Magnetismul actului poetic la Marius Arbănași

Magnetismul actului poetic la Marius Arbănași

  Trecută prin lentilele groase ale unei rigori funciare, poezia lui Marius Arbănași este permanent subsumată unui climax anaforic, accentuând astfel o trăire poetică imanentă. Tributare ,,formelor universal admise” (Novalis), poemele lui Marius Arbănași conferă valențe axiologice simbolurilor ființei, ideilor a căror semnificație poate fi identificată în epicitatea construcțiilor cu efecte stilistice expresive asupra limbajului:,,Idee/ cu rutul în cheie/ lactee/ aprinde/ scânteie/ pe-alee…// Infamă/ cu strigătu-n ramă/ de-o lamă/ se fâlfâie-n vamă/ o scamă…//Pe-alee/ o scamă/ se fâlfâie-n vamă/ aprinde scânteie/de-o lamă/ lacteecu strigătu-n ramă/ cu rutul/  în cheie infamă/ idee…” (Din cheie…), sau: ,,Din fără frâu noian-genune,/ Cu negura minții-n dezastre,/ Răsar sublimu-n tot ce-apune,/ Zorilor – leagăn și colastre…//  Pe vis cu-adâncu-i la vedere/ Și-n naltu-i bând azuru-n cântec,/Jertfă stelei mult rebele,/ Mă-ncherb anevoios descântec.// Mi-mpart în seve infinitul,/ Căci doar iubind îi cheltui zestrea,/ Aprind cuvântului chibritul/ Și-n tâlcul lui îmi scriu povestea” (Jertfă).

            Privit din respectivul unghi, lirismul poetului se consacră a tot ce presupune postmodernismul. Elementele acestuia din urmă, postulând cu discreție prezența unor procedee artistice de sorginte avangardistă, sunt susținute de libertăți de creație condensate semantic-sintactic în reflecții și meditații nu întâmplător exacerbate: ,,Hai, spune spunere nespusul,/ Cât vântu-n necuvânt cuvântă,/ Nu presupune presupusul,/ Ci, frământând frământ, frământă!// C-un cep începe începutul,/ Aminte-i minte-n amintire,/ Din avere, avem avutul,/ Mulți ani! i-urare-n mulțumire.// […]/ Miratul mă miră-n mirare,/ Mă-mbrac și mă dezbrac din bracă,/ Cărând, îmi car în car cărare,/ Curg sceptru-mi din ceptura dacă./ Știut-am, știu și-oi ști din știre/ Că uraaa, cu trei a,-i urare,/ Că traiu-l trăiesc din trăire,/ Speranța-i din sperat-sperare.// Fugitul e fugire-n fugă,/ De-n cale-ți puhoiesc puhoaie,/ Rugatul din rugare-i rugă,/ De-s tot un râu lacrimi și ploaie…” (Pe cuvânt de familie), sau: ,,Ce-i iubirea-n joc de troc?/ Dar soarta fără noroc?/ Ce-i izbânda când n-ai har?/ De ce-n dor nu e hotar ? // Ce-i ecoul când nu strigi?/ Durerea, de n-o-nvingi?/ Ce e ploaia de nu-i nor?/ Dar cerul, fără de zbor?// Plin de sacru și de Tine,/ Ce-i cu-atâta van în mine?/ Când nimicul e integru,/ Ce e roz când vezi doar negru?// Și Te-ntreb, fără ocol,/ Suntem Facere sau Gol?/ Noaptea-n gol, golul în zi,/ Peste tot zâmbete gri…” (Golul din noi).

