Şi eu am fost colindător!

Şi eu am fost colindător!

Eram fericiţi să ne primească!

CORNEL UNGUREANU

De obicei, eu eram întotdeauna dat în grija verişorului meu Dodi Corneanu, cu vreo doi ani mai mare decât mine. Era fiul învăţătorului, cel care organiza aceste dimineţi ale colindului. Ne întâlneam la el acasă, vârstnicii ne instruiau să nu greşim, să nu ieşim din regula jocului.  Eram fericiţi să ne primească. De obicei, cântăreţii foarte buni, cei care le ştiau pe toate, erau cu noi. La un moment dat am adunat şi nişte bani, eram în preajma sărbătorilor, fericiți că întâmpinăm  și în felul acesta sărbătorile, că eram mai bogați cu doi sau  cinci lei. Îmi amintesc colindul cel mai vioi a fost după o stabilizare, primeam un ban, doi… Era o bogăție într-un moment sărbătoresc! Asta se întâmpla la începutul anilor 50. Cred că au dispărut destul de repede și colindătorii și colindele. Câțiva dintre cei mai importanți din sat au fost făcuți chiaburi, duși în pușcărie, alții mutați cu domiciliul forțat. S-a terminat și cu colindele și cu colindătorii.

Îmi amintesc cu bucurie de întâmplările de odinioară, de la șase-opt ani. După aceea am intrat în altă lume!

Mulțumesc pentru întrebare și pentru că mi-ați provocat aceste amintiri de Crăciun!

Trei păstori

PAUL  EUGEN BANCIU

Sărbătorile mari ale anului se află mereu în afara timpului nostru uman, undeva într-o eternitate, pe care de altminteri nu o putem realiza decât sub vălul unui „ne-timp” fundamental căruia îi aparținem, de fapt, dincolo de tumultul clipelor ce se succed, dându-ne sentimentul trecerii spre ceva incert.

Prima sărbătoare, cea a botezului meu, la mai puțin de o lună după sosirea aici, în viața aceasta, s-a petrecut la biserica Uspenia, ctitorită pe la 1552 de Doamna Elena Rareș. Dar asta aveam să o aflu mai târziu, pentru că după altă lună, eram cu părinții în trenul de București. Frontul se apropia, cum se apropie mereu câte un vortex de viața și soarta celor vii. Despre magii cei trei, ce urmau semnul stelei de pe cer, aveam să aflu abia pe la doi ani, cum și despre substantivele: aur, smirnă și tămâie. Mai aproape de mine erau cei trei păstori, purtători de flori în drumul lor spre Betleem.

Și de atunci, de aproape optzeci de ani totul se repetă la aceeași date, ca și cum timpul s-ar fi blocat într-un cotlon ascuns al sufletului meu, să fie luminat de credința că și la anul, și peste o vreme chiar, „netimpul” acestor mari sărbători am să-l întâmpin cu aceeași speranță, cântând laolaltă cu cei dragi colindul „Trei păstori”.

Cum l-am pierdut pe Moș Crăciun…

MARIAN ODANGIU

N-aș putea spune că umblatul la colindat s-a numărat printre îndeletnicirile mele hibernale de lungă durată.

În primul cerc al copilăriei, până pe la vreo patru-cinci ani, petrecuți, în cea mai mare parte, în casa bunicii de la Turda, obiceiul mi-a umplut cu o frenetică bună dispoziție iernile geroase, bogate în zăpadă. Casa bunicii se afla în apropierea celui mai grozav derdeluș întâlnit vreodată: un deal acoperit de grădini căruia i se spunea Cetate, unde se petreceau cele mai grozave partide de săniuș și de unde, iarnă de iarnă, plecam la colindat cu o zgomotoasă ceată de colindători. Era nelipsit miracolul pomului de Crăciun, sub care găseam întotdeauna daruri primite după dorințele exprimate mult înainte. Dar cadourile apăreau sub brad – lucru de neînțeles pentru mine, cel de atunci -, doar în momentul în care ne întorceam din lunga aventură pe la casele vecinilor, plini de promoroacă și cu degetele înghețate de frig. Niciodată înainte, niciodată după…

Eram însoțiți în aceste periple, eu și sora mea mai mare, prin rotație, de o mătușă și un unchi care, la vremea aceea, erau încă elevi de liceu. Am descoperit târziu misterul participării alternative a celor doi la aventura noastră poetico-muzicală de Crăciun: în vreme ce unul conducea grupul de colindători, celălalt rămânea acasă pentru ”a-l aștepta pe Moș Crăciun” (id est: pentru a împodobi bradul și a pregăti cadourile). Mare a fost tristețea din momentul în care, cam răcit fiind (se întâmpla pe când împlinisem cinci ani), l-am surprins pe cel rămas acasă în toiul așezării pe ramurile bradului a saloanelor, a globurilor viu colorate și a nelipsiților fuiori de vată ce imitau neaua; cadourile erau risipite încă pe podea: ”Moșul” nu apucase să le împacheteze și să le așeze la locul de sub Brad… Instantaneu, cu o durere și o suferință interioară greu de descris, am înțeles că totul era un fals și că Bradul, mersul la colindat și venirea Moșului un erau decât un paravan tras ca să ne păcălească pe noi, cei mici; toate așteptările, trăirile, neliniștile și emoțiile erau, așadar, cum se spune azi, un imens fake!…

Din clipa aceea, am încetat să mai merg la colidat: cariera mea de cântător pe la case boierești s-a încheiat, deci, brusc și iremediabil. Au urmat nopți și nopți de suferință tăcută, de lacrimi ascunse în întunericul pustiu al iernii. Pierdusem ceva ce nu putea fi nici explicat, nici pus în cuvinte. Ceva uluitor și magic…

Întors la Cluj, în marele oraș unde nici vecinii, nici atmosfera nu mai aveau nimic din farmecul copilăriei de la Turda, câțiva ani – puțini – am mai rostit în locul colinzilor poezii, în fața unui ”moș” înveșmântat în roșu, cu barbă confecționată vizibil din vată, ce își zicea Moș Gerilă. Realitatea Moș Crăciunului meu, cel care mă fascinase peste măsură și a cărui așteptare era însoțită de pateticele colinde cu Steaua sus răsare, Trei păstori, Sus la poarta Raiului, Astăzi s-a născut Hristos, Deschide ușa, creștine și încă, și încă, s-a risipit în neant, iar așteptarea și trecerea lui niciodată văzută și-au pierdut în întregime încărcătura emoțională, tensiunea de nedescris…

Aveam să le redescopăr după ani, când ”am luat locul Moșului” pentru proprii mei copii și, mai apoi, pentru proprii mei nepoți, într-un fake la fel de… netransparent, dar cu o altă substanță, un alt înțeles și o altă trăire. Numai că, nisipul din clepsidră tocmai se scursese, iar plăcerea de a merge la colindat nu s-a mai întors niciodată…

O, ce veste minunată…

NINA CERANU

Primul brad de Crăciun l-am văzut la serbarea de la școală. Domina sala de clasă. Înalt, adus de pe undeva de la munte, împodobit cu te miri ce. Mai degrabă cu ghirlande din hârtie creponată, colorată și cu câteva bomboane aninate pe rămurele. Aflasem că rostul lui era să fie maestru de ceremonii la cununia iernii cu serbarea. Învățasem și o poezie dintr-o revistă și-o doream spusă acolo alături de colegii mei. Nu-mi dăduse nimeni vreun rol, dar eu totuși le știam pe-ale celorlalți și aș fi putut oricând să intervin dacă s-ar fi  poticnit careva dintre ei. Podele date cu motorină luceau în lumina chioară a unor becuri spânzurate de albul tavanului scund și aducea cu sine o taină greu de înțeles. Careva dintre dascăli, ori poate altcineva chema câte un copil sub brad și-i înmâna câte un pachețel, mic ori mare. Și copilul și cadoul îmi creau un sentiment de revoltă pentru că nu eram fiică de colectivist și nu mă trecuseră pe listă. Și mi-am dorit să fiu parte din „întreg”. Dar… venea colindatul.

