• Când îmi amintesc de Toni mã întreb de ce nu urãsc vremurile astea, îmi spuse buna privind departe în trecut, deşi în faţã avea unul din cele mai spectaculoase apusuri care mi se arãtaserã de pe balconul ei.

La această vizită înlocuise vinul cu un lichior de ciocolatã a cãrui reţetã o ştia numai ea. Îmi turnã şi mie puţin, numai cât sã mã ameţeascã dulceaţa lui şi aroma de cacao.

Pe masa din sufragerie erau albume deschise, cãrţi şi câteva caiete vechi, probabil cu însemnãrile bunicului.

• Noi, toţi, ne tragem puterea din cei în mijlocul cãrora înflorim. Numai cã, uneori, rãmânem doar cu o mânã de oameni de treabã în jurul nostru şi nici noi, nici ei, nu mai avem lumina care sã ne facã gândurile şi sentimentele sã explodeze în culori fiindcã suntem împresuraţi de nemernicie, egoism şi brutalitate. Înflorim doar atunci când suntem liberi, când putem povesti şi transforma planurile în realitate. Înflorim când ne bucurăm de dragoste, amintiri, muzică bună, cărţi, o noapte de dans… Dar noi acum trãim în planurile pe care nişte nebuni au avut puterea sã ni le impunã fiindcă veneau pe tancuri şi purtau arme după ce îşi uciseseră sufletul. Iar noi trãim în visul lor, iar cei mai mulţi nici nu ne dãm seama cã suntem într-un coşmar care ne ne distruge singura viaţã care ni s-a dat.

Oftã şi sorbi ultimele picãturi ale lichiorului care ar fi trebuit sã îndulceascã fierea care în acele clipe îi copleşeainima.

• Poate cã noi suntem, totuşi, nişte rãsfãţaţi ai acestor vremuri nenorocite. Poate cã viaţa pe care eu şi Toni o duceam înainte nu era meritatã dacã e sã mã gândesc la mulţi dintre cei care adunau luni la rând bãnuţ pe bãnuţ sã poatã cumpãra ceva din vitrina noastrã dichisitã cu lucruri venite de peste mãri şi ţãri. Acum nu mai sunt sãraci şi bogaţi: bunicul tãu spunea cã la fel erau oamenii şi în urmã cu cinci-şase mii de ani, când au început sã se organizeze în primele oraşe de pe malurile Eufratului. Mii de ani de evoluţie, cu toate suferinţele şi rãzboaiele lor, i-am anulat în câţiva ani. Deşi el nu credea cã experimentele sociale pot dãinui, vãd, totuşi, cã s-a înşelat.
• Adicã era mult mai frumoasã viaţa în tinereţile tale? am întrebat-o naiv.
• Pentru noi, da. Alţii poate vor spune cã nu e aşa. Diferenţa este cã, pe atunci, eram liberi sã vorbim, sã visãm, sã ne contrazicem pe ceea ce e mai bine pentru noi. Toni citise la un moment dat, înainte de a ne trezi pe cap cu Antonescu care a fost doar preludiul rãului ce avea sã vinã, cartea unui jurisconsult francez care susţinea cã nu suntem liberi în alegerile noastre.

„Un om care îşi drãmuieşte banii de mâncare este liber sã decidã când trebuie sã ia hotãrâri importante? Noi vorbim acum dacã ar trebui sã ne trimitem odraslele sã studieze la Bucureşti sau la Paris, dar câţi dintre oamenii din afara grãdinii ãsteia minunate îşi permit sã îşi faca iluzii cã mãcar unul din copiii lor va putea studia mai mult decât patru clase? Mã îndoiesc cã sunt liberi pânã şi sã viseze, asta dacă nu cumva lispurile şi frustrările le-au luat minţile…”

