În clipa în care am început să redactez acest capitol aveam cel puţin o certitudine clară : aceea că viziunea lui Mircea Eliade asupra literaturii nu este una obişnuită. Şi întrebuinţez cuvântul „obişnuită” aici pentru că este adjectivul cel mai puţin restrictiv.

            Aproape toţi exegeţii operei sale au observat un lucru ce ţine de natura evidenţei, anume că felul în care Eliade  înţelege literatura şi modul în care îşi construieşte unele romane sunt diferite de „modelul” contemporan epocii lui, diferite de ceea ce se numeşte „modernitatea literară”. Mă gândesc, mai ales, la proza sa „ideologică”, Secretul doctorului Honigberger, Nouăsprezece trandafiri şi, parţial, la Noaptea de Sânziene pe care le voi analiza in extenso. Toate cele trei texte aparțin unei ficționalități diferite față de ceea ce se scria în epocă. E un melanj nu de ficțiune și adevăr, ci de ficțiune și de posibil, de potențialitate. Ficționalitatea prozei lui Eliade este asemănătoare cu epistemologia lucrărilor sale științifice: dacă mitul e o realitate vie, dacă întregul cosmos e viu, realitatea fenomenelor descrise este una operativă. A doua observaţie se referă la prevalenţa literaturii în faţa activităţii ştiinţifice. Ca şi observaţia de mai sus cu privire la funcţionalitatea aparte a literaturii, Eliade este cel dintâi care îşi pune în gardă cititorii în legătură cu accentul, poziţia privilegiată pe care o are literatura în creaţia sa. Ce altceva poţi să crezi decât că activitatea ştiinţifică este un soi de exil atunci când citeşti o notaţie — ce se poate strecura neobservată, în treacăt —  din 25 ianuarie 1953 : „Deşi la 28 ianuarie sosesc soţii Godel din Egipt, şi voi cheltui iar o săptămână în discuţii filozofice şiştiinţifice, depărtându-mă iar de literatură”

Sau, în 17 iulie 1963 : „Îmi dau acum seama că de aproape zece ani am sacrificat şi eu <literatura>; am renunţat să scriu romane (singurul gen literar care-mi îndestula talentul). Am făcut-o pentru a impune o nouă înţelegere a lui homo religiosus. Într-un anumit fel, am <mărturisit>şi eu într-un război religios pe care-l ştiam pierdut mai înainte”.

Iniţial, am fost tentat să consider atitudinea lui Eliade față de literatură ca un soi de victorie a spiritului creator în faţa celui  investigativ şi să o socotesc, într-un anume fel, firească. S-ar putea să fie şi aşa, însă aş crede, mai degrabă, că o atare descifrare suferă de un „păcat”… originar. Fiindcă premisa unei asemenea judecăţi s-ar putea formula astfel : activitatea ştiinţifică şi cea literară sunt domenii distincte, fără puncte de interferenţă. Ceea ce, în cazul lui Mircea Eliade, este parţial adevărat, fiindcă cele două domenii, după cum voi vedea mai jos, nu numai că se interferează, ci şi, într-un anume fel, se substituie în forme şi ipostaze greu de urmărit dintr-o parte în alta. Ori se sublimează într-o viziune pe care aş numi-o, în lipsa unui alt cuvânt mai adecvat, metafizică. Poate chiar s-ar cuveni să întrebuinţăm un concept ad hoc, cel de meta-literatură, fiindcă nu de puţine ori reflecţia teoretică a istoricului religiilor se regăseşte aproape tale quale în paginile de proză. Şi, fiindcă am folosit cuvântul „sublimare” nu în sens metaforic, ci într-unul propriu, aşa cum apare el în alchimie, voi încerca în cele ce urmează să observ o “poetică alchimică” pe care o putem detecta chiar de la această primă observaţie o “mixturii” pe care Eliade a realizat-o conştient sau inconştient. Mai mult decât o sinteză a contrariilor, paradigma alchimică ia forma — conform unei observaţii a lui Cornel Ungureanu — unei erezii epistemologice refugiate dar şi aplicate în literatură. Că o asemenea poetică de inspiraţie alchimică nu se poate manifesta decât în cadrul unei viziuni spiritualiste, tradiţionale asupra artei, aşa cum voi încerca de asemenea să arăt pe parcursul unui traseu sinuos. Întâmplător sau nu, Marcello de Martino se referă, în debutul capitolului său intitulat Mircea Eliade e l’alchimia : il “circolo alchemico” parigino, la primul text ficțional al lui Eliade, Cum am găsit piatra filosofală, ca la unul ce topește în ficțiune etapele operei alchimice.