Cel mai mare câștig în mersul cu colinda era că aveam libertatea de a porni nu departe în sat, dar spre zori, prin întuneric. Aventura era așa de mare și aproape înfricoșătoare, că multă vreme mă stăpâneau himerele trezite în mine de magia acelei nopți. Umbrele se alungeau. Ni le călcam în picioare pe părtii. Încălțămintea se uda dar noi înaintam berbecește prin troiene. Trăistuțele trăgeau greu la grumazul nostru. Ne țineau de cald la spate colăceii scoși de după sobă. Câțiva creițari zornăiau în buzunare. Pe unii oameni îi sculam din somnul de către ziuă, alții ne așteptau ei, bucuroși sau nu, dar însă dornici să isprăvească o corvoadă. Intram în casele lor, în lumina sau întunericul lor, în boala și suferința lor. Dar eram copii și ce știam noi despre durere și despre nevoi!

Le răscoleam cenușa din sobă, îngăimând, înghețați și somnoroși, ceva despre belșug, și plecam la alte case, la alte porți încuiate ori descuiate.

Bună dimineața la Moș Ajun,

Că-i mai bună a lui Crăciun

Porcii grași și unsuroși

Și oamenii sănătoși…

Nu era nimic din filmele documentare rulate la căminul cultural în care echipa de filmare trăsese pe peliculă un ansamblu de colindători dichisit. Nici imaginea cu troienele prin care „Moș bătrân c-un iepuraș? Înhămat la sănioară…” avea să se abată pe la casele noastre, nu mai prindea contur. Glasurile noastre nu dădeau două pe-un loc, dar spărgeau în două noaptea și-o grăbeau spre zorii tulburi, neodihniți, cenușii. Și acasă mama deșertând trăistuța știa fiecare colindete de care femeie e făcut. „Ăsta e de la Ana a lui… că n-a avut făină bună, a măcinat grâul jilav…” Un drum inițiatic, impresii de copil, amintiri…

Cu tata care rădea hreanul și plângea. Mai ales de Crăciun… plângea tata. Cu mirosul piftiilor, al cozonacilor, cu cel iute al gerului și al zăpezii. Îndepărtate timpuri, frumoase vremuri…

Tot cu tata care cioplise primul plug de mici dimensiuni cu care fratele meu avea să meargă prin sat. C-un bici și cu câteva strofe ceata cu Plugușorul ara zăpada, semăna sămânță nouă pentru anul ce tocmai feciorește intra în viața noastră.

Cel ce vine, 2023, nu va semăna cu nici unul din copilăria noastră. O fi mai bogat?! Ori poate…

Dar să-l credităm măcar pentru strădania lui de a fi altfel.

La colindat

COSTEL STANCU

Sînt amintiri vechi, cu oameni care acum par de neînchipuit, cu locuri ce au rămas aproape pustii, doar păsările cerului mai poposind acolo între două vînturi. Un sat mic, întins pe coama unui deal domol, idilic la prima vedere, însă plin de patimi dacă îl cercetai amănunțit. Locuiam în Reșița, dar în fiece vacanță părinții mă duceau acolo, la bunici, împreună cu sora mea. Nici mica vacanță de iarnă nu mi-o petreceam altundeva. Eram, oarecum, de-al locului. Prin urmare, trebuia să mă integrez în obiceiurile locului, oricare ar fi fost acestea, bune ori rele. Copil fiind, cinci-șase ani și chiar mai tîrziu, îmi plăcea să ajut, după puterile mele, la tranșarea porcului, deși mă ascundeam în odaia cea mai îndepărtată, cu capul sub perine, cînd acesta era înjunghiat. Fiindcă acolo, în plin comunism galopant, pînă și cel mai sărăntoc țăran creștea porc. Știa el cum. Dacă închid ochii, încă simt acel amestec îmbătător de mirosuri: carne friptă, vin fiert, varză murată cărora li se adăuga mireasma focului din cuptor.

Într-un astfel de loc, iarna e monotonă chiar și pentru copii. Nu ai cum împodobi bradul, acolo existînd doar păduri de salcîm. Pe lîngă săniuș, atracția sezonului era, bineînțeles, mersul în colindat. Totul începea mai din vreme cu confecționarea colindei. Se alegea un băț,  de obicei de salcie verde, de mărimea unui ciomag sau mai mic, în funcție de statura celui ce urma să îl poarte, se decojea cu custura, apoi cojile erau înfășurate în jurul său cu spații între ele. Bățul se ținea deasupra focului, astfel încît partea neacoperită de coajă să se afume, devenind neagră. Se scotea coaja arsă și aveai un minunat băț de colindat vărgat. Unii băieți, mai mari, își crestau în coajă, cu briceagul, diferite modele. Bîtele lor erau mai frumoase și atrăgeau invidia noastră, a celorlalți. Colindătorul adevărat trebuia să mai aibă în recuzita lui un accesoriu: săcuiul. Un săculeț țesut în război ori croit din pînză de sac, atîrnat de după gît, în care își punea ceea ce căpăta în timpul colindării.

În dimineața de ajun al Crăciunului, astfel echipați, cu bățul de colindat și săcuiul, copiii de diferite vîrste se adunau într-un loc și de acolo porneau colindatul. Trebuie precizat că ceata se împărțea în două: odraslele locului și noi, cei veniți la bunici. Cei ai locului aveau întîietate, dar și aceștia se ierarhizau în funcție de vîrstă. Cel puțin eu, orășean și țînc deopotrivă, apucam mai la urmă. Nu era un dezavantaj, căci gazdele aveau grijă ca noi, puțoii, să primim cel puțin cît cei mari. Ba chiar ne mai strecurau și supliment: o nucă, un măr, o bomboană. Nu se dădeau bani, ca acum. Nici nu prea avea lumea pe la țară bani. Principalul dar era o bucată de pîine cît palma, coaptă în cuptor, uneori călduță, numită colindete. Dacă omul avea și nu era zgîrcit, mai primeai un măr, o nucă. Dacă erai copilul unui neam, posibil să pice și o gutuie. Cei mari puteau fi îmbiați și cu cîte un pahar cu vin, dacă gazda se dovedea generoasă. Nu se cîntau colinde, cum am văzut eu mai tîrziu la serbările din oraș. Se mergea pe drum și se striga: ,,Colindeții/ la băieții!,,. Femeile ieșeau la poartă cu poala cu colindeți sau ce mai aveau și împărțeau fiecăruia cîte unul. Unii încercau să se așeze de două ori la rînd, însă e greu de înșelat spiritul de observație al unei oltence. Cum mergeam pe drum, din poartă în poartă, se mai striga ceva care pe mine mă intriga: ,,Cine n-o da colindeți,/ să-i moară porcu-n coteț!,,. De ce să-i moară? Poate omul nu avea ce da. Sau avea femeia bolnavă și nu a putut coace. Urarea aceasta mi se pare și azi cinică, deplasată, neconformă cu vremea sărbătorilor care începeau. Dar făcea parte din folclorul locului, cum să o fi schimbat eu? Iar acum nu e cazul, căci obiceiul colindatului a dispărut. Totuși, fiul meu l-a prins, ceea ce mă încîntă. și uite așa, după cîteva ore de umblat prin sat, înghețat de frig, mă întorceam cu săcuiul plin în casa bunicilor unde căldura mă toropea cît ai zice pește. bățul de colindat îl păstram pînă în vacanța de vară, cînd îl luam cu mine pe cîmp cînd mergeam cu mama-mare cu caprele și, de obicei, îl pierdeam pe acolo. Nu știu altora cum li se par aceste întîmplări, dar mie mi-au făcut copilăria frumoasă.