           Toate acestea relevează paradigma unui spirit vulnerabil la metafore și jocuri histronice, reflexive, hotărât să ne livreze subtil o imagerie suprarealistă totuși, conștient că o oarecare abatere de la norma po(i)etică poate altera emoția: ,,Din slăvi,/ strigăte-n aripi/ scutură de toamnă/ cerul.// În dimineți,/ afară,/ bruma, pe de-a rându’,/ semnează adevărul/ în alb.// Ieși din ceața îndoielii,/ iubito,// și din iscălitură/ și vino/ scăpând condurul!// Acum, apropie-te!/ Apropie-te cald/ și,/ coborând încet-încet,/ încetișor de tot, de tot/ în mine,/  lasă-mă!/ Lasă-mă-n glasul cernelii!” (Muza de brumă…). Volumul Vâltoarea din tăcere confirmă o astfel de iradiere rilkeeană, am spune, despre un non-cosmos lingvistic exotic, care induce ruina neantului și a timpului fără timp. Discursul liric auctorial violentează convenția și tradiția, proiectând prezența motivației în liniștea de dincolo de zgomotul cuvintelor. Asemeni lui Diderot, Marius Arbănași este convins că ochiul său ,,nu poate vedea decât ceea ce există”, dar ceea ce vede ochiul său nu este observat de alți ochi. De aceea, poetul este chemat să reîntoarcă lumii, uneori persiflând sau ironizând realitatea,  miturile pe care aceasta le-a abandonat într-un moment de exces de complexitate cathartică. Lumea lui Marius Arbănași, încifrată și livrescă, supusă  vocilor memoriei (eminescienizate, nichitizate, bacovienizate) și, deopotrivă, simulacrului imaginației, se transformă în cuvânt: ,,Cine, sub genunchi de-albastru,/ bate sur în poarta serii/ izvorând din har amurgul/ și cu jind caii cernelii?// Cine, bând geamătul lumii,/ se-mbată-n porniri păgâne/ și, pe soare dând în clocot,/ în amor-incest apune?// Cine, îmbrăcând istorii,/ cu crucea în avatarii,/ rușinează azi hrisovul/ sedus în vechi cancelarii?!” (Cine?) sau: ,,De la tine, barde, învățai risipa/De cuvânt flămând, rostit în altă zare/ Și, în văzul lumii, las mereu ispita/ Să mă-ncherbe verde într-un chip de floare!// Azi, leoaică mândră,  jună și feroce,/ Dragostea m-alungă pe prunduri de pelin,/ Cu poetu-n sânge, dintr-un vis precoce,/ Îți aștept răspunsul sau semnul să mă-nchin!” (Tu ești ce-mi rămâne), și: ,,Cu jalea-n frunză, umblă toamna,/ cu rugini agonice,-n pustii,/ din nuduri de plumb la vedere,/ copacii gem un cântec gri…// Cu doina înghețată-n fluier,/ tălăngile,-n cobor de iarnă,/ lasă verdelui din cetini taina-n sărbători să-și cearnă…// Debil stă cerul azi și-a ploaie,/ ticsindu-mi gândurile-n boltă…/ Îmi crește-un drum în podul palmei/ cu glas de îngeri în escortă…” (Ceas de toamnă).Actul de a crea oferă voluptatea reîntemeierii unor canoane în care realitatea și literatura se contopesc spre a da, în termenii lui Umberto Eco (Lector in fibula, Ed. Univers, București, 1991, p. 67), un sens continuu textual ,,întregului univers al lucrurilor”.

