”Poate că vocația mea nu a fost de poetă, ci de revoluționară” (1)

”Poate că vocația mea nu a fost de poetă, ci de revoluționară” (1)

DE VORBĂ CU CU ANA SIMON

Se întâmpla cu patru ani în urmă. Primeam prin email o scurtă comunicare, Ana a plecat, discretă și însingurată, obosită de viață. S-a dus lăsând în urmă un parfum inefabil, câteva vorbe (volume de versuri, grație și înțelepciune profundă), imagini (câteva filme documentare ale unui autor ardent dar plin de gingășie). Și un nume, Ana Simon. A crezut în om, în umanitate, râdea temându-se să nu supere și se întrista când vedea o frunză căzând. Lumea era doar o părere, un fum, ea plutind între ele cu mirările sale. Ne-am cunoscut târziu, dar cred că am avut suficientă vreme să recuperăm timpul. Ne căutam parcă atrași de ceva nespus, ne simțeam alături, poate  cuvintele (deși un sunt poet), probabil filmele (aici s-ar putea să o fi nimerit, ne lega paradoxalul). Am vorbit multe, mi-a destănuit trăiri și emoții, le-am adunat, alături de alte scrieri, în volumul Ana Simon, neobişnuitele întâlniri, de Alina Mazilu, Vasile Bogdan, Cornel Ungureanu Editura Diacritic, Timişoara, 2018. Reiau unul din interviurile (convorbiri în care se aprindea, simțea nevoia să se spună, înșira și strângea ideile ca o joacă cu un șirag de perle) cu sentimentul că îi readuc figura luminoasă din nou printre noi. Cu dor, cu dor de Ana.

Dincolo de ferestrele verandei grădina în toată splendoarea ei, culori parfumuri, linişte. Pe pereţi tablouri, fotoliile, aer de reculegere. Suntem într-o vilă pe strada Zürich, în Timişoara, „Ca să ajung de la Geneva la Zürich a trebuit să trec prin Belgrad şi Timişoara”, îmi spune amuzată. Deschid reportofonul, mă avertizase că trebuie să aibă curând o întâlnire, încă una, oraşul o aşteaptă mereu.