Cai de omăt

VERONICA BALAJ

Primesc de la redactorul șef al acestei speciale reviste și, totodată, prietenul nostru, scriitorul de aleasă subtilitate a frazei, Dumitru Oprișor, (Mitru, cum i se spune în particular), invitația de-a scrie despre… am fost și eu colindător. În primele secunde mă impacientez, aoleu, dacă nu-i de dorit să fantazez, cum mă descurc? În textul solicitat se dorește ceva trăit, simțit, redat acum la modul veridic. Un remember. În timp ce-l ascult pe șeful revistei, mă gândesc, oare ce mă fac? Să refuz nu este frumos, dacă era vorba de fantazare, mai mergea ,dar așa, memoria mea  are   la dispoziție numai o singură scenă care s-ar potrivi, (doar parțial), cu titlul sugerat. Pentru simplul motiv că n-am fost niciodată la colindat în adevărarul sens al cuvântului. Din  mediul copilăriei mele  am înțeles că, doar băieții merg  să exercite acest obicei, să ureze de bine, să colinde  din loc în loc  pe la vecini sau rude, agățându-și glasurile  de sunetul clopoțeilor astfel rezultând un melanj de versuri cântate pe voci diverse,  care cum erau hărăzite  de la natură. Repertoriul era cunoscut și transmis prin generații, și, deși  eu nu mi-am pus vreodată problema să-l învăţ, pur și simplu m-am pomenit că-l știam și-l  fredonam odată cu interpreții. Cu mici poticniri. Asta nu s-a întîmplat însă în seara despre care vreau să amintesc.

Era o iarnă cu ger aspru pe  care nu-l puteai ignora. Mă pișca de urechi, de nas, îmi înțepa ochii, încât îl asemuiam  cu răsuflarea unui balaur. Dar nu mă speriam. Eram indiferentă, îmi amorțiseră toate simțămintele. În afara unui fior fierbinte care săpa și săpa în celulele mele cu o forță mult mai mare decât cei șapte ani a mei de atunci. Era o seară ,zic azi, nesfârșită. Prin care eu hălăduiam  cu gândul căutând-o  pe mama mea de curând plecată în veșnicii. Aveam ușile închise, încât nici Moș Crăciun nu îndrăznise a ne vizita și totuși, cineva își făcu apariția. O mătușă cu soțul ei. Unchiul va să zică. Îi știam tineri  dar promoroaca așezată pe sprâncene,  și frumos arborată peste căciulile lor, mă făcea să-i văd îmbătrâniți. Oarecum străini. Era noaptea colindelor însă nu mă interesa. Am realizat peste ani de ce anume rudele musafiri, veniseră să mă ia cu ei să simt și eu  bucuria sărbătorilor, probabil după o înțelegere cu bunicii care mă înfofoleau în vreme ce vorbeau despre drumul alunecos la vremea asta,  despre jivine care , atenție,  se ivesc în calea trăsurilor mai ales în miezul orelor de  noapte că sperie și caii cei mai zdraveni. Rudele, fără nici o explicație, mă înșfăcară în brațe și, una două m-am văzut așezată într-o sanie ,sau poate era șaretă ,,oricum, caii m-au impresionat încât, și cu mintea de azi, tot din povești îi cred fugiți. Cai albi. Sau, poate erau poleiți cu raze de lună care le schimbaseră culoarea. Oricum, în drumul acela au rămas mereu albi, cu ochi de jar.

Și mergeam, și mergeam, cu luna în dreapta mea, cu brazii care ba se înnegreau ascunși în umbră ca niște mumii din iad, mi se apropiau de spate, auzisem eu că există iad, și poate voiau să mă ia pentru că, tot nu aveam vreun rost  pe aici  dacă mama mea fusese făcută înger. Și mă lipeam de umărul mătușii tinere-albite de lună și ger și omăt,și iarăși luna aceea  de un argintiu orbitor care n- a ostenit și nu s-a oprit din mersul ei înșelător…..

– Mâine-i Crăciunul, știi?.Vine Moșul să aducă daruri, vine și anul acesta, o să vezi… îmi spune mătușa mea  șoptit ,ca pe un secret. Mergem la nașul tău ,ne așteaptă cu elevii lui, i-a învățat să cânte colinde. Eu însă tac, nu găsesc nimic de spus. Alunecarea peste omăt a  saniei, sau trăsurii sau caleștii ce-o fi fost, pare un șușotit. Iar întinderea căt depărtarea mă face să cred că la capătul ei, va fi mama mea,acum în chip de  înger. Nu  mă întrebam cum arată un înger, pare că mi se arătase odată în vis dar , nu mai conta, cel așteptat trebuia să aibă mersul, aerul,zâmbetul , duhul   mamei mele.

La un moment dat, caii fornăiră și se traseră înapoi. Simțiseră ei ceva ce nu vedeam noi .Erau din omăt și se scuturau de omăt și de razele de lună dar eu tot nu m-am speriat. Eram indiferentă. Atât.

— Nu te speria, ajungem îndată,aflai  șoptit  de la mătușa tânără dar înbătrânită  la chip doar pentru o vreme .

Și iarăși pornirăm prin omăt, caii își legănau coama cu  strălucire de omăt iar noaptea se alungea printre brazi și silueta buimacă a indiferenței mele. 

Mai să ațipesc dar ,brusc  mi s-a rostogolit în auz un brrr!  Iar caii s-au  opintit în albul zăpezii la marginea căruia, se afla o casă mult mai mare decât una obișnuită.

–Aici a fost mai demult un fel de …eh, lasă că nu poți înțelege încă.Aici e o casă a pădurii..Adică, a pădurarilor…oameni care au grijă de pădure, mă lămurește mătușa tânără care  din nou deveni  tânără  când trecu pe sub lumina unor lămpașe așezate în cerc. Intrarăm noi două,într-o agitație cum nu mai văzusem. Se așezau farfurii și tacâmuri ,alte persoane își făcură loc să ne îmbrățișeze, altele ne salutau zgomotos de la capătul celălalt al sălii. În fine, era ceva prea zgomotos pentru mine. Unchiul se alipise  de cai, parcă le mulțumea,îndemnându-i să-l urmeze precum îi ghida el de căpăstru și, mai degrabă aș fi vrut să rămân cu ei. În sală  nu cunoșteam pe nimeni înafară de nașul meu de botez, directorul școlii și  pe soața  lui, nașa care mă luă în primire așezându-mă la dreapta sa, având în față o masă lungă pe care se aflau castroane și blide dezmembrate, foste cândva piese dintr-un set elegant de bucătărie. Ședeam la fel ca o mumie pe care nu o mișca sufletește nimic. Nu zâmbeam, nu vorbeam. Însă  băgam de seamă  orice amănunt. De pildă că nașul  purta un fes oșu,că femeile , soațele bărbaților din sală se gătiseră care mai de care mai colorat. Ce mă putea impresiona, ar fi fost dacă, preotul care se vântura prin sala aceea largă,( poate  împărțind vorbe sfințite la unul și la altul),mi-ar fi  putut spune dacă , în seara mea  de colinde s-ar putea petrece o minune , și să revină mama ….. Dar omul sfințeniei mă ignora,poate pentru că, nu știa ce răspuns să-mi dea.