De la literatură la cercetarea fenomenului religios şi invers, un traseu dificil de urmărit fiindcă, îndeobşte, se consideră că activitatea literară a lui Mircea Eliade preia cvasimecanic datele activităţii sale ştiinţifice. Elementele acestei ecuaţii sunt încă mai complexe, după cum demonstrează şi această aserţiune a lui Eliade ce dă o cu totul altă perspectivă :

            “Este probabil ca o serie întreagă de interogaţii, de mistere şi de probleme pe care activitatea mea  teoretică le refuza, cereau să fie mulţumite în libertatea scrisului literar”. Dar, să adăugăm de îndată, Eliade e mereu obsedat nu atât de mesajul pe care literatura sa îl transmite, nu de posibilitatea acesteia de a încifra o serie de tâlcuri, ci de postura sa auctorială mai degrabă subconștientă. Așa cum afirmă într-o scrisoare adresată lui Basarab Nicolescu în legătură cu o exegeză a acestuia a nuvelei Pe Strada Mântuleasa: „Într-adevăr, întreaga mea literatură <realist-fantastică> (cum prea bine spui) a fost scrisă în afara tradiției (h)ermetice familiare cititorului occidental. Asta nu înseamnă, bineînțeles, că nu am utilizat (adesea fără să îmi dau seama) elemente dintr-un patrimoniu mult mai vast și mai arhaic, de-abia de curând disponibil occidentalilor.”

Evident, cuvântul „tradiție” și „elemente dintr-un patrimoniu mult mai vast și mai arhaic, de-abia de curând disponibil occidentalilor” se referă la perspectiva unor René Guénon, Evola sau Coomaraswamy.  Vom vedea, de asemenea, pe parcursul acestui capitol că, nu de puţine ori, viziunea sa este caracterizată de un sincretism, prezent la toate palierele de interpretare, fiindcă, în mod fundamental, praxisul romanesc al lui Eliade este unul al „mixturii”, al „hibridităţii”. În opinia lui Nicolae Manolescu, aceasta ar putea fi consecinţa faptului că Eliade a resimţit„din plin şiconştient, criza ionicului” și nu a regăsit soluţia ei practică în roman, ceea ce l-a condus intuitiv spre ceea ce criticul a numit corintic, adică alegorie, plan mitic, fantezist, exotism sau livresc manifestate pe un anume fundal realist. Romanele sale ezită, între două universuri mentale şi între două feluri de a scrie, ceea ce face ca şi  cele propriu-zis fantastice să  nu fie scutite pe de-a-ntregul de hibriditate. Formula narativă, potrivită cu această viziune, pe care autorul  o teoretiza fără s-o utilizeze vreodată era cea a romanului corintic. Dacă mi se permite să forţezpuţin sensul conceptului de „corintic”, aş spune că el este chiar un loc al întretăierilor, al regăsirii contrariilor şi celor aparent opuse şi, nu întâmplător, atunci când se referă la romanul corintic, Nicolae Manolescu foloseşte de mai multe ori cuvântul „ezoteric”. Citatul de mai jos s-ar putea referi, mutatis mutandis, cu precădere la Noaptea de Sânziene : „La Kafka, <metamorfoza> lui K., tribunalele din Procesul ori viaţa locuitorilor din vecinătatea castelului conţin un astfel de plan apropiat şi unul ezoteric”.

Dar nu numai despre un asemenea sincretism va fi vorba, ci despre unul chiar mai complicat, dacă se poate spune aşa, fiindcă sensurile concepţiei sale hermeneutice nu se regăsesc, nu se recunosc tale quale în teoretizările sale despre literatură, ci au o abia ghicită ereditate ezoterică. E vorba aici de un cod, de un limbaj familiar celor care au frecventat “ştiinţele şi artele” sacre, doctrinele ezoterice. Ceea ce nu înseamnă, de îndată, că această concepţie a sa este eminamente ezoterică! Nici pe departe nu îmi propun să demonstrez acest lucru fiindcă ar fi în întregime fals. Invocând pasaje, fraze ori sintagme mai puţin evidente pentru un cititor profan şi decriptându-le, punând la un loc destule “coincidenţe” cu lecţiuniguénoniene sau tradiţionale, nu am vrut decât să coagulez o posibilă interogaţie asupra unui Eliade abstrus. Autoocultat adesea cu bună ştiinţă, prizonier cu delicii al unei “imposturi” de extracţiemateină altădată, dezinvolt sub faldurile unui limbaj uroboric, atunci când e cazul.

