Anul Nou. Sfântul Vasile

Anul Nou. Sfântul Vasile

Ziua de 1 ianuarie are, pentru Biserica noastră strămoşească, o semnificaţie întreită, adică se prăznuieşte: Tăierea împrejur a Pruncului Isus, pomenirea Sfântului Vasile cel Mare şi Intrarea în Noul An civil.

Tăierea împrejur sau circumcizia era un ritual religios la evrei, legiferat de Moise, în amintirea ieşirii lor din robia egipteană. Acest ritual era efectuat la copiii evrei de parte bărbătească, în a opta zi de la naştere, atunci când acestora li se dă şi numele ebraic, fapt care semnifică intrarea noului-născut în rândul credincioşilor.

Această practică, însă, are o origine străveche, începând de la părintele neamurilor, patriarhul Avraam, căruia Dumnezeu i-a cerut circumciziunea Sa şi a tuturor celor de sex bărbătesc din neamul său. La toţi evreii de parte bărbătească, acest rit trebuia să aibă loc în aceeaşi zi – sâmbăta, circumciziunea simbolizând legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam şi urmaşii săi, legământ realizat prin sângele circumcisului, după cum se spune în Facerea, 17, 11: „Vă veţi avea tăiată împrejur carnea pieliţei voastre; şi aceasta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi”.

Şi Mântuitorul, conform Legii vechi, a fost tăiat împrejur în a opta zi după naştere, când i s-a şi pus numele de Iisus, nume dat de Pronia divină, înainte de întrupare, prin glasul arhanghelului Gavriil, care i-a profeţit Mariei: „Şi iată-n pântecele tău vei zămisli şi vei naşte Fiu şi numele lui îl vei chema Iisus” (Luca 1, 31), termenul Iisus, din greceşte, fiind echivalentul cuvântului ebraic Iehoşua, care înseamnă: „Domnul este (Cel ce dă) mântuirea”, „Dumnezeu mântuie”, sau „Mântuitor”, acesta fiind, după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel cel mai scump nume („mai presus de orice nume”) din istoria omenirii (Filipeni 2, 9 – 11). El apare însoţit de cuvântul Hristos, care reprezintă traducerea grecească a cuvântului ebraic vechi Maşhiah, de la cuvântul Ioşa, ce înseamnă „a unge”, adică „Mesia” sau „Unsul (Alesul) lui Dumnezeu”, acesta fiind un determinant, un titlu ce se referă la originea şi misiunea divină a lui Isus, ştiindu-se faptul că în Vechiul Testament regii, arhiereii şi profeţii, la introducerea în oficiu, erau supuşi ritualului ungerii cu untdelemn sfinţit (care este simbolul mântuirii) şi din această cauză se mai numeau şi „unşii lui Dumnezeu”. Astfel, Mesia sau  Unsul lui Dumnezeu semnifică lucrarea mesianică a lui Isus Christos ca persoană istorică, în istoria lumii, prin mântuirea omenirii, îndeplinind cele trei mari dregătorii: de Învăţător (Proroc), de Împărat (Păstor) şi de Arhiereu (Mare Preot).

Numele său întreg (Isus Christos) apare în Noul Testament pentru prima dată la Sfântul Evanghelist Matei, iar în primul verset al cărţii sfinte apare numele său complet: „Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, întemeietorul Bisericii şi propovăduitorul credinţei creştine”, iar Fiul Omului este numele pe care însuşi Isus şi l-a dat singur. Prin aceasta a dorit să afirme faptul că el este nu numai un Dumnezeu, ci şi o persoană umană, ale cărei suferinţe omeneşti (foamea, setea, neodihna, patimile şi răstignirea) pot fi biruite prin Învierea Sa din morţi. De la numele său  (Christos) şi-au luat numele de creştini(gr. Christianoi) şi ucenicii săi, apoi toţi creştinii botezaţi în numele Sfintei Treimi. În finalul acestor sumare consideraţii despre semnificaţiile zilei de 1 ianuarie, precizăm că sărbătoarea cade la o săptămână de la Naşterea Mântuitorului, constituind al doilea praznic împărătesc din anul liturgic. Sărbătoarea mai poartă numele de Crăciunul Mic, adică a doua naştere, întrucât Isus Christos s-a supus legii mozaice, pentru a arăta că s-a născut cu adevărat în corp uman.