  • Ana, am bucuria să te revăd astăzi, 8 mai 2015, după ce cu o seară înainte am trăit un moment cu adevărat plăcut, emoţionant, de suflet, lansarea, într-un mic local, într-un bistro, a traducerii tale a cărţii lui Antonio Costa Gomez, „Linişte pasionată. Ultimele zile ale Împăratului Harian”. Cum ai ajuns la Costa Gomez, cum ai ajuns la această carte, cum ai ajuns la vechea ta meserie de traducător?
  • Vreau să-ţi spun că eu mă consider mereu traducător. Când scrii un gând sau o mică poezie, îţi traduci sentimentele în cuvinte. Pasiunea de a citi am avut-o din copilărie, nu ştiu când am învăţat să citesc dar ştiu că la şase ani, când m-am dus la şcoală mă plictiseam grozav pentru că citisem deja multe cărţi. Dar nu-mi amintesc cum am învăţat, un miracol, m-au pasionat lumile diferite pe care le găseam în cărţi. Acestea au fost pasiunea vieţii mele şi consolarea de toate întâmplările existenţiale care sunt în jurul meu. Trăiesc probabil vieţi diferite. Nu ştiu. Şi cu Costa Gomez… Eu uneori sunt invitată cu filmele mele în centre culturale, care mă interesează foarte mult, şi am fost invitată la un centru cultural la Madrid unde s-a prezentat filmul meu despre Rilke. La un moment dat, a apărut un om, şi mi-a spus: „Rilke, am simţit un fior când am văzut cuvântul Rilke pentru că nu se fac atâtea filme despre poeţi”, el venise pentru Rilke pe care îl aprecia ca cel mai mare poet. A văzut filmul despre Rilke, şi alte filme, după care el mi-a lăsat o carte. La Madrid nu am deschis cartea. Abia în avion am deschis-o şi am avut sentimentul acesta pe care îl ai cu câte o carte, de afinitate, în fond toate întâlnirile noastre sunt poveşti de afinităţi, avem acelaşi univers sau ne interesează, sau ne pasionăm de aceleaşi cărţi sau de câte un pom pe care îl privim şi îl admirăm. Nu se ştie, acesta este un mister al existenţei. În acest sens am spus că eu am avut şansa să întâlnesc nişte oameni care au venit înspre mine, dar nu ştiu de ce am avut şansa aceasta. Deci am citit cartea, am lăsat-o, după care el mi-a trimis un articol foarte frumos pe care l-a intitulat „Ana Simon visul nimănui”, este epitaful lui Rilke. Apoi  am intrat într-un fel de corespondenţă, dar nu acută, şi într-o zi, ca să înţeleg mai bine cartea, am început să o traduc aşa, aproape automatic, cum am făcut cu poeziile, când eram studentă şi am tradus şi poeţi ruşi la un moment dat, ţin minte, cu o prietenă de-a mea, care ştia bine rusa. Antonio şi compania au venit să mă vadă, să vadă „Rilke”; ne-am reîntâlnit tot timpul la prezentări de filme de-ale mele, fie la Barcelona, fie la Madrid, unde, fiind hispanistă probabil, am o deschidere. La Madrid trăieşte Ioana Zlotescu, care a fost timp de cinci ani director  la Institutul „Cervantes” din Bucureşti, care îmi este foarte dragă şi pe care o preţuiesc. A tradus cărţile lui Ion Vianu, printre altele, şi multe cărţi pentru UNESCO. Este o mare cunoscătoare a unui scriitor faimos, Gomez de la Serna, a făcut o carieră culturală importantă.
  • Pentru că veni vorba de oameni. Am avut bucuria să-mi acorzi mai multe gânduri cu diferite prilejuri, am vorbit mult şi pe îndelete despre filmele tale, despre oraşe şi oameni. Am înţeles că în viaţa ta şansa a avut  un rol important. Ca şi cum ţi se închideau nişte porţi în faţă dar imediat ţi se deschidea câte o fereastră care te îmbia să mergi înainte. Poate vorbim despre câteva dintre aceste momente.
  • Iată aşa, oameni pe care îi întâlneşti într-un loc, după aceea îi vezi în altul. Este important pentru mine cum am ajuns din Spania în Elveţia. Când am plecat în Spania am călătorit cu un avion românesc, dar la Zürich avionul s-a oprit şi a trebuit să dorm acolo o noapte. Semn al destinului, am scris povestea asta. Prietenii mei de la Paris mă aşteptaseră la aeroport şi avionul nu sosise. Când am ajuns acolo auzeam în aeroport un mesaj pentru mine să dau telefon la cutare, dar, zăpăcită de zbor cum eram, nu găseam telefoanele, nu ştiam unde se află. Am întâlnit un prieten de-al meu din Bucureşti care aştepta pe cineva şi nu a venit, dar m-a întâlnit pe mine şi m-a dus la prietenii mei. Este o şansă; în loc să dau la telefoane, să întâlnesc un prieten, soţul unei prietene de-ale mele, care acum este în America. Am fost colegă cu ea un timp la Drept, doream să fiu avocata omenirii. Apoi m-am plictisit, mi-am dat seama că vocaţia sau interesul meu e în altă parte.

Aceasta a fost prima mea întâlnire cu Elveţia, prilej cu care am văzut pentru prima dată acele boîtes a musique şi care m-au impresionat foarte mult. I-am oferit une boîte a musique lui Radu Tudoran, pe care l-am reîntâlnit la Bucureşti şi care îmi era bun prieten. I-am zis: „Ţi-o dau cu condiţia să o arunci înainte de a muri să nu o mai vadă nimeni”. Am scris despre întâmplarea asta.

În Spania am întâlnit un profesor hispanist care mi-a spus, era încă Franco la putere, că pot avea plictiseli venind dintr-o ţară din Est. Mi se părea că ei sunt în Evul Mediu şi că noi aici trăiam un fel de libertate virtuală extraodinară; că nu aveam presiunea aceea interioară, deşi ştiam că sunt nişte lucruri de care e mai bine să nu vorbim.