              Din această perspectivă, lirica lui Marius Arbănași, poet discursiv, pletoric,  pune problema, complexă dealtminteri, a unei diegeze citită, cumva, antifrastic, fapt care ne obligă să-i recunoaștem meritul de a reactiva în câmpul verbocentric un mesaj insinuat într-un logos pe cât de autoreflexiv, pe atât de intertextual: ,,Singurătatea-mi tăcea, supus, împrejurul,/ Ancestral, adulmecându-mi prototipul,/  Din ecoul ei îmi tremura conturul/ Cernând, la vedere, clepsidrei nisipul…” (Un dincolo de-Amin) sau: ,,Ades, în puterea nopții, redeschid lumea în vrană,/ Sărutându-i devenirea, i-ascult geamătu din rană…/ Dar acum, îndemn busola către sinea-mi, în acuze,/ N-am mai stat la sfat de-o vreme, iar paharu-i plin de scuze…// Din trei kile de-ntuneric și-un codru de gând bastard,/ Refăcui haosul lumii în sufletu-mi fără gard…// Răsucind în creier cheia și talpă făcând genunchii,/ Mi-apăru cugetu-n lacrimi…” (Tălmăcire). În aceasta, ar consta capacitatea de seducție a poemelor a căror tematică este rafinat diversificată, unicordă, convertită în reprezentări polifonice regenerative. Prin labirintul prozodic al poetului, firul scriiturii se desfășoară, mitic, în spatele umbrei Minotaurului. Drumul nu este deloc accesibil, este plin de ambiguități, mereu pândit de primejdii, ilustrând astfel că avatarurile creației nu numai că solicită jertfe, dar demonstrează și neputința sacră a ziditorului de cuvinte ,,de a trăi în afara textului” (Roland Barthes): „«-O, raiul meu, grădină, de sorți hărăzită,/ Azi, îți sunt urgie, cu foame de novac,/ Mânat de nevoie, de-a vieții ispită,/ Îți fur fericirea și-n lung amar te-mbrac!/ Și mă iartă, Doamne, și-ngăduie păcatul!»/ Cu zorii în crăpet, plângea un grădinar,/ Florile-și sărută cu hohot spre-Înaltul,/ Pierdută e grădina la gândul lui barbar…/ Și-ncepe a culege floare lângă floare/ Și inimă, și suflet i se rup bucăți,/ Că le-a fost de-a rândul și ploaie și soare/ Și i-au râs în lacrimi în dăți după dăți…” (Romanța bătrânului florar), sau: ,,Lumea, de când lumea, își țese destine,/ Eu îmi curg, asemeni, povestea prin vine…/ Mi-e toamnă-toamnă azi și mâine, ca și ieri,/ căci, sub jar de brumă, plâng secole de veri…// – Toamnă, cu inima slută, lungă-n tărăboi,/ în mută cădere de frunze moarte moi,// îți lași săraci copacii de iubiri smaralde,/ mi-arzi florile,-n delir, cu agonii retarde!…” (Și iar mi-e toamnă…).

             Ceea ce este deosebit de interesant: poetul nu descrie ci construiește realități extrăgând din acestea ficțiuni poetice, seismice, cărora le exploatează resursele, confirmând astfel ,,o nestare” (Eugen Simion). Dar misiunea poetului nu este tocmai aceasta: să fascineze, să scoată din marginile limbajului acea tăcere poetică aflată tot timpul în ,,rama cuvântului”? Eseistul Jorge Luis Borges descoperise rețeta scrierii poeziei, cea pe care, descoperim, o stăpânește destul de bine și Marius Arbănași: ,,Să scrii un poem înseamnă să încerci o magie măruntă. Instrumentul acestei magii, limbajul, e foarte misterios. Nu știm nimic despre originea lui. Știm doar că se ramifică în idomuri și că fiecare dintre ele constă într-un nesfărșit și schimbător vocabular și într-un număr nesfârșit de posibilități sintactice”.

            Sintaxa imaginarului, fără a fi ușor de (de)construit, nu distorsionează realitatea, doar modifică contextul. Ochiul  despre care făceam vorbire ceva mai înainte devine un eu existențial care trădează, sub influența instinctelor primare, ficționalitatea organicistă a  unui mit personal, contrapunctic, pus în valoare de forma de comunicare directă, confesivă, monologul:,,- Tu, care, în poezie,/ Multe dregi, ascunzi și știi,/ Crezi c-ar fi o blasfemie/ De-mi «vinzi» arta de-a iubi?/ Să-mi spui de ce Eminescu/ A iubit, în vis, platonic?/ De ce Blaga și Stănescu/ Se-ntorceau în mit, agonic?/ De ce văd prin transperante/ Doar castele de nisip?/ De ce Lermontov și Dante/ Se-nchinau la arhetip?” (Ce e arta de-a iubi?), și: ,,De azi, va bate vânt/ Cu freamăt trist la geam,/ Că,-n suflet și în gând,/ De azi, nu te mai am…// De azi, nu te mai strig/ Pe tril de poezie,/ Oricât mi-ar fi de frig// La prânz sau la chindie…// De azi, păcat de drum,/ Croit numa-n petale,/ L-am fi călcat de-acum,/ Dar Dumnezeu e mare…// De azi, o să-mi răsai/ În amintiri pustii,/ În vorbe fără grai/ Zidite-n poezii…// De azi, o să te simt/ În lacrima de ploaie,/ Pe-al vântului alint,/ În poza din odaie…// De azi, mă vei ghici/ În fiecare stea
Și-,n fiecare zi,/ Mereu vei regreta…// Iar când îți va fi dor/ De ce era să fie,/ Mă vei găsi ușor,/ De azi, sunt poezie…” (De azi…). Versul se încarcă simptomatic, în planul expresiei și sugestiei poetice, de tensiuni imanente, a căror implozie naște lumi posibile, fluide ori ireale.