Până să-mi termin eu de răsucit dorința, dădură buzna pe ușa laterală a încăperii,un grup de copii,băieți de mai multe vârste, îmbrăcați în ținute populare, înarmați cu tobe, tălăngi , zurgălăi clopoței. De jur împrejurul căciulelor purtau panglici roșii din hârtie creponată și  obrajii le erau roșii și cântau cu foc  despre Poarta Raiului, despre boieri  plecați la vânătoare și despre căprioare. Ropotul de zurgălăi și clopoței  cu, hăi, hăi, ia ,mai mânați măi !, facu trecerea la corul bărbaților din sală .Cel mai frumos cor pe care îl am păstrat în minte. Magii se vor  fi perindat și ei  prin sală, mă gândesc azi. Urările  grupului de băieți  se terminară cu plata ce li se cuvenea. Și, cum toți erau din familile celor prezenți, fiecare se înghesuia să-și primească partea fără sfială. Se  legase o euforie și începu încă o rundă de colinde. Intră unul dintre bărbați deghizat în urs, altul în capră  care clămpănea ritmic iar bucuria se lăfăia nestingherită. Mie, la cei șapte ani  singuratici, mi se părea totul amețitor. Chiar rușinos să iau parte la o asemenea risipă de bucurie. Nu aveam dreptul, mă retrăgeam în mine, cerând parcă iertare sufletului mamei mele . Așa gândeam cu nedezmințită încredere că săvârșesc ceva nepermis. De ce atâta bucurie? Nu-mi era de înțeles. Am primit și eu darurile Moșului Crăciun chiar dacă nu colindasem și fusesem doar spectator.

O, ce veste minunată…

LILIANA ARDELEAN

Într-o vreme de demult, o pereche de oameni au plecat, din ordin de la comenduire, ca să se înscrie. Femeia purta prunc. Un prunc care a hotărât că nu mai vrea să aștepte. Steaua de la Răsărit a vestit Lumii Nașterea Lui. Minunea s-a săvârșit, iar de atunci, an de an, omenirea  cinstește venirea Lui în Lume.

Sărbătoarea e mare, iar noi, muritorii de rând, care mai de care, ne bucurăm de prilej. Decembrie este luna luminii, a darurilor. Este o lună pentru suflet. O lună de suflet pentru toți, însă mai ales pentru copiii care îl așteaptă pe Moș Crăciun. Îl așteaptă chiar și după ce se fac măricei și află de pe la prieteni că Moșul nu există cu adevărat, ci este doar o prea frumoasă poveste.

Îmi aduc aminte de multe Crăciunuri pe care le-am trecut. Câte întâmplări! Câte povești!

Fetița mea împlinise șase luni. Era musai-nevoie să vină Moș Crăciun. Altfel, nici că se putea. Încă nu era cazul să fie unul în mărime naturală, Doamne ferește!, s-ar fi putut speria copilul, însă o păpușă-Moș, agățată în bradul plin de globuri, de figurine și luminițe, tot trebuia să fie. Când totul a fost aranjat, am pus copilul în coșuleț, pe care l-am așezat chiar lângă brad. Ce credeți? A ochit Moșul din prima. Îl așezasem la vedere.  Fetița mea, nici una, nici două, lipsită total de orice inhibiție ori teamă de necunoscut, trage un chiot râzând, dă să se ridice, apucă Moșul de barbă și trage cât o țin puterile. Și o țin. Până am sărit noi, mai să-și dărâme ditamai pomul în cap. N-a fost chip să-i scoatem Moșul din mânuță. Pacostea era că panglicuța cu care fusese agățat se încurcase printre acele de cetină și n-am reușit a o descâlci, mai ales că cea mică își încleștase bine degețelele pe el. Cum să-l lase?! Doar era jucăria ei.  Simțul proprietății, ce mai. Soluția: am tăiat cu tot cu crenguță.

Imaginați-vă ce joacă a urmat, dar mai ales ce tevatură pentru noi, să o oprim de a suge barba moșului, care de acum era plină cu ace de brad.

”Sfinte! I se oprește unu-n gât și ajungem la urgențe.”

Am tras o spaimă soră cu moartea până când am reușit, cu șoșele, cu momele, să o determinăm să elibereze din strânsoare pe bietul Moș, care ar fi urmat să sucombeze cât de curând prin asfixie. În schimb i-am oferit o zdrăngănea viu colorată. Tot un Moș, dar făcut din gumă. Înțelepciunea din ceasul al doisprezecelea. Dar, ce vreți? Părinți tineri și entuziaști. Cum să nu aibă copilul copilul lor un Moș după toate rigorile artei?! Cui să-I treacă prin cap că, încă, au de a face cu un bebeluș?!

De îndată ce a început a pricepe, nu a existat Ajun de Crăciun fără colindele cântate de întreaga familie, adunată în jurul bradului. Buna, străbunica, făcea colăcei, pe care îi mâncam calzi, atunci scoși din cuptor, Buni era șefa cu prăjiturile, Bunu, preot fiind, normal că se ițea în solistul corului, iar noi, părinții, nu pridideam cu pregătitul cadourilor. Cu aceste obiceiuri m-am trezit și eu și nu am conceput să nu i le dăruiesc și copilului meu. Așa că, și ea a cunoscut atmosfera benefică a Crăciunului, de cum a făcut ochi. Altfel, cum?!

În asemenea condiții, la un moment dat, a fost neapărat nevoie ca Moș Crăciun să-și facă apariția în persoană. Cin să fie, cin să fie? Se oferă un bun prieten al nostru. Îl costumăm cu tot dichisul, iar el își joacă rolul impecabil.

Bucurie mare la daruri, după răspuns la întrebări plictisitoare.

-Cum te cheamă?

A pus căpșorul în jos, parc-o văd, și răspunde abia auzit.

-Câți ani ani?

Răspuns scurt. Doar cifra.

-Ai fost cuminte?

Ei, la această întrebare cheie a venit răspunsul în cor, din partea asistenței.

-Foarte cuminte, Moșule! Foarte cuminte a fost fetița!

Interogatoriul acesta total plictisitor culmina, dar se și încheia, cu îndemnul plin de mândrie al părinților pentru abilitățile nemaivăzute ale păpușii lor.

-Haide, spune-i Moșului o poezie.

După rugăminți repetate și diverse promisiuni, se face și asta, pentru ca mai apoi, în sfârșit, Moș Crăciun, tălăngănind de zor dintr-un clopoțel, își ia picioarele la spinare și pleacă în drumul lui.

Răsuflăm ușurați. Însă… s-a ivit un însă.

Fetița mea, în loc să sară-ntr-un picior de bucuria darurilor căpătate, stă pe gânduri, cam încruntată.

Îmi sare inima de la loc.

-Puiule, ce s-a întâmplat? Nu-ți place ce ți-a adus Moșul?

Nu-mi răspunde imediat. Înainte de a grăi cu o seriozitate de om mare, se uită direct în ochii mei.

-Mami, tu ai văzut că Moșul avea pantofi exact ca ai lui nenea Gigi?

Fetița mea avea pe atunci patru ani.

Am înghițit în sec, amuțită pe moment. Nu mai știu pe unde am scos cămașa. Probabil că am dres cumva busuiocul, fiindcă povestea cu Moș Crăciun a mai ținut câțiva ani.

M-aș fi necăjit foarte tare, dacă și-ar fi pierdut poveștile și iluziile înainte de vreme. Nu că ar fi vreodată bine-venită vremea să le pierdem!

Copilul meu a crescut. Este om în toată firea, dar nu ne putem imagina Crăciun fără brad și casă împodobită, fără colinde și cadouri oferite doar de drag, din suflet.

Vă doresc și vouă, celor care ați citit, dar și Lumii întregi:

PACE PE PĂMÂNT ȘI ÎNTRE OAMENI BUNĂ VOIRE!

CRĂCIUN FERICIT!

Ursul care bătea din palme!