Sfântul Vasile – Sânvăsâi

Prenumele Vasile are o largă răspândire în onomastica creştină din părţile răsăritene ale Europei, dar şi în ţara noastră. Acest prenume provine din gr. Basilios, care, la rândul său, descinde din gr. Basileus, cu sensul străvechi de „rege”, „împărat”.

Pentru creştinii europeni, are la bază numele marelui ierarh Vasile cel Mare, care s-a născut în oraşul Cezareea Capadochiei şi a trăit pe vremea împăraţilor Constantin cel Mare (306 – 337) şi Flavius Valens (364 – 378). Acesta provenea dintr-o familie numeroasă (10 fraţi), de oameni înstăriţi şi culţi, tatăl, Vasile, fiind dascăl în cetate, iar mama, Emilia, o bună credincioasă şi dedicată copiilor. El îşi face studiile în Cezareea şi Constantinopol şi le desăvârşeşte la Atena, unde leagă o prietenie sinceră şi trainică cu Grigorie de Nazianz, un alt important viitor ierarh şi Sfânt Părinte al Bisericii. Este student sârguincios, înclinat spre oratorie, frecventând cursuri de ştiinţe exacte (matematică, astronomie, medicină), dar şi de retorică, drept, filozofie, devenind dascăl de retorică, iar în timpul liber dedicându-se literaturii, istoriei, muzicii şi altor arte.

Dar el doreşte cu ardoare şi să îşi pună întreaga energie şi capacitate intelectuală şi morală în slujba creştinismului. Pentru aceasta, el părăseşte catedra de oratorie, îşi împarte averea celor săraci şi porneşte într-o lungă călătorie prin Egipt, Mesopotamia, Siria, Palestina şi vizitează mormântul lui Isus Christos. La întoarcere, se retrage într-o mănăstire, ctitorită de el, unde organizează viaţa monahală după reguli stricte şi precise, valabile până în ziua de azi. În anul 364 este hirotonit preot, iar în anul 370 este ales arhiepiscop al oraşului Cezareea, unde păstoreşte până la moarte.

El apără cu înverşunare învăţătura creştină, alcătuind, în acest scop, o Liturghie, care îi şi poartă numele. De asemenea, din propriile sale venituri ridică, pentru prima dată în istorie, spitale (numite Vasiliade), construieşte şcoli, case pentru reeducarea fetelor, azile şi ospătării pentru bătrâni, săraci şi neputincioşi, care îi poartă numele. Toate acestea, plus figura impunătoare, prestanţa ştiinţifică, autoritatea morală şi energia debordantă i-au adus faimă, încă din viaţă fiind numit cel Mare. Dar munca neîntreruptă în diverse ramuri de activitate („noaptea scria şi citea, ziua propovăduia şi trăia Sf. Evanghelie”) îi epuizează forţele fizice şi, la 1 ianuarie 379, când avea numai 49 de ani, trece în împărăţia lui Dumnezeu, încununat fiind de cinste, demnitate şi slavă.

