PARTEA NEVĂZUTĂ
Pe dunga zilei noaptea stă turbată
să adune liniștea în ochii bufnițelor
plecate în blestemul delirant
al facerii răstignit în decretul
publicat pe prima pagină
a infinitului dintre putere și ură
când partea nevăzută arde
în întrebările viețuitoarelor
unde omul s-a încoronat
cu un clopot de cristal
lumina lui plânge în culori
pentru a trezi sângele omului
să dea semnalul împărăției
începute în forma lutului
la prima uimire desenată cu inima
COLBUL TIMPULUI
Era o vreme când pași-mi aveau aripi
și urmele rămâneau în stele
pe colbul timpului răvășit de zbor
nu știam unde sunt ochii zilelor
nici brațele nopților
și mă înveseleam cu îngerii
pe sub pomii Edenului
venit în recunoașterea începutului
să îi scriu istoria
pierdută în hieroglife ciudate
puse în cumpăna vocalelor
burdușite de civilizația lui Gutenberg
și de ifosele computerelor
ironizându-l pe Moise
că a sculptat poruncile în piatră
ALUZIE
Mi-am găsit începutul în cerc
despre care se zice că-i zero
adunat în jurul punctului
unde plâng razele
frânte în drumuri
ÎNDEMN
Pentru libertatea gândurilor
să adunăm iubirea din izvoare
în bucuria lacrimilor
curse la fereastra cerului
AURA BINELUI
În noaptea aceea s-a petrecut o minune
îmi încremenise trupul în vise
era ca o stană de piatră
cioplită de zei necunoscuți
încercam să-mi adun vorbele
în strigăt de teamă
și simțeam un sfârșit pe limbă
doar în zgomot de animal
îmi adunam puterile agitate
să înlătur lestul din mine
vedeam cum viața curge
călare pe aburi înaripați
în cutia destinului
încercam să îl frâng în cruce
era greu să-mi ridic mâna
din miracolul disperării
dar mi-am adus aminte că omul
este chipul lui Dumnezeu
și am țintit întunericul
prin triunghiul privirii
înălțându-mă peste teamă
cu aura binelui
SEMNE DE ARIPI
Simt drumurile vieții
oprite la intersecția cuvintelor
auzite la marginea gândului
și cad în zboruri noaptea
când visele curg în amintiri
adunând mândria păsărilor
din ochii depărtărilor
peste mâinile mele
cu semne de aripi