DANIEL LUCA

Cea mai vie amintire din copilărie (aveam câțiva anișori) legată de colindat este un … urs. Era o zi geroasă de iarnă, cu zăpadă până la genunchi, pe care soarele cu dinți nu reușea să o topească, ci doar o făcea să sclipească. Colindătorii, în număr de cinci, băieți mai mari și mai mici, au sosit la noi acasă însoțiți de un urs în carne și oase, ținut în lanț, care se învârtea și bătea din palme. Eu mă uitam cu năduf la el și tot îi ceream să-și dea masca jos, dar el … nu și nu. Toți râdeau cu gura până la urechi. Supărat, am vrut să fug spre el și să-i smulg masca de pe față. Noroc că tata m-a observat și m-a luat în brațe … Ne-am îndreptat ușor spre urs, să nu-l speriem și, ajutați de cel care ținea lanțul, am pus amândoi mâinile pe el și l-am mângâiat pe cap … Bineînțeles că, deși am încercat, masca tot nu am reușit să i-o scot …

Reinventarea unui obicei

DUMITRU TOMONI

În anii ’80, mai multe familii din satul Povergina s-au mutat în Făget, stabilindu-se, cu precădere, în cartierul „Partea Românească”. Noii făgețeni au continuat să se viziteze, să organizeze activități comune, inclusiv meciuri de fotbal și tenis cu piciorul.

În toamna anului 2007, după un campionat de tenis cu piciorul, la tradiționala masă comună s-a lansat ideea organizării unui grup de colindători (dubași) a foștilor povâjeni. Pentru că mi s-a părut interesantă și fezabilă propunerea, le-am promis că-i vor sprijini, fiind și consilier local.

Tot atunci s-au luat mai multe decizii.

  1. Pentru a ne deosebi de alte grupuri care, din dorința de a face rost rost de bani, fără efort, repertoriu și costume adecvate, intrau oriunde găseau o poartă deschisă, spre nemulțumirea și chiar disperarea unor localnici, am hotărât să facem invitații, pe care să le dăm doar făgețenilor mutați din Povergina și care trebuiau să confirme dorința de a fi colindați, în ajunul Crăciunului.
  2. Toți dubașii să-și facă rost de costume naționale specifice zonei Făgetului.
  3. Cu banii adunați, să organizăm imediat după Crăciun un „Balul  povâjenilor”, la care să fie invitați toți cei care au primit grupul de dubași.  

Proiectul a fost bine primit și doar în câteva zile numărul confirmărilor și a solicitărilor din partea altor făgețeni, care nu aveau nicio legătură cu Povergina, a fost atât de mare încât am hotărât să colindăm două zile: în ajunul Crăciunului în „Partea Românească”, iar a doua zi în zona centrală a Făgetului. Pentru că muzica tocmită a fost de excepție, de un real succes s-a bucurat și balul organizat în cel mai încăpător spațiu din Făget.

În anul următor a crescut atât numărul dubașilor, cât și al celor care solicitau să fie colindați, astfel că s-a ajuns la trei zile de colindat: în prima zi se colindau instituțiile din Făget și unele familii din satele vecine: Bichigi, Temerești, Coșava, Colonia Mică, Dumbrava, Bucovăț, Drăgsinești etc; în ajunul Crăciunului familiile din „Partea Românească”, iar în a treia zi în zona centrală. În aceste condiții, și numărul participanților la „Balul  povâjenilor” a crescut considerabil, între 150-200, mai ales că între Crăciun și Revelion nu prea existau în zonă alte manifestări culturale.

         Așa s-a colindat până în anul 2022 când, din cauza decesului „irodului” (conducătorului) Radu Chiricescu și a Pandemiei, colindatul s-a întrerupt. De remarcat că numărul dubașilor a crescut an de an, fiind atrași și mai mulți elevi din clasele de gimnaziu și liceu, chiar și din clasele primare, astfel că tradiție va fi continuată de o nouă generație de dubași.

Tââââta maaare!

MARIA NIŢU

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la primii ani ai copilăriei mele, îmi vine… să colind!

Când clinchetul clopoțelului pentru pauza mare de la școală devenea clinchetul vacanței de iarnă, clopoțind timpul înmiresmat al colindătorilor.

„A venit vacanța/ Cu trenul din Franța!” Așa era rima, nu știam nimic de Franța, dar cântam cu convingere, de parcă știam (ca fătul în pântecul mamei), că -mi va fi dragă limba franceză (în școală, franceza era a doua limbă secundară, pe lângă limba rusă) și că marele vis va rămâne să merg în Franța (asta era antedecembrist, când nu aveam vreun habar de borna ’89), să ascult limba franceză „la mama ei acasă!”.

Eram mândră că de Sărbători eram singura care aveam brad plantat în fața casei, nu trebuia să mergem să cumpărăm unul, prea scump oricum, de la oraș. Erau de fapt chiar doi brăduleți, pe care-i puteam împodobi cum voiam, cu fulgi de vată, cu beteală din hârtie creponată…

E drept, când au crescut mai mari, nu mai ajungeam să-i împodobim, dar tot rămâneau mândria noastră, erau singurii din sat, se vedeau din orice parte la orizontul satului.

Mai venea câte un bunic și-i cerea maică-mii voie să taie o cetină: „Dă-mi, țaică Domnică, un miros de brad, că mi-au venit nepoții de la oraș și n-am cu ce să-i îmbucur!”

Mam’mare făcea cruce crengii de brad, întru împlinirea tuturor gândurilor bune, iar omul, când o vedea acolo, în prag, în crucea casei, blândă și senină, se-nclina în fața ei, cu prima urare de colind: „Să fii binecuvântată, dadă Fiică!”

                                     &

Dacă mi-era dor de colinde, acum să nu credeți că am ținut-o tot într-un colindat!

Dimpotrivă! Chiar plângeam, sistematic, în fiecare an, că nu eram luată în trupa de infanteriști, mai mult din băieți. Cică eu eram plângăcioasă, mă speriam de câini (că unii oameni, mai aspri în cerul gurii, care nu voiau să primească vreun colindător, ori trăgeau zăvorul la poartă, ori dădeau drumul la câini, că nu știai de unde sare vreunul să-și apere bătătura!)

Tata mare mă lua atunci deoparte și mă punea să recit o poezie din prima zi de grădiniță, să-mi aline oful: „Stiu că tăticu-i supărat/ că nu are și el băiat,/ dar uite așa cum mă vedeți/ nu mă dau pe cinci băieți/ și dacă m-oi supăra/ nici pe zece nu m-oi da!”, și simțeam, mândră de mine, cum îmi creștea puterea, ca după o porție cu spanacul lui Popeye Marinarul.

Nu știu de ce nu prea am amintiri din copilărie cu colindatul, poate așa sunt eu, mai uitucă, uit și bune și rele, ori atunci poate mă dezvățase ceva să mă bucur copilărește de orice mă-nconjoară, ca să am ce să-mi rămână în rama cu staniol argintiu a amintirii.

Maică-mea punea mereu gutui în camera bună, în fereastra dinspre drum, unde era rece și țineau peste iarnă, și mireasma de gutuie coaptă era mireasma firească a iernii. Abia mai târziu i-am auzit colinda și am fost convinsă că e colinda gutuilor mamei din camera de oaspeți:„ galbenă lumină/ lampă la fereastră/ toată iarna noastră”, holograme ale unor doruri ațipite.

                                              &

Și totuși, am avut și eu, în copilărie, o colindă dragă, convinsă cu mândrie că era în primul rând colinda mea (chiar dacă o împărtășisem apoi, cu bucuria dăruirii, și celorlalți din jur!).

Era „ Sorcova” – cu bagheta ei magică.

Versurile sale de colind au fost prima poezie învățată cu trudă și seriozitate, cu responsabilitate și gravitate de adult (cum aveam să mai simt apoi doar când bunica m-a învățat cu răbdare „Crezul”, să-l spun tare, în biserică, de Sf. Maria).