  • Dacă înţeleg eu bine, în comparaţie cu regimul lui Franco, cel de la noi ţi se părea mult mai liberal, aşa comunist cum era…
  • Aveai nişte repere de care să te fereşti, în rest oamenii… Şi pe urmă gustul pentru cultură, acesta era foarte acut la noi, pe când la ei, când mergeam acolo la facultate vedeam studenţii cât erau de necăjiţi, cât erau de oprimaţi. Şi, într-adevăr, aşa am înţeles ce a însemnat Franco, anii aceia teribili de teroare spirituală. Nu ştiu cum a reuşit, dar probabil că sunt unii oameni care reuşesc să-ţi distrugă libertatea interioară. Acum nu vreau să vorbesc despre asta, dar cred că şi religia a avut un anumit rol…
  • Întotdeauna Spania a fost o ţară în care religia catolică a fost mai  exagerată.
  • Să nu uităm Inchiziţia. Acest sentiment de mare tristeţe mi-a dominat şederea acolo. Dar l-am întâlnit pe acest profesor elveţian, hispanist cunoscut, Jean Paul Borel, care mi-a spus: „Mă interesează subiectul tău, cum îl tratezi, şi dacă cumva nu o să mai poţi veni în Spania”… Şi am spus: „Dar cum să nu mai pot reveni în Spania?” „Ştii, Franco… Ţara din care vii…” M-am întors în România, a murit tatăl meu într-un accident. Au venit nişte prieteni din Franţa, care m-au condus la Paris cu maşina, am traversat Europa, tot o şansă, cu unul din avocaţii cei mai rebeli, care a contribuit cu Badanter la legea împotriva pedepsei cu moartea, şi pe care, când îl revăd la televizor, îl văd mereu agasat că ce se întâmplă este anapoda. Cu el am traversat deci Europa, apoi am făcut, cu el şi cu logodnica lui, o mare călătorie pe urmele lui Proust, am cunoscut astfel Franţa… La un moment dat m-am dus să-mi iau viza să mă întorc în Spania, dar nu mi s-a mai acordat. Cum mă prevenise profesorul elveţian, care probabil ştia mult mai multe despre legile astea, elveţienii ştiu tot ce se întâmplă în lume şi fiind neutri de atâta vreme şi având cea mai veche democraţie existentă în lume au un fel de a da ştiri mai exacte despre ce se întâmplă. L-am sunat şi a zis: „Atunci vii în Elveţia”. Elveţia care de fapt…, trecusem pe la Zürich în noaptea aceea ce-i drept, dar nu mă atrăgea în nici un fel. Puteam să rămân în Franţa, la Paris. M-am dus deci la facultate cu gândul să studiez la Paris, dar când am văzut câtă birocraţie este, ca în România de altfel, că nici nu mai voiam să plec din România niciodată ca să nu trebuiască să-mi caut actele, de altfel şi acum tot timpul îmi este frică să nu-mi pierd actele. Ideea că-ţi pierzi actele şi începi să-ţi faci altele, să rătăceşti, ca în Gogol… birocraţia aceasta s-a întins pe tot pământul, în loc ca formalităţile să devină mai simple. Când am văzut lista aceea de acte de care aveam nevoie ca să rămân în Franţa, am rupt-o şi i-am dat telefon profesorului, noroc că îmi lăsase numărul său. Acesta  mi-a spus: „Du-te şi ia-ţi o viză de tranzit fără oprire, că asta se dă pe loc”. Şi aşa am mers în Elveţia cu viza de tranzit, iar el m-a aşteptat la gară. Într-o săptămână mi-a obţinut o bursă, un mic post la Universitate, el avea şi alţi asistenţi ca mine, deci era un mare umanist. Părerea lui era că dacă unui om i se întâmplă ceva rău e responsabilitatea lui, asta era viziunea lui despre responsabilitate. Aş fi dorit să aduc un omagiu profesorului, să o fac împreună cu un băiat care lucrase înainte la Televiziune, fusese într-un fel elevul acestuia, dar aveam să-l întâlnesc abia după moartea lui Borel, prilej cu care l-am evocat apreciind felul în care se comportase.