În seara când el vorbise astfel au urmat discuţii aprige pânã spre miezul nopţii. Unul dintre prietenii lui buni, care se aprindea mai repede, îl acuzase cã e comunist şi îi recomandase un bilet de tren numai dus înspre Moscova, ceea ce îl supãrase pe Toni. Dupã ce viaţa noastrã de atunci se spulberase sub voinţa celor veniţi de acolo cu tancurile şi cu învãţãturile lui Lenin, ne-am amintit de acel episod. El nu ar fi putut fi niciodatã comunist. Doar cã era un om bun şi punea la suflet când vedea oameni care sufereau sau tineri extraordinari care nu puteau studia fiindcã pãrinţii lor erau sãraci, iar ei trebuiau sã munceascã. Şi gãsea fericire ajutând copii sãrmani, ajutându-i sã studieze. De-asta la masa noastrã ajungeau mulţi tineri din satele dimprejur care putuserã sã înveţe în Timişoara datoritã generozitãţii lui. Şi, dacã nu ar fi fost aceastã bunãtate a lui, nici noi nu am mai fi vorbit în dupã-amiaza asta minunatã de pe balconul acesta care dã înspre Bega. Aş fi ajuns o bãtrânã acrã ce îşi plânge drama într-o cãmãruţã dintr-un demisol plin de igrasie şi chiţăit de şobolani.

Aş fi vrut sã îi pot spune şi eu nişte vorbe frumoase, însã eram doar un tânãr de şaptesprezece ani care nu deprinsese încã arta de a pãrea înţelept, aşa că puteam doar să o ascult.

• Nostalgiile astea de bãtrâni nu trebuie sã îţi strice ţie visele. Tu ai destulã libertate de a învãţa, de a iubi şi a te bucura de fiecare zi. Va veni şi clipa în care vei avea nevoie de mai multã şi atunci va trebui sã alegi între a lupta şi a fugi acolo unde o vei gãsi. Să te conformezi laş nu este o soluţie şi sunt sigură că îţi vei da singur seama la momentul oportun. Sau, cine ştie, vei fi destul de norocos şi o vei gãsi fãrã trudã tocmai atunci când vei avea nevoie şi îţi vei folosi inteligenţa cãutând alte minunãţii ale lumii ãsteia. Fiindcă lumea asta e mai mare decât ne putem noi imagina de pe acest balcon, sunt locuri şi oameni care ar face să pălească frumuseţea acestui asfinţit. Dar ştii cât de mult te iubeşte buna şi nu vreau sã te plictisesc cu asemenea filosofii de la apusul vieţii. Ştiu de ce ai venit aici şi am gãsit nişte informaţii nemaipomenite. Comoara e mai aproape decât poţi sã îţi imaginezi!

Spunând aceste ultime vorbe zâmbi misterios şi mângâie un caiet îngãlbenit care se afla pe masã între noi.

• M-ai întrebat de o comoarã ascunsã în cartierul nostru. Şi caietul acesta al lui Toni vorbeşte de ea. Acum, tu eşti bãiat isteţ şi îţi dai seama cã o comoarã nu e lesne de gãsit, ba mai e şi periculos. Ca bunicã grijulie, ştiu cã nu ar trebui sã te ajut sã porneşti în cãutarea uneia. Dar fiindcã am un dram de minte şi am învãţat câte ceva din istoria de care bunicul tãu era îndrãgostit şi din care ne împărtăşea istorii nemaipomenite, ştiu cã asta e o şansã de a te smulge pentru totdeauna dintr-o viaţã linã şi care se va termina fãrã prea multe întâmplãri demne de amintit nepoţilor.

Ochii îi sclipeau de parcã ar fi vrut sã lãcrimeze, deşi zâmbea fericitã.

• Prietenul tãu are dreptate: undeva, în Iosefinul ãsta care îşi pierde oamenii şi culoarea, a fost ascunsã o comoarã. E atât de valoroasã cã, şi de va fi gãsitã, nu ştiu ce vei putea face cu ea. Dar cu asta sã ne batem noi capul pe urmã…

Nu ştiu dacã ţi-a povestit cineva de Pippo Spano… E un personaj extraordinar, un italian care şi-a legat viaţa de Mittel Europa, draga noastră Europă Centralã de care acum ne-au rupt, dar şi de Balcani şi, mai ales, de Timişoara. Nu a fost amintit nici de istoricii din vremurile libere şi nici de cei de azi. E ciudat cum personaje extraordinare nu îşi gãsesc locul în cãrţile de istorie naţionalã fiindcã nu au aparţinut, de fapt, unui singur popor, deşi le-au scris istoria multora dintre ele. Iar Pippo ãsta este exemplul tipic al personajului nemaipomenit de care prea puţini au auzit: nici noi, nici ungurii, nici italienii nu am scris prea mult fiindcã destinul lui s-a intersectat cu intrigile politice din toate aceste ţãri, dar şi cu luptele contra turcilor din Serbia şi Bosnia, cu rãzboiul husit şi conflictele Europei Centrale. A fost un european avant la lettre.