Acum eram o mogâldeață devenită mare, căci tocmai împlinisem trei ani, și consiliul de familie  hotărâse că trebuie să știu „Sorcova”, când voi merge la moșica să mă dea la grindă și când va trebui s-o sorcovesc. Pe vremuri, femeile nășteau acasă, iar „moașa satului” „tăia buricul” pruncului, cordonul ombilical. Deși scena nașterii s-a mutat apoi în maternități, copilul trebuie totuși să aibă, pentru întreaga viață, nașterea cu noroc sub oblăduirea unei moașe, ca un înger păzitor, cu respect și dragoste.  Așa că o femeie apropiată din familie, desemnată ”moașă”, își ia în primire misiunea de zână bună imediat de la naștere: cumpără haine cu care-l scoate pe prunc din maternitate (maică-mea a păstrat în ladă mult timp acele hăinuțe dantelate, până le-a dat unui cuplu proaspăt din vecini, ușor zăpăciți la primul copil!),  tot ea face la trei zile turta de ursitori, duce apoi pruncul la biserică la botez (de unde îl aduce nașa).

Prima băiță acasă tot moașa o face, primii fiori ai prezenței celuilalt au pătruns prin porii pielii tale prin atingerile mâinilor ei, ca-ntr-un sărut promițător de liniște și siguranță că toată lumea e la picioarele tale, așa că e firesc să-ți fie dragă moașa (cum mi-era mie, mai ales pentru că era o mătușă tare zurlie!) În fiecare an apoi, de 1 ianuarie, copiii merg la moașă să-i „dea la grindă”. Trei zile se tot petrece, așa că se dădeau la grindă copiii și până mai târziu, că dacă-i cădeau dragi moașei, mereu voia să aibă pe lângă ea nepoți de dat la grindă.  Mergeam la aceeași moașă și cu familia unchiului meu, fratele mamei, cu Mirela, fata lor,  mai mică decât mine, mergeam cu ploconul obișnuit, ca pentru moașă, două-trei pâini, o damigeană de o vadră de vin, păsări, că așa trebui să duci și tu, farfurii de piftii, de prăjituri, chiar dacă și moașa ne aștepta cu masa plină.

Ea făcea în primul rând covrigii cu care ne întâmpina pe noi. Punea pe covrig o bancnotă mare (cu care știam că o să ni se cumpere apoi multe bunătățuri), ni-l așeza pe cap, și „moșul” – că doar el era bărbatul vânjos al familiei – ne punea pe pat, pe un țol frumos țesut în casă, cu fața spre răsărit, cu picioarele pe o drugă de fier, și de acolo ne ridica de subsuori în sus, de trei ori: „Tââtaaa maare! Să-mi trăiască și să-mi crească nepoatele sănătoase, puternice ca fierul, înalte și frumoase ca bradul!”  Când am mai crescut, ne punea doar direct pe pragul de jos al ușii,  cu colacul mare rotund pe cap, că noi crescusem, iar„moșul” îmbătrânise, nu mai avea vlagă.

Când îi sorcoveam, Mirela se tot încurca, oricât se lua după mine, dar se tot împingea înaintea mea și lovea cel mai tare cu sorcova, fericită de joaca ei. Știam că apoi ne dădeau bomboane învelite frumos în staniol alb, și chiar câte o păpușă ne-au cumpărat odată. E încă acolo, lângă ghiozdănelul de carton, cu vopseaua cam ștearsă și puțin cam cheală. A doua zi ne plăcea când ne luau moșica și moșicul în căruța cu cai împodobiți cu clopoței la ham, „să se plimbe moașa prin sat”, cu muzică bineînțeles, era un văr cu un acordeon, plus că și  noi loveam tare din tamburine, jucăriile acelea rotunde cu zdrăngălăi, și când ne luam la întrecere cu alte căruțe, chiuiam și noi de zor, când moșica și moșicul le chiuiau de mama focului: „La Muulți Aaaani!”

Mai târziu, când totul era amintire, am întrebat-o pe maică-mea: „De ce trebuia să ne dea la grindă?” „Ei, uite așa am pomenit din moși – strămoși, parcă eu știu?! Ești pisăloagă ca Leana lui Mutu, parcă ai fi leit ea!.” „Datul la grindă (îi spun eu într-o seară, stând la sobă, după ce m-am documentat superficial pe Internet), e un obicei de pe vremea geto-dacilor, când un conducător de oști, îngrijorat că trebuia să țină piept dușmanilor năvălitori, dar se nășteau prea mulți copii slabi, fără vigoare, l-ar fi întrebat pe Zamolxe, Dumnezeul lor, cum să facă din ei bărbaţi înalţi şi puternici, vajnici soldați apărători?! Iar acesta l-a învățat cum să-i așază la grindă, rugându-se pentru forță și rezistență, respectând cele spuse de el…”. „O fi cum spui tu, s-a uitat cam pieziș maică-mea la mine, oți fi voi mai deștepți, dar noi am mers la moașă, din moși strămoși așa, fără să ne-ntrebăm de ce, și a fost bunăstare și voinicie mereu!”

                                              &

Copiii din sat făceau sorcove din ramuri îndoite și împodobite cu hârtie creponată care se mai găsea la cooperativa din sat, ori cu staniol de la bomboanele din anul ce trecuse, cei mai înstăriți cumpărau de la Târgul de Duminică, ori din zi de bâlci, căci știau negustorii ambulanți „cerințele pieții”.  Eu am venit atunci, în anul următor, cu o sorcovă de la oraș, cu care bineînțeles că m-am lăudat prin sat, și abia atunci m-au luat și pe mine copiii din vecini, în gașca lor, eu cu sorcova, și cântatul, ei mai mult cu „ne dați sau nu ne dați!”. Cum repetasem de mai multe ori la moșica, nu m-am bâlbâit deloc, o ziceam „ca la carte”, cum scria în manualul de la școală: „Să trăiți, să înfloriți/ Ca un măr, ca un păr/ Ca un fir de trandafir./ Tare ca piatra,/ Iute ca sageata/ Tare ca fierul/ Iute ca oțelul/ Câte cuie sunt pe casă/Atâția galbeni pe masă/ La Anu’ și La multi ani!/ Să ne dați și nouă bani!”.

După ce nu m-am mai dus la colindat, a rămas ani buni sorcova în casă, alături de ghiozdanul de carton de la grădiniță. Până când maică-mea, convinsă că nu mai mi-e de folos, într-o iarnă, când am ajuns după ce s-a început uratul, a dat-o unui colindător care venise doar cu o crenguță de merișor, împodobită cu ce găsise și el prin casă, fire de lână colorată, fulgi de vată…Copilul din mine s-a simțit tare frustrat, înșelat, trădat și a dat în plâns! „Plângi după vechitura aia colorată de carton?! Lasă să se bucure și alți copii de ea, că acum ești om în toată firea!” Se pare că Brâncuși n-a trecut să-i șoptească la ureche „Când ai încetat să mai fii copil, ai murit de mult.” Oare până la ce limită, mai poți, practic, nu idealist meditativ, să mai fii totuși copil?!

Dacă-ți iei rolul în serios, „să dai în mintea copiilor” (căci orice prefăcătorie e simțită imediat de copil!), nu ești iertat, nici măcar ca bunic, ești taxat drept nebun, „și-a pierdut mințile, o ia razna”, pacient pentru azil. Un om „normal” doar „se preface”, nu simte că orice copil simte la rândul lui păcăleala, butaforia!

                                                                 &

A doua zi am venit de la Târg cu o sorcovă mare, colorată ca un papagal.

S-a crucit maică-mea:„ Doamne, ai dat în mintea copiilor! N-o să-ți vină nicicând mintea la cap, nu mai ești copil, fato, ai îmbătrânit degeaba!”

I-am dat-o seara ultimului colindător, care a zâmbit fericit: „La Mulți Ani cu bucurie! Anul viitor o să vin să vă colind cu sorcova asta!”

Astfel că, în fiecare an, eu mă tot colind și apoi colind tot satul prin mânuța aceea de copil, care se oprește prima dată în fața casei noastre, sorcovind miros mereu proaspăt de brad.

