Prima mare sărbătoare a lunii ianuarie este Botezul Domnului, numită popular Bobotează (din lat. baptizare = a boteza). În termeni greceşti, ea se mai numeşte Epifania (adică, „arătarea”) sau Teofania (adică, „descoperirea lui Dumnezeu”), pentru că în această zi Isus se arată oamenilor şi este mărturisit ca Mesia (ca Mântuitor). Ca praznic împărătesc, sărbătoarea a fost instituită din secolul al III-lea.
În calendarul popular, Boboteaza este precedată de Ajunul Bobotezei sau Ziua Crucii, când în comunităţile tradiţionale de români se purifică oamenii şi vitele, se desfăşoară practici mitico-magice de stimulare a rodului pământului, dar sunt impuse şi interdicţii pentru a asigura bunăstarea şi sănătatea individului în noul an. Totodată, în tradiţia populară, acestei sărbători creştine i s-au încorporat multe elemente ale unor rituri ancestrale de fertilitate, de purificare, de cinstire a sacralităţii apei şi a focului. Ziua Bobotezei încheie ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă, care încep în seara de Ajunul Crăciunului şi reprezintă, în calendarul poporului, perioada cea mai încărcată de obiceiuri agrare şi practici magice.
Datina cea mai însemnată este Iordanul – adică sfinţirea cea mare a apei, care se face de către preoţi, lângă o fântână sau o apă curgătoare. Preotul cufundă de trei ori crucea în apă sau o aruncă în apă, după care sar câţiva voluntari tineri, ca să aducă sfânta cruce. Acest obicei este foarte vechi şi se consideră că apa sfinţită în această zi are puteri purificatoare şi vindecătoare. Apele rămân sfinţite timp de 2 sau 6 săptămâni şi în acest timp nu este bine să se spele rufele în apele curgătoare. Cu apa sfinţită adusă acasă, fiecare gospodar stropeşte vitele şi nutreţul, dând să bea fiecare membru al familiei, câte puţin, pe nemâncate, anume să se curăţească şi să se sfinţească, iar restul se păstrează pentru tot anul. În alte locuri din ţară (Bucovina, Munţii Apuseni) există şi datina numită Ardeasca, prin care se realizează o asociere a apei şi a focului, indicând simbolismul purificator al acestor două elemente.
*
* *
Boboteaza este şi o sărbătoare încărcată în obiceiuri şi practici magice, întrucât reprezintă termenul scadent de peţire a fetelor şi, deci, culmea vrăjilor şi descântecelor de dragoste şi al ghicitului premarital. În noaptea aceasta, fetele numără parii de la gard, ghicesc în oglindă, scot diferite obiecte de sub farfurii, pun sucitorul sau fire de busuioc sub pernă, ca să viseze ursitul, scormonesc focul din vatră, ca să iasă scântei, spunând: „Cum sar scânteile din jăratic, aşa să scânteie inima lui, şi nu înteţesc focul, ci înteţesc inima lui!”. Dar iată, în acest sens, alte două descântece din zona Făgetului:
Pleacă fata de dimineaţă la fântână şi zice:
– Bună dimineaţa, lină fântână!
– Mulţămesc dumitale, fată bătrână,
Şezi!…
– N-am venit să şed,
Am venit să-mi dai hainele tale,
Să mă speli cu apă-ntoarsă,
Să par feciorilor frumoasă;
Să plac dănacilor
Ca laptele pruncilor;
Să plac bărbaţilor
Ca berea boierilor;
Să fiu ca soarele,
Când răsare,
Ca vişinul,
Când înfloare…
şi:
– Bună dimineaţa, râu de rouă!
– Mulţam dumitale, fată frumoasă!
Stai pă scamn de mătasă!
– N-am venit să stau pă scamn de mătasă,
Am venit să mă spăl;
Am venit să mă spăl pe faţă
De urâciuni gi raţă;
Am venit să mă spăl pă mâni
Gi urâşiuni gi câni;
Să mă spăl pă cap
Gi urâşiuni gi rac;
Să mă spăl pă trup
Gi urâşiuni gi lup;
Să mă spăl pă corp
Gi urâşiuni gi mort;
Să mă spăl pă pişioare
Gi urâşiuni gi şioare!…
Mă uitai pă râu în sus,
Mie dragostea să-m vină
Gi la nouă domni
Şî gi la noauă doamne,
Nouă coconi
Şî nouă cocoane;
În vârful capului –
Coroana împăratului.
Mai adăugăm faptul că alimentele rituale specifice zilei de Bobotează sunt cătărigile / cotoroagele – piftia şi grâul fiert.
Sfântul Ion – Sântion
În tradiţia populară, ziua (sau soborul) lui Ioan Botezătorul (7 ianuarie) este sărbătorită cu mare veneraţie. Această sărbătoare poartă mai multe denumiri: Sfântul Ion, Sântion, Sânt-Ion, Simion Nebunul.
Izvoarele legendare consemnează faptul că el a fost păstor de capre, iar Dumnezeu i-a încredinţat sarcina de a-l boteza pe Isus, fapt săvârşit pe ziua de 6 ianuarie. De-atunci, el se numeşte Naşul lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul a fost sfetnicul Fecioarei Maria, pe care a sfătuit-o să-l ocrotească pe Isus, pentru a-l scăpa de uciderea lui Irod. Este considerat patronul copiilor, fiind botezătorul lor, iar în ziua lui sunt pomenite sufletele morţilor.
Ziua de 7 ianuarie pune punct final ciclului sărbătorilor de iarnă, deschise cu prăznuirea Sfântului Ierarh Nicolae. Sărbătoarea creştină (de data aceasta) a influenţat-o pe cea păgână, prin ceremoniile aniversative ale celor care poartă numele sfântului (inclusiv colinde specifice şi gratulaţii), cât şi prin fixarea a două obiceiuri numite Iordăneala sau Iordănitul femeilor şi Ziua moaşei.
De asemenea, ziua se serbează în comunităţile de tip tradiţional şi pentru a spori fertilitatea holdelor, pentru a feri animalele domestice de atacul lupilor şi gospodăriile oamenilor de foc. Ea se mai ţine de către femei, pentru a nu naşte copii cu malformaţii. Se crede că cine lucrează în ziua de Simion Nebunul înnebuneşte.
Totodată, se consideră că în această zi s-a născut lumea şi de aceea oamenii trebuie să fie veseli, pentru a rămâne astfel tot anul. Se fac ospeţe cu rudele, cu prietenii şi cu vecinii, ospeţe la care se mănâncă şi se bea, uneori peste măsură.
Numeroase familii l-au instituit pe Sântion patron al casei. Dacă în această zi este ger, vitele vor rămâne sănătoase peste an.
Din punct de vedere al originii specialiştii consideră că obiceiul ciudat numit Iordănitul femeilor, care presupune o petrecere de pomină a nevestelor, ar fi o supravieţuire a cultului dedicat zeului Dionysos, atestat, în Antichitate, inclusiv în cetăţile de la Marea Neagră, şi a fost consemnat până în secolul XX, în sud-estul României. Oricum, reminiscenţe ale manifestărilor dionisiace s-au păstrat în colindarea şi gratularea tuturor Ionilor din comunităţile tradiţionale româneşti.