Aromele timpului

Aromele timpului

O năstruşnică reclamă ce ne împinge spre trăirea fiecărei clipe de viaţă are ca protagoniste două efemeride într-un peisaj mirific de început de lume, undeva într-un luminiş de deasupra unei pânze de apă. Verdele copacilor,  aburul albastru de deasupra lacului,  lumina ce vine pieziş spre privitor punând în prim-plan imaginea săltăreţei fiinţe de o zi creează   imaginea universului viu. Într-un timp comprimat în doar douăzeci şi patru de ore se petrece totul: naştere,  procreere,  îmbătrânire şi moarte. Accentul clipului publicitar e pus pe primul şi al doilea segment de existenţă,  după care totul intră într-o eternitate,  pentru că şi efemeridele,  după ce-şi împlinesc datul perpetuării,  intră într-o zonă a griurilor,  a indiferenţei,  a inutilităţii lor ca fiinţe,  circumscrise unui ceas interior,  unei surprinzătoare reduceri a existenţei la doar un singur individ aşteptându-şi sfârşitul.

Efemeridele nu-şi pot învinge destinul,  ba nici nu ştiu nimic despre el,  nu luminează precum stelele,  nu-şi înfrâng emanaţia luminoasă precum găurile negre din univers,  nu au o gravitaţie proprie,  nu trăiesc din ceea ce le-ar putea furniza memoria, pentru că visul lor e chiar expierea,  ieşirea dintr-o lume în care au intrat doar pentru o zi. Savanţii ne spun că particulele nucleare trăiesc şi mai puţin. Ceva le deosebeşte de efemeride,  ceva le apropie.

Şi la urma urmelor la ce le-ar putea folosi efemeridelor memoria, proiectele, speranţele, tristeţea,raţiunea, sentimentele, spaima morţii, amarul înfrângerilor, exuberanţa victoriilor? Viaţa de o zi e ea însăşi o exemplaritate a necesităţii, întâmplarea este chiar venirea lor pe lume, întâlnirea partenerului pentru a procrea,  încât într-adevăr întreaga lor viaţă se rezumă la doar două scurte perioade de pe la început.

Cum să ne raportăm timpului unei efemeride? Pentru oameni,  la scara celor şaptezecişi ceva de ani pentru care sunt pregătiţi să existe, totul se rezumă la un nimic de o zi pe care-l pot petrece pe malul mării, scufundaţi în alcool,  sau între nurii unei femei,  în comă,  pe crestele munţilor sfidând cerul şi pământenii rămaşi la poale,  în chinuri sau plini de fericire. „Dumnezeu nu joacă zaruri!” repetă Einstein,  rămânând undeva într-o zonă imprecisă a relaţiilor lui cu o fiinţă supremă care ar fi dat impulsul iniţial întregului univers,  iar în particular acestui mic univers dintr-o provincie a galaxiei unde se află sistemul solar şi singură,  până acum, ştiută,  planeta cu viaţă pe ea.

Că avem nevoie de zei o spun însuşi marii cercetători din toate domeniile,  chiar dacă zeul respectiv este cel recunoscut de religii sau raţiunea umană. Ceva trebuie să stea în centrul imaginarului, a sentimentelor, a descoperirilor tot mai surprinzătoare din varii domenii ştiinţifice. Poziţia ambiguă a unor mari gânditori ai lumii faţă de un   Dumnezeu suprem care s-ar afla la capătul de început al tuturor, un Dumnezeu care încă prefilează între degete dimensiunile mereu mai multe descoperite de cercetători ale spaţiuluişi timpului,  cum şi jocul ciudat pe care omul secolului al XXI-lea îl face intersectând mereu realul cu virtualitatea,  visul cu viaţa,  face ca în mintea omului de rând, nespecializat în vreun domeniu ştiinţific,  dar dornic să afle de ce există, unde se află şi care sunt acele litere primă şi ultimă din mersul universului, să rămână într-o confuzie totală,  undeva la mijlocul drumului între credinţăşiraţiune,  între materialitate şi un idealism de factură solipsistă,  în care nu mai au importanţă decât viaţa lui şi gândurile despre nemurirea sufletului.

Cărţile lui Stephen Hawking apărute şi la noi: Scurtă istorie a timpului,  Universul într-o coajă de nucă şiVisul lui Einstein,  pot speria, pot nedumeri cititorul de rând,  în măsura în care ele nu au cum să fie înţelese pe de-a întregul,  deşi se vor a fi niştecărţi de popularizare a cercetătorilor din cel mai delicat domeniu al macro- şi microcosmosului, niştecărţi menite să prezinte la nivelul publicului larg idei din cercetarea fundamentală a materiei. Oameni,  altminteri iubitori să afle idei noi, continuă să susţină însă că trăiesc doar în două dimensiuni,  una spaţialăşi alta temporală,  or la marii fizicieni apar câte patru din fiecare,  atât pentru spaţiu cât şi pentru timp. Apar formele virtuale ale spaţiuluişi timpului pe care omul de azi,  deprins cu virtualitatea ca un fel de realitate palpabilă, dar care nu are o legătură directă cu individul uman,  cu viaţa lui,  nu le poate intui. Şi-atunci se întreabă firesc cum poate arăta o dimensiune virtuală a timpului,  când chiar timpul real e atât de relativ încât frizează un fel de virtualitate. Poate că matematic totul este logic şi uşor de intuit,  dar nu toţi oamenii sunt deprinşi decât cu aritmetica elementară. Şi totuşi, există un dincolo de ceea ce vedem şi mai cu seamă simţim,  un dincolo, care ne guvernează existenţa într-o aceeaşi măsură ca şi pe cea a efemeridelor. Noi,  oamenii,  problematizăm,  ne încrâncenăm să credem că deţinem un adevăr unic despre toate cele văzute şi nevăzute,  ca într-un final să descoperim dependenţa noastră totală de nişte factori pe care nici nu-i putem lua în calculul nostru elementar. N-avem cum,  pentru că nici nu-i cunoaştem.

Acestea toate şi pentru că în calculele noastre intervin două dimensiuni ce par să contureze imaginarul nostru comun: pe de o parte un materialism strâmt, îndreptat spre propriile noastre interese, de o concreteţenecu-noscută în vreo altă epocă,  ce împinge jocul vieţii într-o etalare ce se află la limita impudorii,  iar pe de altă parte un palier legat de virtualitatea        care-l înconjoară. Combinaţia dintre cele două direcţii ale existenţei noastre vizează viaţa în elementul ei cel mai profund. Nimeni nu poate şti încotro ne îndreptăm acum,  nimeni nu poate da o direcţie raporturilor dintre virtualitate şi realitate,  sau câte noi dimensiuni se vor mai descoperi în viitor timpului şispaţiului etern. Cel uman e acela pe  care-l vedem,  îl conştientizăm,  îl problematizăm.

Fericite efemeridele care pot intra în eternitate ca şi frumoşii noştri din basme,  imediat după ce îşi îndeplinesc menirea de a perpetua, fără să mai rabde dimensiunea deshidratării până la clipa finală,  căci aromele timpului nu-i afectează decât pe cei bătrâni.