Și-n fiecare an pun în mâna unui copil o nouă sorcovă, pentru copilul din mine, care trebuie să se ascundă, dar va fi acolo, fericit printre florile colorate de „sorcova vesela/ să trăiți/ să înfloriți…”.

Pescuitorul de perle

ION SCOROBETE


În 15 decembrie ninge bogat în depresiuea Hațegului. Cum nu mai ninsese vreodată. Nori de lână argintie se agată de ramurile dezgolite ale copacilor, de pietre, de stânci. Se aştern, se întind peste crestele munților Poiana Rusca. În rol de mantie ninge ca în povești. Zi potrivită pentru colinde. Imenstitatea albului se oglindește în Cerna cea repede și zgomotoasă, și nicio cale nu se deschide peste imaginea cristalină a zăpezii. Versantul, veșnicul Carafos se opune tălpilor mele mici de școlar plecat de la Densuș să colinde la Meria.

         Împreună cu Andrei, colegul și prietenul copilăriei mele grăbim pasul bucuroși că, în timpul ce ne-a rămas la îndemână până în ajunul de Crăciun,  timp optim să-l putem instrui și pe fratele meu, Andrei dornic să ni se alăture spre a vesti minunea în seara binecuvântată a naşterii lui Iisus, știind că în Meria nu se obișnuiau colindele.

A fost foarte simplu.

Cântecul la noi în casă era un mod normal de a  comunica, de a exista în comunitate, între mereni și, îmi amintesc că, adesea de cum mă ridicam din așternut vocalizam îndemnat de ritmul picăturilor de ploaie de pe acoperișul casei, ori de frământările vântului prin olane, de voioșia razelor de soare strecurate printre nori și de câte alte prilejuri. Uneori o imitam pe mama însoțind-o din fragedă pruncie pe dealuri și văi, încât acum cand reflectez la începutul lumii mele, refrene zglobii găsesc, unele triste dar matasos cântate, alinătoare răzbat prin timp de pe buzele ei molcome, iar “Steaua sus răsare”, “Bună dimineața lui Moș Ajun” sau “O ce veste minunată” au prins de îndată și în 24 decembrie ale lui 1959 prin omăt nu ne preocupa decăt să urcăm dealul care tinde către cota o mie mai sus de casa părintească, echipați ca pentru o vreme să uităm de toate celelalte jocuri, ne-am avântat cu săniile, ori cu un tip de schiuri scurte, precum niște opinci din lemn de fag printre prunii păluțestilor încât zăpada topită pe îmbrăcăminte ne înveșmântase cu un soi de mărgelușe transparente de sticlă înghețață ce clopoțeau năzdrăvane de mai mare dragul.

Nu gândeam atunci că acele mărgele translucide, superbe, reci dar catifelate,ivite pe hăinuțele din țesătură de oaie erau primele perle ce s-au topit în iureșul timpului, de mă întreb acum, la peste o jumătate de secol de la aceea întâmplare dacă erau autentice.

Cum altfel decât privind îndărăt, descopăr că, pe înserate, când nimeni nu se mai aștepta să colindăm cum se vorbea prin sat, pe ulița mare, prin nămeți alunecoși, abrupți am început să strigăm cuprinși de febră că avem a vesti o minune,un miracol iar acolo unde nimeni nu catadicsea să ne deschidă poarta casei, că de garduri nu era vorba, nu existau porți la case în acele vremuri sau la ogrăzi, inventasem o pocnitoare din corpul unei ustensile din oțel pentru bărbierit cu system de declanșare a exploziei precum și o cutie de conserve din tablă subțire, găurită la fund și încărcată cu carbit de la moşul Cionac, minier la mina de fier de la Vadul Dobri și cu puțină zăpadă aruncată peste carbidul bine închis în cuita de conservă, prin scânteia unui chibrit aprins bubuitura scula si morţii din Gruneți.

Misiunea ne reușise. Un adevărat debut în colindatul din ajunul Crăciunului din Meria.

Bucuria s-a împletit cu dese neplăceri, căci fratele meu, Andrei fusese plasat în funcția de colector al darurilor pregătite, colaci, fructe de munte, bani iar toate acestea adunate intr-o traistă țesută din lână nu destul de încăpătoare îi apăsau umerii mici asa că volens nolens ne târam pe brânci acolo unde casele se aflau atârnate pe pripoare cu zăpada troienită din belșug, ne pierduserăm și o parte din darurile oferite de merenii încântați și slobozi la suflet că am sosit noi, cei din “țară”, cum li se spunea celor din depresiunea haţegană, să colindăm pentru ca de acum să le intre și lor lumina sfântă, mult așteptată, în casă.

Isprava am repetat-o și în ajunurile din anii ce au urmat până când, din împrejurări ce nu necesită explicații, am plecat cu familia în Banat, în renumita așezare Bujorul bănățean care ulterior a primit denumirea de Traian Vuia, locul unde s-a născut și a copilărit celebrul inventator al zborului mecanic cu un aparat mai greu decât aerul, iar aici, în arealul bănăţean, adolescent fiind, am continuat să colind împreună cu tinerii din generaţia mea.

Ceata mea din răsărit

ION ȘERBAN DRINCEA

Pentru colindat, copiii erau împărțiți în două grupuri. Un grup din partea de răsărit a satului și un grup din partea de apus a satului. Eu făceam parte din ceata (așa îi spuneam noi grupului) de răsărit găzduită de Ioniță Stângă. Fiecare copil trebuia să aducă acolo un braț de lemne pentru încălzirea camerei. Aici practicam diferite jocuri ale copilăriei. Mai veneau cu noi câțiva tineri, printre care se afla și Bică ce ne desfăta cu cântece din fluier. De fapt acești tineri erau și conducătorii cetei noastre când plecam la colindat. Stăteam aici până la miezul nopții, apoi porneam în colindat hăulind pe ulițele satului. Când ajungeam la casele sătenilor, înainte de a intra în curțile lor cântam „Florile dalbe”, din care îmi amintesc câteva versuri: „Sculați, sculați gazde mari/ Florile dalbe/ Că vă vin colindători/ Florile dalbe/ Noaptea pe la cântători/ Florile dalbe/ Cu urări de Moș Crăciun/ Florile dalbe/ Chiar în noaptea de ajun/ Florile dalbe/ Colindeți de-ai buni, curați/ Florile dalbe/ Bucuroși, voioși, să dați/ Florile dalbe/ Dacă nu dați colindeți/ Florile dalbe/ Să moară porcii-n coteț/ Florile dalbe.

Cei care primeau colindătorii dădeau fiecăruia câte un colăcel (colindete). Eu aveam un săcui mai mare făcut special de mama și totdeauna îl umpleam cu colindeți, întorcându-mă acasă bucuros. Nu mă culcam până nu număram colindeții. Și erau foarte mulți!

Amintire ca îndemn

De Bobotează și Sf. Proroc Ioan Botezătorul…

IOAN BABA

Boboteaza. Cea mai însemnată sărbătoare din câșlegile de iarnă, începute de Crăciun și după Sf. Vasile sau Anul Nou. Ziua până când durează datinile și petrecerile cele mai frumoase: colindatul, irozii, steaua… vergelul.

Românii de pretutindeni îndatinează a numi ajun fiecare zi și seară care premerge unei sărbători însemnate în preajma Sfântului Ion. Este sfințirea cea mare a apei sau Iordanul.

         În ziua de 6 ianuarie se făceau pregătirile în casă. Mamele și bunicile împleteau colacul care a fost pus la cuptor. Puneau aluatul la dospit pentru gogoașe și cozonaci. Se pregăteau bucățele de cârnaț pentru colindători. S-a pus la îndemână câte un măr, dar bucatele de căpetenie în ziua de bobotează sunt răciturile sau cotoroagele care se pregătesc și fierb cu orele!