O încercare a labirintului, ca să parafrazez, a cărui parcurgere e plină de marcaje ce trebuie atent înţelese, contextualizate, scrutate din toate părţile, stoarse de posibile consecinţe. Riscând chiar unele extrapolări mai puţin evidente, mai ales atunci când propriile sale aserţiuni cheamă o grilă antipozitivistă, ca să nu spun hermetică.

Iată, în sensul celor de mai sus, un pasaj din Jurnal, datat iulie 1973, despre dezinvoltura de a  vorbi fără precauţii, de vreme ce  tot mai puţini sunt cei care înţeleg : „Se publică tot mai multe texte ezoterice, aparţinând tradiţiilor iniţiatice secrete (tantrismul, hermetismul etc.). Intrăm, aş spune, într-o epocă pe care aş numi-o <phanică> : sunt arătate lucruri (texte, idei, credinţe, metode, rituale etc.) care <în timpurile normale> sunt ascunse, accesibile doar printr-o iniţiere. […] E pasionant — şi paradoxal : doctrinele şi metodele secrete (i.e. ezoterice) sunt publicate la îndemâna tuturor — pentru că nu mai există riscul de a fi înţelese…” (subl. aut.).

Astfel, într-o confesiune intitulată Fragment autobiografic, Eliade face o mărturisire cel puţin buimăcitoare pentru lumea ştiinţifică occidentală. Chiar şi atunci când s-a ocupat de istoria ştiinţelor şi a încercat să înţeleagă sensul alchimiei ori al metalurgiilor orientale, ceea ce l-a interesat înainte de toate —  „au premier degré” — au fost „valorile metafizice” prezente în respectivele tehnici tradiţionale şi nu eventualele descoperiri ştiinţifice.

Mutatis mutandis, nu am putea să ne întrebăm dacă nu cumva, atunci când face literatură, Eliade este interesat nu atât de impactul estetic cât, mai mult decât orice, „au premier degré”, de o abordare pe care, deocamdată, o numesc nu estetică, ci soteriologică?

Finalul capitolului dedicat alchimiei renascentiste, Umanism, neoplatonism și hermetism în Renaștere, din Istoria credințelor și ideilor religioase (ambele titluri en italiques) are, cred, un tâlc aparte pentru felul în care alchimia era privită nu doar ca o așteptată renovatio, ci, mai ales, ca o tentativă transreligioasă de Răscumpărare a Naturii, ceea ce, tradus, înseamnă o mântuire globală: „Această sinteză [alchimia, hermetismul, n.m., M.T.] ar fi constituit în fapt o nouă creație creștină, comparabilă cu rezultatele strălucite dobândite de integrarea anterioară a platonismului, aristotelismului și neoplatonismului. Acest tip de <cunoaștere>, râvnită și, în parte, elaborată în secolul al XVIII-lea, reprezintă ultima încercare întreprinsă în Europa creștină în vederea dobândirii <științei totale>„.

Dar, înainte de a invoca în sprijinul ideii de mai sus autorii şi argumentele de rigoare, ar mai trebui să spun că înţelegerea mea a acestei relaţii merge mai departe decât cea a exegeţilorcitaţi. Aceasta poate şi fiindcă — sau poate tocmai de aceea — socotesc poziţia lui Eliade ca înscrisă în paradigma ezoterică, abstrusă, şi că, fatalmente, o asemenea întreprindere reclamă o, cel puţin, minimă voalare. O voalare, de altfel, în ton chiar cu conceptul de “camuflare” invocat adineaori care ar trebui întrebuinţat cu precauţiile date tocmai de autorul lui. Drept pentru care o să pornim la drum metodic, semnalând, mai întâi, legăturile dintre “istoricul religiilor”şi scriitorul Eliade, fără a forţa o anume perspectivă cronologică ori, horribile dictu, una valorică.

Fragment din cartea Eliade, ezotericul, ediția a doua revăzută și adăugită, Est Samuel Tastetéditeur, 2012.