Mitemele cultivate programatic, unde timpul și spațiu sunt deconstruite simultan, sunt trecute prin clepsidra spectacularului postmodern, etalând fantezii ludice, convertite în stări interioare, reflexive, de maximă intensitate: ,,Ploaia,/ punând stăpânire pe infinit,/ prin toate cele – fulger, trăsnet,/ puhoaie-nvolburate și furtuni –/ care-i intră, de fel, în rit,/ ne confirmă adevărul/ că cerul/ doar albastru-i fără margini/ de iubit” (Iubind senin), sau: „E târziu și curg rebele/ visele a fum și vânt,/ coborând și cer, și stele/ pe pământ…// Din ale sorții sechele,/ clipa mă respiră blând…/ De-o muză-n simțiri fidele/ sunt flămând…/ Peste-ale inimii vele,/ cu vremi ce mereu mă vând,/ arde foc de taine grele/ nopți la rând…” (Nopți la rând). Marius Arbănași, poet al rafinamentului lingvistic, mai operează și cu simboluri arhetipale, raportate la jocul sublim al unui imaginar combinatoriu, identificat, evident, în refluxul unei conștiințe traumatizate de efemer și himera scurgerii ireversibile, apocaliptice, a vieții ființei umane: ,,Vino,/ hai vino-n ferestrele de ploi,/ cu zori/ pe rupere de nori// Și, pe-ndelete,/ să trecem îm-preună/ praguri de «nu se poate»!// Trufiei, ude-ciuciulete,/ i-om băga cuvintele amoi,/ că, mai știi, murate –/ trei poște după joi –/  or umbla mai botezate/ pe ușile din noi!” (Desfuriere), sau: ,,Prin timpi cu rău de răsărit,/ cu senin cernut în smoală,/ cuvântă zeul din zenit…/ Sub plaivaz tremur-o coală…/ Prin timpi banali, cu anii-n leat,/ s-aprind porniri cu gest de șatră… / Pe roată, cu semnul mușcat,/ dă zvonuri epoca de piatră…// Prin timpi cu leacul în apus/ zbor păsări ce nicicând nu pier,/ căzând de sus în tot mai sus,/ din doru’ nostru – nchearbă Cer…// Prin timpi de vers, cu gustu-n vremi,/ dăruit de zei povară,/ gând și suflet mi le chemi,/ muza mea,-n stârniri de seară!” (Prin timpi…).Pe alocuri, poetul ne oferă un necesar respiro, renunțând la practica poetico-tradiționalistă, la convenții și constrângeri  observabile și, detașându-se de ipostaza unui clasic extravagant, adoptă tehnica versului liber, împrejurare în care constatăm dezinvoltura exprimării, ecloziunea unor meditații  și, de ce nu, aparenta mefiență a poetului față de poezia eufonică: ,,Murim de inimă albastră/ și ne doare,/ căci prea crud ne e adevărul…// Iar sufletul, ființa noastră, se-nalță la Dumnezeu,/ sporindu-i/ chipul în culoare…// Așa nemărginim noi cerul:/ sufletul meu e cerul tău!” (Cerul tău), și: ,,Cartea îmi scrie viața,/ viața mi-umple cartea/ cu bune,/ cu rele,/ cu ochiade prin zăbrele,/ cu-mpliniride gând/ cusute-n gherghef,/ uneori, furând/ sau adăugând trăiri/ și sincerități/ la chef…” (În cugetul serii). Suntem de părere că glisarea poetului către limbajul poetic postmodern devine o necesitate ineluctabilă, confirmând astfel intranzitivitatea noilor/înnoitoarelor forme artistice, comprehensibile în ultimă instanță. Faptul, explicabil de altfel, este că Marius Arbănași se îndepărtează de recuzita învăluită în mister a limbajului expresionist și caută, prin abstractizare, fără să abandoneze muzicalitatea versurilor, un alt mod existențial, cel al eternității, cum subliniam ceva mai înainte: ,,Cu gest repetat,/ Dintâiul Păcat/ Năvalnic seduce Cuvântul…// Mereu în decor,/ Învie și mor/ Chemări ce mă-mbie de-a rândul…// Porniri de plaivaz/ Mă bântuie-n caz,/ Din șoim mi se fură văzduhul…// Prin/ ochiu-ți cochet,/ De-albastru-discret,/ Seninul îmi mântuie duhul…/ Cu doru-n poveri,/ Un înger, prin seri,/ În mine ți-mbracă dorința,/ Mi-ești vrerea din veac,/ Și cântec, și leac,/ Și foc ce-mi zidește ființa…// Pe ochi de cicori/ Și-n zâmbet – comori,/ O blondă cosiță te-nchearbă,/ Sub cer, din smarald,/ Ți-ncingi chipul cald/ Cu plete de sălcii și iarbă…// Ești muza din plai/ Cu roua în grai,/ Surâs în destul de giocondă…/ Mi-ești pasul pe timp,/ Statuie-n Olimp,/ Icoană – cu ruga în frondă…”  (Pasul pe timp). El își impune libertatea de a-și prelungi prezența în sfera iluzorie a poeziei clișeizate, pierdută în canoane consacrate, dar nu pentru că este un nostalgic de modă veche, ci pentru că modernismul, în evoluția sa, pentru a supraviețui, are nevoie de un nou limbaj, chiar dacă acesta presupune apelarea la similitudini care se transmit de la o operă la alta, o stare de spirit tranzitorie a propriei identități, cu alte cuvinte „dispariţia metafizicii” (Gianni Vattimo) sau ar putea genera ideea de „uitare a fiinţei” (Martin Heidegger).

La Marius Arbănași inserțiile poetice postmoderniste se multiplică, reordonează discursul și-l vectorizează spre un fantastic indefinibil. În context am putea aminti că Roland Barthes în Gradul zero al scriiturii (Ed. Cartier, Chișinău, 2006, p.70), vorbind despre condiția creatorului în general, afirmă: ,,Fiecare scriitor care se naște deschide în el însuși procesul Literaturii; dacă o condamnă, el îi acordă întotdeauna o amânare pe care Literatura o folosește pentru a-l recuceri; dacă creează un limbaj liber, i se restituie fabricat, căci luxul nu e niciodată inocent: astfel încât el trebuie să continue să se folosească tocmai de acest limbaj învechit și închis, sub presiunea tuturor oamenilor care nu îl vorbesc. Există, așadar, un impas al scriiturii care e impasul societății înseși: scriitorii de azi îl resimt: pentru ei, căutarea unui non-stil, a unui stil oral, a unui grad zero sau a unui grad vorbit al scriiturii reprezintă, la urma urmei, anticiparea unei stări absolut omogene a societății; cei mai mulți înțeleg că nu poate exista un limbaj universal în afara unei universalități concrete – nu doar mistice sau nominale – a lumii civile”. La poetul nostru, nu asistăm la o substituire a tradiției ,,textului clasic”, a unui protocronism totuși remanent în spațiul modernismului, nici la negarea limbajului propriu unei anumite perioade de timp istoric, ci la proliferarea unui fantastic despre care același Barthes, în S/Z, susține că desemnează ceea ce se găsește dincolo de limitele umane. Din acest punct de vedere, Marius Arbănași ni se pare un inventiv, un om al metaforei, un pasionat al subtilităților, reușind să îmbine, dincoace de ermetismul poeziei moderne,  gravitate rostirii cu iluminarea vizionară. Meditațiile sale lirice asupra creației, marcate de echilibru ideatic, indică o viziune eshatologică, de factură hiperboreană, asupra poeticii realului contaminat de ficțiuni și motive literare non-experimentaliste: ,,De când lumea și cuvântul, ne-ntrebăm ce-i poezia/ și nu de ce vântu-n noapte ne sărută amnezia!