         Astfel făceam personal un pătrar de veac răcituri (cotoroage) pentru a marca sărbătoarea la Postul de Radio Novi Sad în inima orașului, împreună cu Ion Marcoviceanu, Ana și Petru Lotrean, apoi o făceam câțiva ani la Televiziunea Voivodinei, iar confrații din toate redacțiile minoritare și majoritare se adunau la bucuria noastră.  

Multe sunt credințele și semnificațiile. Cerul deschis și îngerul păzitor spune celui de însurat, sau celei de măritat încotro îi va fi norocul. Dacă aceștia alunecă se vor însura sau mărita. Vântul într-acolo unde va aburi, acolo se va culca grâul. Nu se strigă găinile, căci auzind, altă femeie va zice: „Ție penele / Mie ouăle!”.

La țară, seara și noaptea de Bobotează a fost una fermecătoare.

Noi copiii luam traista la umăr, care ne era ghiozdanul de școală eliberat de cărți și caiete, luam apoi în mâini câte un clopot (și erau cu diverse sunete) cu care treceam pe la fiecare fereastră sau casă în care exista un Ioan, Ion, Ionuț, Ionel, Ioniță, Ionică, Niță, Ioana sau Oana și alte diminutive ale numelui uzitate la noi. Mergeam și colindam cu Ciura-leșa pe la ferestre, prin pridvoare și în acordul sunetelor cântam: „Ciura-leșa / Manga leșa, / Sâtă rară / Ieși afară! / Sâtă deasă / Intră-n casă! / Oile lânoase, / Vacile lăptoase / Porcii unsuroși / Mânce-i gazda sănătos!”.

Urmau clipele tacite de așteptare. Copiii nerăbdători mai rosteau: „Lună, lună nouă / Taie pita-n două / Și ne-o dă și nouă./ Tai-o-n tri / Dăi și la copii!”.

Atunci se deschideau obloanele în semn de atenție pentru urări… iar noi puneam darurile în traistă.

Dacă gazdele nu primeau urarea și nu deschideau fereastra, noi vlăjganii spuneam: „Ne dați ori nu ne dați! / Câte paie-n cotăriță / Atâția draci în găzdăriță!”… și am tulit-o spre altă casă la care se repeta aceiași urare…

Ritualul se prelungea – cel puțin la Seleuș, Vladimirovaț / Petrovăsâla, la Coștei sau Ovcea – până la miezul nopții și atunci începea de-abinelea sărbătoarea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul (7 ianuarie).

La Seleuș, aproape că nu era stradă în care să nu se unească Ionii în jurul unui foc de veghe. Casele aveau din ambundeță paie, tujleni și coceni, crengi uscate… și flacăra se făcea mare de tot. Cu toții ne adunam în jurul focului… se frigea cârnațul și slănina… lumea se ospăta cu vinul de casă… se povesteau pilduitoare snoave și anecdote de prin sat… răsunau străzile, se cântau cântece de Dor, De Țară, De pahare, moștenite de la Vasile Alecsandri și până încoace. Era o ambinață fermecătoare care dura până în zori când obiceiul și tradiția continua pe la ferestre cu pocnete din armele de vânătoare și urarea „Trăiască Ionii!” după ce se închina cu câte un pahar de țuică fiartă.

După o noapte de colindat, liceenii s-au dovedit a fi ghinionişti, pentru că la orele pe care, ca băieţi cinstiţi erau nevoiţi să le frecventeze din primele ore ale dimineţii la Alibunar, au fost pedepsiţi cu note slabe, numai pentru faptul că unul din profesori a cărui consoartă era din Satul Alb, ştia că nemernicii au colindat pe străzile satului în noaptea de Bobotează. Amintire întipărită în dosul frunţii, la vârsta septuagenar-octogenară, evocă forma poetică colindului de atunci, scris parcă pentru neuitare și mileniul trei

         „Parcă aud tălăngi purtate-n mâini în depărtare / Colinzi pe la ferestre şi-n pridvoare / În jurul focului de veghe Printre stele / În zori şi pocnete din armele de vânătoare / Şi Cântece de Dor De Ţară De Pahare // Eram ştrengari neastâmpăraţi şi îndrăzneţi / Cu un raport angelic şi socratic / În cunoaşterea de sine / Către etern manifestaţi şi fructele divine / Prin Anno Dómini Una Mie Nouă Sute Şaizeci şi Opt //O noapte-ntreagă noi ne plimbam prin Satul Alb / Ca o Colonană infinită printre stele / Căutând o stea izvor de apă vie / Vasile Pavel Nicolae Grigore Maria şi Ioan //  Credeam că toate fiinţele umane se nasc / Egale-n drepturi Zburătoare / Coborând în chip de porumbel / Cu bunul simţ şi lumânări aprinse falnic / Dar pentru gândurile înzestrate / Cu toţii am fost luaţi la întrebare / – Stai jos! spuneau / În spiritul fraterninăţii / Cu Doi din Drepturile Omului // Şi-acum e noapte ca atunci şi Bobotează / Şi azi din Sfântul Ion din tată-n fiu în devenire / Aud tălăngi purtate-n mâini în depărtare / Şi Cântece de Dor  De Ţară  De Pahare / Parcă palpită în bătăile de inimă / Şi undeva se fierbe iarăşi ţuica pe meridiane // Prin Anno Dómini Două Mii Treizeci şi Opt / Rădăcinile se vor lega de un pământ anume / Bătrâni ne-om întâlni din nou / Să nu murim şi să mai fim copii / Să colindăm pe Bulevardul aştrilor // O noapte-ntreagă să ne plimbăm prin Satul Alb / Ca o Coloană infinită printre stele / Traian Mihai Costache Gheorghe Cezar şi cu Ioan // Parcă aud tălăngi purtate-n mâini în depărtare / Colinzi pe la ferestre şi-n pridvoare / În jurul focului de veghe Printre stele / În zări şi pocnete din armele de vânătoare / Şi Cântece de Dor  De Ţară  De Pahare”(„Colindă pentru mileniul trei”).

         Vlăjganii de atunci, în poem sunt imortalizaţi cu nume de sfinţi şi scriitori celebri, se opreau şi colindau în faţa caselor la fiecare foc de veghe iar în străzori cântau pe la ferestrele caselor în care exista câte o persoană cu numele de Ion, acum sunt răspândiţi pe drumurile vieţii cu consoartele lor, unii cu nepoţi, alţii şi cu strănepoţi pe meridianele şi paralele lumii: Livius în Satul Alb – la Seleuş, Traian la Petrovăsâla, Aurel – la Zemun, Ionică la Alibunar, Panta – la Sân Mihai, Virgil cu Vioara prin California în S.U.A., Ionel – la Noul Sad.  

Paradoxal dar adevărat, cu excepția unei trimiteri din poemul COLINDĂ PENTRU MILENIUL TREI, în Banatul sârbesc, P.A.Voivodina, aproape că nu era vreo constrângere regimentară, iar despre acest poem, doamna Ada Iliescu din Craiova, pe care nu o cunosc la față, prin 2007,  mi-a scris: „Poezia „Colindă pentru mileniul trei”, e superbă! Dacă m-aş „aventura” şi aş îndrăzni – cu instrumentele filologului, să relev tehnica dumneavoastră de a scrie strofe, care au un singur „predicat” (lucru excesiv de greu, câtă vreme „predicatul” este axul ideatic al exprimării), talentul de a crea o poezie simetrică – atât ca arhitectură a versurilor, cât şi ca idei -, torentul de substantive, făcând vizibil „grupul nominal”, materialul lexical aparţinând, în majoritate, Fondului Principal de Cuvinte – neuitând cele trei dimensiuni: cosmica, terestra şi …umana -, nostalgiile şi, mai ales mesajul transmis către noi, ai zice că fac o impietate!”.

Sper ca această revestire să fie și un frumos îndemn pentru Dumnezeiasca arătare! Calde felicitări de Crăciun și La Mulți Ani pentru întreaga Dumnezeiasca lume!