prin vârfuri lungi de brad. / Pătrunză talanga / Al serii rece vânt, / Deasupră-mi teiul sfânt / Să-şi scuture creanga.» (ibid.) –, imperativele testamentare (tot conjunctivale) continuă, dar în decor cogaionic, montan-carpatic : (să) nu-mi plângă (la creştet) – interdicţia zalmoxiană a bocetului / jelitului (Herodot a consemnat acest obicei la strămoşii noştri în «Istorii», V, 4), (să) alunece (luna), (să) pătrunză, să-şi scuture ; şi în această „haltă“ cogaionică / zalmoxiană, cu grijă aleasă – «la cascada izvoarelor şi între brazii înalţi / lungi» –, dinspre lumea pastorală, a ciobanilor-locuitori-ai-Muntelui, nu va ajunge până la el decât sunetul de talangă / clopot de la gâtul mioarelor / turmelor, poate „cuvântătoare“. În strofa a treia – «Cum n-oi mai fi pribeag / De atunci înainte, / M-or troieni cu drag / Aduceri aminte. / Luceferi ce răsar / Din umbră de cetini, / Fiindu-mi prieteni, / O să-mi zâmbească iar. / Va geme de patemi / Al mării aspru cânt… / Ci eu voi fi pământ / În singurătate-mi.» (EP, I, 160) –, se oglindeşte reintegrarea în zalmoxiana ordine cosmică eroului elegiei «Mai am un singur dor» / «Dorinţa unui Dac», într-o unitate de timp solstiţial-hibernal (timp al Absolutei Cunoaşteri întru Dumnezeu / Sacrul Întreg Cosmic), într-o unitate cosmic-locativă, unde sunt troiene de doruri, «aduceri aminte», luceferi-prieteni, „zâmbind iar.