/ Poezia nu-i o vină, de nu-i poți gusta demersul/ ascuns, hoț, după o rimă ce-ți tulbură universul!// Poezia nu-i horincă, să-mbraci iarna-n chimonouri/ și nici han de… caterincă, de ești zaț în apropouri!/ Poezia nu-i spoială sau balsam pe hâde chipuri/ și nici „cântăreața cheală” zăuitată-n top de vipuri!// Poezia nu e lege și nici bâlci vopsit în teatru…/ Ea e arta de-a o drege când un trei ori trei fac…patru!// Ea-i iubirea în ninsoare, son în tălmăciri de astru,/ e blestem, e câmp de floare logodit cu ceru-albastru!// […]/ Este țipătul din șoapte, somn visat în altă zare,/ e soarele-n plină noapte, bezna din amiaza-mare!/ Poză-n grații măestrită din vorbe uitate-n praf,/ e natură-n adorații la ilustrul fotograf!” (Poezia nu-i o vină).

           Magnetismul actului poetic originează, în cazul lui Marius Arbănași, o mutație compensatorie dinspre existență către texistență, dinspre iluzie și vis spre o realitate provizoriu dezamparată: ,,Viața te-afundă-n mister și genune/ Ca păsări pe cer ce-n stol se petrec,/ Cu zbor demiurg și-n doruri nebune,/ Iubirile vin, iubirile trec…// Când demon avid ți-e gândul sălbatic,/ Cu suflet amarnic, în gest arlechin,/ Cu glas invocând sonor și dramatic,// Iubirile trec, iubirile vin…// Când unii te văd cu ochi-n legendă/ Albindu-ți blazonul cu spumă de refec,/ Când zilnic bifezi noi fani în agendă,/ Iubirile vin, iubirile trec…” (Iubirile). Introspecția, să nu credităm ideea lansată de P. Valéry, nu „ucide poezia”, din contră, îi acordă șansa de a-și recupera, la Marius Arbănași, simplitatea/puritatea cu care declanșează în cititor acel ,,fior galvanic” pe care Baudelaire îl considera o condiție fundamentală pentru supra-viețuirea frumosului în construcția po(i)etică a unui text. Marius Arbănași ne propune, așadar, o poezie-mozaic, mai exact un amestec de stiluri specific poeticii, plasticizată și metaforizată, nu rareori ancorată în existența sa diurnă, unde bucuria jocului este evidentă. Asumându-și cu obstinație, echilibrat, o modernitate care presupune o tipologie a tăcerii, Marius Arbănași reușește pur și simplu să demitologizeze multe din temele şi viziunile poetice aparținând unor curente în vogă sau abandonate din literatura română. Ar mai fi de adăugat că versurile sale proiectează în mintea cititorului un extaz, care, orice s-ar spune, ne obligă să medităm cu detașare la fatalitățile vieții. Încheiem excursul nostru prin poezia profesorului doctor în filologie, Marius Arbănași, cu poemul Din vama vremii care sugerează travaliul însingurării, al deznădejdii ființei în fața timpului trecător: ,,Cu acu-nfipt în haina vremii,/ cos vis pe humă-ngândurată,/  la cursul de-ndumnezeire –/ scriu cerere-ntr-un gând timbrată!// Un cerșetor la poarta vremii,/ beau des pocalul cu-mplinire,/ făr-să-nțeleg din stânca-i-clipă/ că-mi mor din eu cioplind trăire!// Mă-mbrac boem din vama vremii,/ la cingătoare – flori cadâne,/ și, noaptea-n ghem, șeherezade / mi-o torc, substelelor stăpâne…// Condei strigând în călimara,/ un pelerin cu bustu-n rime,/ prin anii mei, cu roata-n opturi,/ curg taină tălmăcită-n știme!”.