Am ajuns la facultate, şi mi-a mers foarte bine. Totuşi, pentru mine facultatea era un loc prea strâmt. Trebuia să călătoresc şi trebuia să merg la poliţie, dar nu erau cozi atunci, era un miracol când mai venea cineva ca mine, şi poliţiştii spuneau: „A venit călătoarea”, că numai eu ceream viză pentru Franţa şi pentru Italia. Într-o zi am găsit piesa lui Sorescu, nu ştiu cum am găsit-o, mi-a trimis-o el, dar la Paris cred că am găsit-o, şi tot aşa am avut acelaşi sentiment cu piesa lui ca şi cu cartea asta despre Hadrian şi a trebuit să o traduc. După aceea, la un moment dat, am văzut un anunţ de la o casă de producţie de filme că se caută cineva care să redacteze referate despre scenarii, m-au angajat pe loc, dar erau atât de inculţi producătorii, că simţeam că le-am creat complexe şi am plecat de acolo. În fine tot felul de treburi din acestea. Pe urmă am găsit un om de teatru căruia i-am spus că vreau să pun piesa de teatru a lui Marin Sorescu. A citit-o, i-a plăcut tot aşa ca şi mie şi mi-a oferit teatrul din Geneva, unde era director, conducea de fapt două teatre, era şi actor, un om grozav. După 40 de ani ne-am reîntâlnit, înainte de a muri. M-a căutat, am vorbit ore în şir, eu îi văzusem spectacolele şi el îmi văzuse filmele, şi i-am spus: „Am o mică întrebare, cum de mi-aţi dat teatrul pe mână fără să mă cunoaşteţi?” Că azi, de exemplu, eu nu cunosc pe nimeni la Geneva care să-mi dea chiar teatrul pe mână aşa, pe încredere. Fie şi teatrul pe care l-a creat François însuşi, unde, de-i drept, am făcut piesa cu scrisorile lui Clara Haskil şi Dinu Lipatti, dar ca omagiu lui François. Dar acum ca să îi propun directorului o piesă trebuie să aştept vreo doi-trei ani până să o citească, să fie de acord, să o treacă prin tot felul de aprobări… Deci astea sunt şanse extraordinare.

Faptul că l-am întâlnit pe François tot aşa, a fost o şansă nemaipomenită, şi de cum l-am văzut jucând am simţit că era extraordinar. Iar când ne-am întâlnit şi mi-a spus că nu vrea să-l mai părăsesc a fost şi ca un blestem, că nu îl mai pot părăsi. Şi toţi oamenii aceştia mi-au adus, că de asta vorbesc despre ei, … nu ştiu cum să spun, m-au învăţat, am învăţat de la oameni. Acum nu-mi mai amintesc numele lor, dar şi de la oameni foarte simpli am avut ceva de învăţat. De exemplu ţin minte când am fost cu primul film „Exil” la Televiziune, directorul a chemat o fată ca să vizioneze filmul împreună cu noi şi aceasta a zis: „Eu nu înţeleg tot ce spune ea, dar nu e ca celelalte filme”. Pentru mine asta a fost ceva esenţial şi a devenit prietena mea. Este alături de mine în multe momente ale vieţii mele şi întotdeauna, la fiecare film, ea spune: „Eu nu trebuie să înţeleg tot”, şi eu zic: „Nu”. Înţelegerea noastră este grozavă, deci să înţelegi despre ceea ce nu înţelegi.

Apoi la  Roma am întâlnit artişti, am făcut interviuri. Nu am să uit niciodată povestea aceasta când l-am văzut pe Pasolini şi dintr-o dată nu am mai ştiut pe ce lume sunt, atât îl admiram, şi i-am spus: „Nu mai ştiu ce voiam să vă întreb”. El mi-a spus „Vorbim Eminescu”.…Ivaşcu a crezut că eu o să devin o mare ziaristă şi mi-a prezentat-o pe Alice Mănoiu, cu care mergeam pe platouri şi aşa mai departe. De unde poate că s-a şi iscat povestea mea cu filmele, deşi cred că întotdeauna am avut ideea cu imaginile care îmi rămâneau în cap din copilărie. Ştii, eu le ţin minte pe toate bătrânele pe care le-am întâlnit în grădinile lor, când vreau să visez visez încă la copilărie în sensul acesta, sau dansurile care erau, sau muzica pe care am ascultat-o, îmi revin aşa în memorie, dar în imagini. Şi Negoiţescu într-un articol scria: „Ea nu scrie, ea fotografiază”.