Sfântul Vasile cel Mare rămâne în istoria Bisericii prin opera sa teologică impresionantă, care a îmbogăţit literatura patristică, cuprinzând scrieri: dogmatice, moral-ascetice, moral-pedagogice, panegirice, liturgice, canonice, scrisori, Omilii şi Cuvântări pe diferite teme. Dintre acestea, cea mai importantă rămâne, cum arătam mai sus, Liturghia, care îi poartă şi numele. Iar opera de asistenţă socială şi caritate, pe care a întemeiat-o şi a organizat-o (azile, spitale, cantine pentru săraci, case pentru primirea străinilor şi a călătorilor, şcoli etc.), reprezintă un model pentru întreaga Biserică creştină. Poate tocmai de aceea se cuvine ca în ziua de Anul Nou fiecare dintre noi, creştinii, să avem datoria să ne facem bilanţul moral al faptelor bune din anul scurs şi să sperăm că vom avea un viitor mai bun.

*

*    *

Pentru biserica strămoşească, ziua de 1 ianuarie are o întreită semnificaţie; în această zi se prăznuieşte tăierea împrejur a Pruncului Isus, pomenirea Sfântului Vasile cel Mare şi intrarea în Noul An civil.

În tradiţia populară, sărbătoarea Noului An şi a Sfântului Vasile poartă denumirea de Sânvăsâi (Sfântul Vasile, Sân-Vasii; Crăciunul Mic, Fratele Crăciunului) sau Sânvasile, acesta fiind un personaj mitic care păstrează foarte puţine atribute sacre ale Sfântului. Anul Nou este reprezentat de Sânvasile, un bărbat tânăr şi chefliu, care merge călare pe un butoi, iar cel vechi (anul cel vechi), simbolizat printr-un cap de bou sau de cal, este îngropat în dangătul clopotelor.

Printre multe alte însuşiri, bune şi mai puţin bune, Sânvasile, ca personaj mitic şi legendar, este înzestrat şi cu multe funcţii. Izvoare legendare afirmă că este un mare beţiv, de ziua lui organizându-se multe petreceri şi chefuri. Dar, altfel, este un om bun, plăcut lui Dumnezeu, şi unul dintre sfinţii care a făcut cele mai mari minuni. Între altele, rugându-se lui Dumnezeu să-i dea şi lui o zi de sărbătoare, Domnul i-a dat prima zi a anului. Bucuros de aceasta, Sânvasile a luat un clopoţel şi s-a urcat la Dumnezeu, să-i ureze. Astfel, a devenit şi primul urător, cel care a instituit tradiţia sărbătorii şi, de aceea, de ziua lui, se urează pretutindeni. Ca semn, până în zilele noastre, seara şi noaptea spre 1 ianuarie, cât şi prima zi a anului constituie perioada cea mai încărcată de rituri şi practici magice, de credinţe cu caracter oracular (premarital, agricol, meteorologic) sau obiceiuri legate de renovarea timpului.

Principalele datini din seara lui Sânvasile atestă că această sărbătoare s-a constituit mai ales prin transferarea obiceiurilor agrare de primăvară, existente atunci când Anul Nou se serba la 1 martie, Sânvasile fiind cea mai încărcată sărbătoare de peste an în ceea ce priveşte practicile magice din toate timpurile.

Să enumerăm câteva care au rezistat în timp până în zilele noastre:

Vergelul are un caracter colectiv şi constă în faptul că fetele de măritat se adună într-o casă, unde gazdele (o femeie mai pricepută) pun sub o strachină sau sub mai multe farfurii, întoarse cu gura în jos, diferite obiecte simbolice (ban, oglindă, piaptăn etc.), care sunt scoase pe rând, pentru fiecare participantă la joc, după aceste obiecte determinându-se caracterul, profesia, înfăţişarea, starea socială a viitorului soţ.

Un alt obicei (o altă practică) este Calendarul de ceapă, care are un caracter meteorologic, aflându-se, pe această cale, vremea din fiecare lună a anului care urmează.

