Fane Mississippi, omul cu un singur vis

Fane Mississippi, omul cu un singur vis

E de profesie şofer, conduce o basculantă.  Dar are suflet de artist şi din locul ăsta sigur i s-au înnodat, într-o zi, cărările. Zilele trecute s-a urcat – chemat de visul ce niciodată nu l-a părăsit – pe scena unde vin românii care cred au talent. Fane Mississippi chiar are. Imediat l-am asemuit cu un alt ivit din mulțime, Gil Dobrică. Tot autodidact era și el. Olteanul susținea că într-un concert, bolnav de dans fiind, străbate opt kilometri. Domnul Fane suferă de o altă boală, timiditatea. S-a arătat pe scenă îmbrăcat modest, de puteai crede că lăsase basculanta sub fereastra teatrului din Timișoara. Când a apărut în lumina reflectoarelor nimeni nu a dat nici un ban pe el. Și era domnul Fane topit de emoție. După primele note, câteva sute de spectatori, precum și juriul, au explodat. Atunci lui Fane i-a luat privirea foc, pașii de dans îi ieșeau la fix. La un moment dat a făcut un semn cu degetul mare de la mâna dreaptă, prin care sugera sau se ruga, numai el știe, să fie ascultat atent până la capăt. Nu mai era timid, plutea, venea, pleca, se rătăcea și iar era doar el. Artistul care s-a visat. Lui domnul Fane, în final, i s-a pus o întrebare: ”Unde ai fost până acum?”. Nu a răspuns, poate nici nu a auzit întrebarea, ba a dat să plece în culise, fără să mai aștepte verdictul.

A ieșit din scenă după ce a făcut o plecăciune adâncă, asistența crezând că omul îi este profund recunoscător. Nu. Era doar cu el și reverența îl ajuta să își ascundă privirea.  În culise, domnul Fane tocmai recunoscuse, devastator de sincer, că trăise cele  mai frumoase momente din viața de până acum, ajuns fiind la cincizeci și șase de ani. Încă o dovadă că omului cu măsură, în viață, nu-i trebuie mult. Cu o singură condiție. Dacă puținul îi vine când trebuie. Domnul Fane își trăise, deja, visul definitiv: să cânte pe-o scenă adevărată. Muntele de timiditate – e înalt, destul de legat, când calcă se clatină, ducându-și pași întinși – nu ar fi venit niciodată la concurs. L-a îndemnat ”coana Veta”. Așa o dezmiardă el pe femeie care îi stă acum aproape. Doamna Veta, singurul martor fidel, a plâns. Domnul Fane, în drumurile multe și întortocheate care-l traversează și-a ales un nume de scenă. Scena lui, până de curând, a fost doar scaunul șoferului de basculantă. A cerut asistenței extaziate să îi spună Fane Mississippi. Și-a împănat numele cu al fluviului, cel mai mare, din American. Unde, des, el  poate se visează cântând, cu o voce care te oprește din drum. Este ceva între strigăt, plâns, chemare și o rătăcitoare căutare. Poate îi oprește din drum și pe cei doi copii ai lui care nu l-au mai căutat de zece ani. Am vrut să le arăt, a zis domnul Fane, spășit sau conciliant, numai el poate știi, că am și eu un pic de valoare. Poate mă sună… Și iar l-a prins din urmă o lacrimă. Copiii, se tot zice, nu au voie să își judece părinții. Ba, până la urmă de ce nu ar face-o? Însă, neapărat, cu o condiție. Numai în ziua când viața i-a lămurit, și ei au achitat prețul, că unicul semn al iubirii este doar iertarea. E șofer de basculantă, născut un pic cam fără noroc, are o voce care te alungă din tine ori te zidește în o mie de gânduri. Pentru Fane Mississippi iluzia e icoana la care se închină când îl părăsește nădejdea. Cântă, fie și numai în gând, să poată merge înainte, să se mai salveze încă o dată…