Mai mult decât o farsă

Mai mult decât o farsă

Farsă carnavalescă, ori mai doct, încadrată ca piesă bulevardieră, D-ale carnavalului, fără a fi comedia de vârf a lui I. L. Caragiale, și-a câștigat în timp propria personalizare prin aceea că textul, aparent redus la personaje de mahala, în ansamblul lui se dovedește prolific în proiecții scenice, mereu surprinzătoare. De la titlul, cu o șugubață disimulare, în stilul autorului, la comica mascaradă a erorilor amoroase, cu și fără mască, la compromisul sub lumina zorilor, cu lozul câștigător al continuării relațiilor sub amprenta sărutului obscen al promiscuității, se configurează o lume stăpânită de subterfugiul minciunii, în ținuta imorală, incapabilă să se depășească. Dimpotrivă, țintuită de replici contorsionate, cu subînțelesuri, și de cuvinte anume culese și rostite cu iz mahalagist, își poartă ea însăși sărbătorindu-și existența larvară, în explozii malefice.

Aceasta mi s-a părut a fi o perspectivă sugestionată de spectacolul în premieră cu D-ale carnavalului la Teatrul Dramatic „I. D. Sîrbu” de la Petroșani, în montarea regizorului Alexandru Grecu. Dincolo de savuroasele scene, clar definite în joc, dar și prin imagine, spectacolul se amplifică într-o dimensiune telurică, ca într-o bătălie a personajelor pentru supraviețuire în propria eroare, – ca dovadă, ilustra farsă a împăcării din final. Farsa carnavalescă, susținută muzical și de iureșul dansului, imitând pe cel de la Moulin Rouge, în coregrafia lui Dumitru Tanmoșan, este depășită, zic eu, cu această imprevizibilă scenă, cu atât de firească  ironie strecurată, puternic aplaudată, dar care, în fond, definește întregul demers comic al textului, întors acum în acest prim plan al adevărului. Spectacolul lui Alexandru Grecu urmează și, mai mult, între realitate și efectul artei,  sublimează această viziune sugerată a textului, dincolo de jocul farsei.

Pe care o joacă actorii, depășind și ei configurările stricte ale mahalalei, între altele, printr-o inspirată croire și plasticizare a costumelor în schemă simbolică de către Wilhelmina Kuron Bekesi. Cum ar fi, de pildă, Mița Baston, cu o rochie albastră și pantofi roșii, actualizată de către Corina Vișinescu, interpreta ei,  prin disimularea viciului cu o ținută vădit mai versată, și controlând până și efectele încurcăturilor amoroase. Didina Mazu, aparent mai retrasă, nevăzută, se află de fapt la pândă, ca o șireată vulpiță, imagine contrastantă prin care Simona Codreanu își particularizează eroina.

Steagul dinamizării îl deține și aici celebrul Crăcănel, prin elanul conferit în replici și provocări, „eu sunt Bibicul”,  de către actorul Mihai Sima, care face un personaj mai puțin caricatural, supus hazului, compensat prin vioiciunea fizică în scenă și prin răspicarea verbală a zicerilor. Laurențiu Vlad îi contrapune un Pampon cu un comportament bonom, scos arareori din răbdări, un fel de patron deplin conștient că e stăpân și pe amor. Ceea ce de fapt este frizerul Nae Girimea, masculinizat fizic și ținut liniștit în rol de către Robert Vladu. Calfa lui, Iordache, este adus în scenă cât se poate de real, în afara ironiei, de către Andrei Șchiopu. Comic, cât îi permite măseaua și îl stimulează magnetismul, Catindatul lui lui Mihai Alexandru pigmentează panorama. În roluri, Dorin Ceagoreanu în Ipistatul cu lozul, Daniel Cergă, – Chelnerul de la bar cu paharul și camuflajul, și Vlad Grecu cu al său Sergent. Important este însă ansamblul în omogenitatea lui conflictual hazoasă, făcând să vibreze farsa, care, aparent deconspirată, își urmează nestingherită cursul. Un spectacol cu adevărat deschizător de stagiune în zi de septembrie, care va fi urmat de altele pe măsură, așa cum mă asigura  doamna Irina Bodea Radu, directoarea Teatrului Dramatic I. D. Sîrbu, care își reînnoiește trupa și repertoriul, – și, nu pot să nu adaug: își limpezește apele…