*

*    *

Deşi apa este implicată mai ales în obiceiurile de Bobotează sau în alte rituri, ea nu lipseşte nici de la riturile de purificare practicate de Sânvăsâi. Astfel, pentru a fi ferite de vrăji, fetele mergeau la un râu sau pârâu din apropierea satului şi, dacă era îngheţat, făceau o copcă, luau apă, se spălau şi ziceau:

„Râuleţ,

Sprinten creţ,

Să ne scapi de ţipături,

În anul următori,

Să fim ca nişte flori

Neninse,

Neatinse,

Nici de brumă,

Nici de ciumă!”

sau, ca într-un frumos descântec cules din localitatea Curtea, de la Jivulescu Iuliana, în care se imaginează un dialog între fata venită să se purifice la râu şi apă:

– Bună zâua, apă rouroasă!

– Mulţămesc dumitale, fată frumoasă!

  Stai pă scamn gi rumenele

  Şî la masă gi mătasă?!…

– N-am venit să stau

  Pă scamn gi rumenele,

  Nici la masă gi mătasă!

– Am venit să ne spălăm pă faţă

  Gi urâşiuni gi raţă;

  Pă ţâţe

  Gi urâşiuni gi mâţe;

  Pă pişioare

  Gi urâşiuni gi şioare;

  Pă tălpi

  Gi urâşiuni gi şărpi;

  Pă space

  Gi urâşiuni lăpădace!…

Acest descântec de purificare are, cum este şi firesc, şi un mesaj prenupţial (premarital), după cum ni se arată în continuare:

Pă faţă mă spălai,

Gi dragoste mă-ncărcai!…

Cum sfârâie secera,

Aşa să-i sfârâie inima

Lu cutare şi cutare (se dă numele…);

Să nu poată hogini

Pân’ la mine n-o veni!…

*

*    *

În cadrul practicilor de ghicit premarital se apelează şi la alte simboluri – obiecte ale strămoşilor mitici: parii (stâlpii) de la gard, tăietorul de lemne (butucul); în primul caz fetele ies în noaptea (seara) de Sânvăsâi, legate la ochi şi numără, de la 10 la 1, parii gardului, legându-l pe ultimul, iar dimineaţa merg să-şi „vadă” cum va fi viitorul soţ: cârn, cocoşat, drept, frumos, bogat etc., în funcţie de cum arată parul „ales”, sau, în al doilea caz, al butucului: fetele se duc la butuc, în pielea goală, seamănă cânepă, greblează în jur cu straiele lor, rostind următorul cântec:

Sânvasile, te-aş ruga,

Pe mine-a mă asculta,

Mie poate

Ca să-mi facă

Ce să-mi placă,

Să-mi trimiţi un peţitor,

Aicea la tăietor!…

Să-l apuci, să-l aduci,

Fie mut, fie ciuntat,

Numai să-mi fie bărbat!…

Se poate apela şi la alte obiecte simbolice, cum ar fi oglinda (pentru a-şi vedea ursitul), sau să-şi aşeze fata / fetele de măritat, înainte de culcare, sub pernă, un obiect înzestrat cu puteri divinatorii (busuioc, mătrăgună, o bucată de pâine de la masa rituală etc.), pentru a-şi visa ursitul.

De mare ajutor pot fi în asemenea situaţii şi incantaţiile adresate stelelor şi lunii în seara de Sânvăsâi:

Sfântă stea!

Te mulţămeşte

Cu sfintele mătănii,

Să-mi trimiţi pe ursitul,

Ursitoriul meu,

În vis să-l văz,

Aievea să-l visez!…

Există, după cum s-a văzut, o mare varietate de asemenea practici, care pot să difere de la o zonă la alta, dar scopul mesajului lor este cam acelaşi. Trebuie să mai reţinem că în tradiţia populară mai era şi o credinţă că dacă în noaptea de Sânvăsâi cerul va fi senin, anul care începe va fi secetos. Dacă este înnorat, va fi ploios. De asemenea, în ajunul Anului Nou se rup crenguţe de măr şi se pun într-un vas cu apă rece, în fereastră, care se ţin până la Bobotează. Dacă înmuguresc, este semn de primăvară bună, iar dacă nu, primăvara va fi rea şi urâtă, ploioasă.