Liniștea își are izvorul într-un sătuc de la poalele munților Poiana Ruscă. Așa îmi place mie să cred. Fărășești se numește sătucul. Să ajungi aici, trebuie să străbați, prin munte, șase kilometri, cum te poartă fâșia de asfalt. Sunt numai 48 de case, o singură uliță și 190 de trăitori. A mai trecut o săptâmănă, e zi de duminică. La biserica ortodoxă nu este slujbă, se ține o dată la două săptămâni, așa-i rânduiala. Când vremea e frumoasă, femeile, gătite, semn sigur că e duminică, fiecare își aduce scaunul, stau adunate pe grupuri la câte-o poartă. Când scapătă soarele, grupurile se destramă. În zilele celelalte, de când se crapă de ziuă și până se ivește bezna, toți se duc pe munte. Deasupra lui, unde este un platou imens,  au alte case, în toată regula. Aici își țin animalele, păsările, au livezile cu cireși, nuci, predomină prunii, sunt fânețele și culturile de cartofi. Dețin și câte-un răzor cu porumb. Seara, când revin în sat, spun că au buit.

Trandafir al lui Brezovan, deși se înserase binișor, nu ajunsese acasă. Maria, nevasta lui, nu se dusese la givan. Maria e o mână de om, poartă haine cernite, cu cât o vezi mai des în aceste straie crezi că e tocmită, din creștet până-n câlcie, dintr-o tristețe pură. Dacă nu ar clipi și nu s-ar mișca un minut, în puținătatea ei trupească și cu privirea stinsă, are ochii verzi-cenușii, ai putea-o asemui cu o statuie. Nu-și mai poate reveni în fire de când i-a murit singurul copil, Iosif, la numai patruzeci şi ceva de ani. Urcă și coboară zilnic muntele, picioarele, simte tot mai des, nici ele nu o mai ajută, dar sufletul a lăsat-o de tot. Stăm de vorbă într-un intrând al casei, una dintre cele mai trainice din sat, cu multă rânduială. Maria se vaetă că i-a “plecat o mână din umăr și nu a mai venit înapoi”. Nu știu pe cine așteaptă, nu merge la medic, e zor mare, se adună fânul, acum se începe culesul prunelor, e doar ea cu Trandafir, că și-au pierdut sprijinul. ”De la bunul Dumnezeu ne vin toate, zice femeia, și pe el nu ne putem supăra. Știi cum sunt eu, domnule dragă, ca puiul gubav (bolnav) căruia i-au picat aripile la pământ și numai în ele se mai ține… Uite, vine nănașa pe la noi, haideți în casă, acum buiește și Trăndăfir.”

Nănașa e Lucreția, vecina mea. Mă leg de sosirea ei și plec. Văd, prin hainele cernite, umărul Mariei, din care ”i-a plecat”, într-o zi, mâna. Și nu a mai venit înapoi…

N.A. Într-o zi, peste orice aşteptare, bărbatu-său, Trandafir, a decedat. Maria, peste orice aşteptare, trăieşte. Nu mai iese la drum, cea mai lungă distanţă pe care a străbătutt-o în viaţa ei însemnă şaizeci de kilometric, mai exact până la Lugoj. Acum e definitiv singură şi pustiită!