  • Vorbeai de Pasolini. Cum a decurs întâlnirea cu acesta?
  • Pasolini a făcut o mizanscenă în casa lui, erau şi alţi oameni care erau în colţuri şi când eu am intrat i-am spus că eu nu mai ştiu ce să-l întreb şi atunci el mi-a spus: „Dar acum vorbim Eminescu”. Şi în momentul acela totul s-a restabilit, mi-am venit în simţiri, şi pentru mine a fost o bucurie. Când l-au omorât am spus că nici nu mă mai duc în Italia pentru că mi se pare…, să ştii că sunt două ţări care…, nu mai vorbim de Eminescu, dar Spania care l-a omorât pe Lorca, o pasăre măiastră a Spaniei, şi aceştia care l-au omorât pe Pasolini, nişte nenorociţi, subumani, nu cred că o fiinţă umană poate să atingă, să distrugă spiritul lui. Printre altele în ultimul lui articol Pasolini spunea că dacă nu îi educi pe tineri aceştia o să vină ca animalele sălbatice, aşa că nu trebuie să se mai mire oamenii de ce se întâmplă pe lumea asta, dacă nu au fost atenţi la acest mic, mare avertisment.
  • A fost o şansă să-l cunoşti pe Pasolini. Au mai fost şi alte mari întâlniri?
  • Cu Visconti, care, fiindcă era un prinţ, a fost fermecător în sensul dezinvolturii cu care s-a petrecut întâlnirea noastră. Am scris despre asta. După aceea am avut scrisori de la Fellini, şi într-un moment de mare depresie am vrut să dispară toate lucrurile care mă privesc şi le-am distrus. Voi vorbiţi de o carte despre mine şi eu nu vreau nici o carte. Dar profund, nu este un capriciu de-al meu, adică aş vrea ca micile lucruri pe care eu le-am făcut, şi pe care alţii le resimt ca urâte, să fie uitate. Am găsit o formulă pentru tot ce fac la Pontalis, care era un psihiatru extraordinar şi scria cărţi foarte condensate, dar nu numai despre psihiatrie, despre lucrurile care îl fermecau, ultima lui carte a fost „Înainte”: „Înainte lucrurile erau mai bune”, sunt lucruri pe care le spunem toţi la un moment dat în viaţa noastră. El a scris, a luat şi el din  alte surse că nu scrie pentru ca să fie glorificat, nici pentru specialişti, scrie pentru singurul cititor care are graţia să nu fie el, dar îi seamănă, şi care gândeşte, simte ca el. Şi acesta este sensul întâlnirii mele cu Costa Gomez, el a înţeles filmele mele şi eu am fost sensibilă la cartea lui. Şi cam cu toţi oamenii. Îmi pare rău de un singur lucru, că ar fi trebuit să-i filmez pe spectatori, să mă uit la fiecare şi să-l recunosc pe cel care a fost cel mai aproape de mine, şi care, din fericire, nu sunt eu.
  • Alte nume, rămânem în lumea cinematografiei…
  • I-am cunoscut, bineînţeles, pe toţi cineaştii elveţieni, pentru că François a fost poate cel care le-a dat elanul. Primul film al lui Alain Tanner a fost „Charles mort ou vif”, „Charles mort sau viu”, 1969, care a fost ca o revelaţie pentru tot Occidentul. Trebuie să ştim că momentul în care Tanner l-a realizat filmul francez era foarte slab şi avea nevoie de reînnoire, iar ei au venit, şi Claude Goretta, şi Tanner, şi Suter, şi toţi din generaţia asta dar mai ales Daniel Schmidt, cel mai fermecător dintre ei, filmele lui sunt legende, ceilalţi sunt mult mai direcţi în criticile lor sociale, social-politice. Iar la Paris era Patrice Chéreau. François a jucat cu Patrice Chéreau, teatrul lui a fost o revelaţie, cred sincer că François a contribuit la faima lui Chéreau. Ziariştii întotdeauna îl întrebau pe François cum poate sta el la Geneva, francezii au mereu orgoliul acesta de a crede că trebuie să treci prin Franţa ca să fii recunoscut. Dar eu cred că este puţin adevărat pentru că atâtea secole au făcut ei cultură în lume, au făcut şi lucruri groaznice, de care nu mai vreau să vorbesc, înţeleg revanşa istorică şi aş vrea să nu o înţeleg, şi să nu fie revanşă, doar evoluţie, dar cam aşa e. Au fost centrul lumii, în fond, şi mă gândesc la scriitorii mari americani, toţi voiau să treacă prin Franţa ca să fie recunoscuţi în lume.  Cât ţin ei de imperiu, ar trebuie să se termine cu imperiile… Şi acum revin la Hadrian,  el dorea să elibereze popoarele, a înţeles că este o aberaţie, şi cel mai mult îmi place cum l-a descris foarte bine pe Traian, de care suntem atât de mândri, de faptul că suntem urmaşii Romei, ce frumos spune Eminescu: „când poetul merge în infern”, dar grozavii aceia romani ce au devenit? Nimic. Acum vorbesc franţuzeşte şi cresc câini. Cam aşa ceva scrie, francezii nu i-au iertat-o niciodată lui Eminescu. Sau nu l-au înţeles? O altă trecere prin lume, cei care îl cunosc pe Eminescu şi cei care nu îl cunosc. Aşa a fost şi cu Cioran la Paris.
