Cu ochi picurători și exoftalmici, nas înfundat, roșu ca de clovn ce a nimerit în cușca aligatorului, cu buze sângerii, crăpate, peste care vârful limbii trece a proasta, fiindcă e uscat, aspru și dureros, cu fața buhăită, într-o desfigurare altoită cu disperarea asumată și năuceala existențială, așa arată capul unui ambrozian.

Pe etaj avem patru: trei bărbați și Isabella, de la Fonduri europene. Pe toți îi apucă pe la sfârșit de august și îi ține până prin octombrie, chiar noiembrie, dacă nu vine înghețul. Sindicatul a propus să-i mute în același birou, dar directorul n-a vrut, cică n-are de a face alergia sezonieră cu munca fiecăruia. Dar cu munca noastră? Dar cu concentrarea celor care n-aveam nimic și care trebuie să asistăm la concertul dat de amărâții ăștia în fiecare zi?

Strănută, uneori, până le dă sângele pe nas, asta după ce mai întâi mucii le tâșnesc din nări ca două tentacule și li se lipesc de tastaură, de mâneca de la pulovăr, de sendiviciul cu feta, somon, pate vegetal ori șuncă, de ecranul computerului, de birou, depinde unde îi prinde criza. Ei sunt pregătiți, săracii, au șervețele mari și mici, simple sau parfumate, uscate ori umede. Marcu și nea Stelică au și batiste de pânză, că-s de modă veche, dar de multe ori strănutul îi bușește pur și simplu din senin, încât nici n-apucă să-ntindă mâna după ele. Se pornesc pe rând, de parcă joacă domino sau telefonul fără fir. All for one, one for all! Mucichetarii, așa le spunem, iar ei știu, dar n-au de ce să se supere. Bine că le mai rămâne umor, fiindcă după câte-o criză de strănut arată ca niște monștri, cu figuri hidoase, congestionate și deformate, cu ochii umflați, de parcă ar fi luat pumni în ei, cu gurile în căutare de aer, ca strangulații.

Strănută încontinuu, și câte cinci minute fiecare, parcă e concurs, noi ne oprim din ce lucrăm, e imposibil să faci abstracție de hapciuurile care se succed enervante și haioase, unele scurte și icnite, altele lungi, cu ecou, unele ca niște gâfâituri porno ori ca loviturile pliciului cu care omori țânțarii.

Cine nu crede că și strănutul e molipsitor, nu doar căscatul, să urce la noi, la etaj. Câteodată, mai ieșim pe hol, dar, de regulă, îi privim din scaune cu o curiozitate cinică, strângând din buze ori din sprâncene, fiindcă i-am văzut și ieri, și alaltăieri, și în fiecare zi, mai puțin sâmbăta și duminica, atunci când familiile lor au parte, în exclusivitate, de spectacolul convulsiilor, al nărilor ce le bolborosesc, al ochilor îmbibați de lacrimi, al picăturilor care le sar din guri – balonașe cleioase și gata sparte. Și cu toate că show-ul are puține elemente noi, îl urmărim cu aviditate și nesaț, așa cum te uiți la un accident la televizor, deși ai auzit clar avertismentul că urmează imagini care te pot afecta emoțional. Ne cam doare-n cur, să fim sinceri, după atâția ani.

Pe la începutul sezonului, când înflorește ambrozia și începe nebunia, ne mai oferim să-iajutăm, însă doar din gură, fiindcă realmente n-avem ce să le facem. Uneori chiar îi încurajăm când încep să strănute, le facem galerie, strigăm încă o dată! ,încă una!, mai are!, alteori îi numărăm, am ajuns și pe la 70-80, iar ei sunt ca niște martiri ce uneori și zâmbesc – atunci când își schimbă șervețelul plin de muci, bale și lacrimi, cu unul uscat, ce după patru-cinci strănuturi e ud.

Fiecare ne-a povestit ce a pățit acasă, cum se înfundă noaptea-n somn și i se taie aerul, moment în care sar disperat din pat, fie să-și sufle nasul, fie să-și pună în el fel de fel de picături, cu nume complicate; cum partidele de strănut sunt și mai lungi decât la serviciu, iar efectele lor și mai devastatoare, fiindcă nu își revin decât după un ceas, două sau chiar trei; cum li se umplu șervețele de sânge: vasele sangvine din nări nu rezistă și le pocnesc; cum cei din jur îi privesc neputincioși ori cum îi lasă singuri, să se desfășoare în voie și nu intră decât atunci când nu îi mai aud, ca să fie convinși că n-au crăpat.

În urmă cu opt ani aveam cinci colegi alergici. Sidonia Gramma era cea mai tânără dintre ei. 26 de ani. Inițial, a crezut că e răcită, apoi că are o afecțiune a căilor respiratorii, nu era la modă ambrozia, fata crescuse la țară, fusese sănătoasă tun. Și-a făcut, încele din urmă, niște teste și i-au ieșit că e reactivă la „planta zeilor”. Medicul i-a spuscă n-are de ce să se chinuie, că îi poate face un tratament care să-i inhibe alergia la ambrozie. Și, într-adevăr, Sidonia a scăpat de coșmarul strănuturilor, al înfundatului, de trezit noaptea cu gheara-n gât, dar într-o zi a mușcat-o ceva, o insectă, nu s-a aflat ce, a făcut șocanafilactic și a murit în câteva minute, înainte să ajungă salvarea. Colegii noștri spuneau că dacă n-ar fi umblat la medic și n-ar fi deranjat alergia, azi ar fi fost cinci mucichetari la noi, pe etaj.