Poveştile noastre de ieri

Poveştile noastre de ieri

Pe drumul ce duce de la Oravița spre Valea Almajului, toamna îmi pare mai tristă ca niciodată în ultimele trei decenii.Pădurea nu mai vrea să umple cerul de culori, maşini rare,ca în epoca de aur, șoseaua ruptă-n mai multe locuri, dar, totuși marcată cu panglicuţe. Nici căţeluşii părăsiți dintre Marila şi Anina nu mai sunt.Doar vreo doi-trei mai văd de-a lungul șoselei. Înainte stăteau pe margine, cu lăbuţele ridicate în așteptarea unei fărâme de existență.

Ajung în Bozovici, capitala unui ținut în care şi poveștile au început să se șteargă. E marți, zi de piață. Cândva era ziua bucuriei pentru bătrânii satelor ce au uitat să cânte. Nu aveai loc să arunci acul de oameni şi de lume. Ieri, însă, locul părea ca o pădure tăiată în grabă şi fără discernământ. Nu, nu trăiesc un vis. Am ajuns într-o realitate despre care credeam că nu voi avea prilejul de a scrie. La intrare, câteva mese de ciment din altă epocă , asezate pe două rânduri. În spatele lor oameni cu feţe triste şi priviri resemnate. Cred că şi-au pierdut speranţa. De fapt, când îti pierzi speranța, te îmbogăţeşti cu tristețe şi pasivitate. Brânza tăiată în felii, câteva sticle de tuică, borcane cu dulceaţă şi, la intrare, un bătrân de la Pârvova avea și carne de oaie, proaspătă şi cu seul de un deget pe ea. Un domn de la București, nu mă mai recunoaşte, au trecut mulți ani peste amândoi, cumpără o bucată mare. „Merge pe grătar… şi cu varză, îi spun zâmbind.” „Domnul meu, varza cu oaie e o mâncare specială, păcat că oamenii de azi nu mai știu de ea. Am luat şi vițel de la Prigor, cu 28 kg, dar oaia e ceva aparte. „Doi ani a avut, nu-i bătrână, cu taica. O dau cu 20 de lei kg, iar brânza cu 35.” „Cu ce o închegi” întreb în treacăt. ”Cu rânză de miel, ca la mine la Cornereva. Că eu de acolo mi-s, numa că m-am însurat la Pârvova.” Lângă, o femeie vinde şi ea brânză, câteva cepe şi trei mâini de păstai de fasole verde. Îmi spune ca e de la Patas. O întreb dacă are cartofi. ”N-am cum să-i aduc, nu putem de ăștia cu mașinile .Umblu de la o masă la alta. Nu are cine să cumpere. Ca să afli necazul şi durerea unui om, nu trebuie să îi auzi cuvintele, ci să-i asculţi sufletul şi privirile. Acesta e mirosul trudei si al sărăciei, îmi spun în gând. Doar pe la maşinile angrosistilor e ceva miscare. Nu mai sunt nici pemii de la Ravensca şi din Sumita cu lapte, brânză dulce şi smântână. Profesorul de istorie, Francisc Draxel, fost președinte al cehilor din România, îmi spune: „Nu mai are cine să vină , Nicule. „ Nu mai văd nici fetele frumoase ,curate şi sănătoase de altădată. Începe să picure. Plec! Din masină îl zăresc pe uica Ion Tancu, fostul primar şi dirijor al Fanfarei din Bănia. A îmbătrânit , dar nu și-a pierdut zâmbetul. Un zâmbet de om care și-a făcut treaba așa cum a simțit. Picăturile de cer sau, poate lacrimile vremurilor , continuă , prin oamenii de azi, să șteargă poveștile de ieri.