  • Fiindcă veni vorba… Până acum am vorbit despre filmele tale, universul cinematografic, acum te invit să vorbim despre partea culturală, literară, să vorbim despre traducători, despre experienţele tale în acest domeniu şi şansele întâlnite în această direcţie.
  • Pe Cioran l-am întâlnit graţie lui Ionescu şi a lui Eliade mai ales. Ştii povestea mea cu Eliade în America… Nu vreau să o povestesc pentru că este scrisă, cum am mers în America şi acolo a trebuit să fiu bolnavă ca să ajung într-un loc unde era Eliade, era pe moarte şi doctorul român care i-a salvat viaţa, şi a mai trăit zece ani, totul ca în poveştile lui Eliade. Dar am scris-o şi am să ţi-o trimit.
  • Deci întâi Eliade şi după aceea Ionescu?
  • Nu, Matei Călinescu, când am plecat la Paris, mi-a dat adresa lui Ionescu şi o carte de-a lui pe care să i-o duc. Ionescu a fost foarte mirat când m-a văzut, pentru că ei îşi închipuiau că stăm toţi ca în China, în uniformă şi vorbim numai despre Mao Tze Dung, cam aşa era imaginea Occidentului despre noi. Am vorbit cu el despre literatură, despre oameni din trecut, el seara mă invita la masă şi îmi povestea lucruri despre viaţa lui, despre el. Cea mai grozavă era soţia sa, avea un umor extraordinar, de-abia deschidea gura şi muream de râs. Ea i-a dat foarte multe idei, cred. „Cântăreaţa cheală”, mi-a şi povestit că a fost aşa, erau într-un metrou în timpul războiului, era sărăcie la Paris şi atunci jucau teatru împreună, şi ea a început cu povestea asta: „Ce coincidenţă că locuim acolo….”, ştii toată povestea. Avea o imaginaţie… Am cunoscut-o pe ea şi pe o artistă româncă, cum o chema nu mai ştiu, ea era mătuşa unui prieten de-al meu, fiul lui Doicescu, arhitectul, Ada o chema dar nu îi mai ştiu numele de familie, care în momentul în care vorbea, şi François era uimit şi zicea: „Încă nu a început să vorbească ea iar tu ai început deja să râzi”, zic: „Da, primul lucru…” Avea un umor înnăscut, parcă era umorul românesc. Eu de multe ori mă gândesc la „ţara asta tristă şi plină de humor”, e a lui Bacovia, nu? Şi cred că popoarele care au humor se pot salva, pentru că să iei totul în serios… Şi Cioran avea… toată lumea îl lua drept tragic, ori mi se pare fraza asta: „Te naşti dintr-o furie şi mori de plictiseală”. Sau „Când l-am văzut pe popa în ţinută uşoară în casă, mi-am pierdut credinţa”. Românii au rămas cu ideea că el a scris rău despre români, nu este adevărat, nu a scris rău despre români, îl îndurera, îl îngrozea să vadă oamenii câte umilinţe suportă ţăranii noştri sub soare, că şi-a dat seama mult mai târziu că umorul a fost ce l-a ajutat să suporte multe necazuri, nimeni nu vorbeşte despre asta, toţi vorbesc despre disperarea lui Cioran, plin de umor, el vorbeşte exact ca şi ţăranii români la necaz. Am şi scris cu nişte spanioli o bucată dintr-o carte despre seductorul trist, pesimist. Pentru că el era în seducţie şi cel care scrie în seducţie nu poate să nu aibă umor, pentru că dacă o iei cu seriosul, uită-te tu ce faci cu filozofii, sunt atât de serioşi că te cuprinde o dulce plictiseală şi adormire, şi până la urmă nu ai rezolvat nimic. Dar cu Cioran după aceea îţi rămâne, dacă s-ar scrie acum „Vieţile ilustre” ar fi „Vieţile mediocre”. În fine, toate ţările la un moment dat se compromit, toate imperiile… E adevărat, şi asta nu poate să fie disperare, este doar o observaţie exactă, ca ţăranul care spune: „Uite că vine iarna că au plecat păsările”. Cam aşa scrie Cioran.