Filippo Buondelmonti degli Scolari s-a nãscut într-o familie scãpãtatã de nobili din Toscana. Pe atunci, Florenţa era centrul cultural al Europei, iar Renaşterea cam de aici a revigorat continentul nostru şi i-a redat strãlucirea. Când Roma era doar un oraş plin de vestigii, dar uitat de istorie, Florenţa a redat strălucirea Peninsulei Italice. Aşa cã a trebuit sã ia viaţa în piept şi ea l-a dus în regatul Ungariei. A ajuns unul din nobilii pe care Sigismund de Luxemburg îşi susţinea puterea. Mãiestria sa militarã l-a fãcut pe rege să îi încredinţeze conducerea luptelor împotriva otomanilor care înglobau oraş dupã oraş în Balcani şi se apropiaserã de Dunãre. A transformat Timişoara dintr-o cetate dărăpănată aflată între mlaştini la capãtul imperiului într-un oraş care semãna cu Firenzele lui.

Toni îl admira nespus pe Pippo ãsta, mai ales fiindcã nutrea aceeaşi pasiune ca bunicul tãu pentru cetatea anticã de la Corneşti, acolo unde credeau amândoi cã se gãseşte cheia istoriei vechi a omenirii.

Eram cu Toni în magazinul de la bulevard când au sunat sirenele. El s-a uitat la pendula mare din spatele tejghelei: era 11 fãrã un sfert.  Când zumzetul îndepãrtat al bombardierelor americane s-a auzit, am coborît în beci. 3 iulie 1944 a adus o distrugere cum nu a mai vãzut oraşul: în timp ce bombele puneau la pãmânt cea mai frumoasã garã din ţarã, cum era consideratã Domniţa Elena, Toni ne fãcea planuri sã vizitãm Florenţa când s-o termina rãzboiul. Urma sã admirãm, expus în Galeria degli Uffizi, portretul lui Andrea del Castagno care îl înfaţişa pe condottierul Pippo în floarea puterii sale. Trebuia neapãrat sã ajungem şi la Rotonda lui Filippo Brunelleschi, capodopera finanţatã de cavaler, închinatã Sfintei Fecioare şi Celor Doisprezece Apostoli. Îţi dai seama cã rãzboiul a trecut, dar au apãrut alte griji şi ne-am luat cu ele fãrã sã ştim cã erau un mizilic faţã de ceea ce va urma… Poate ar trebui sã ne punem în practicã planurile atunci când putem, fiindcã lumea nu ţine cont de ceea ce viseazã oamenii… Florenţa nu am mai văzut-o vreodată.

Multã vreme m-am gândit cã bunicul tãu a trãit într-o perioadã a istoriei când onoarea, competenţa şi dãruirea nu erau la mare preţ. A trebuit sã treacã mulţi ani de când nu mai e pentru a pricepe şi a accepta cã, de fapt, cam aşa a fost lumea noastrã dintotdeauna. Au reuşit cei care au acceptat compromisurile şi s-au adaptat mersului lucrurilor.

L-am cunoscut imediat ce fusese numit director în Ministerul Învãţãmântului. Era unul dintre istoricii noştri strãluciţi, studiase la Sorbona şi publicase deja douã cãrţi despre antichitatea româneascã. Era frumos şi manierat. Nu ştii ce important e pentru un bãrbat sã aibã ţinutã şi sã ştie sã se poarte galant cu o domnişoarã! Am cunoscut toate locurile în care se întâlnea protipendada Bucureştilor: vilele boierilor Cantacuzini şi grãdinile decorate de arhitecţi francezi ori italieni prin care se plimbau frumoasele cochete care furau inimile bãrbatilor de viţã nobilã, dar şi ale artiştilor care îşi împãrţeau viaţa între Parisul adevãrat şi cel Mic, al nostru. Acolo l-am auzit prima datã pe Cristian Vasile cântând şi, când terminase a lui Zaraza, nu ştiu dacã mai era doamnã care sã nu aibã tuşul din jurul ochilor coborît pe obraz de vreo lacrimã de neoprit. Nu era doar muzica ori versurile, era atmosfera pe care el o crea, vocea inconfundabilă, dar şi momentul în care alegea să înceapă acel cântec răscolitor, după ce purtase inimile publicului de la exaltare la tristeţe. Un artist va fi adulat numai atunci când reuşeşte să te rupă din viaţa ta obişnuită şi să îţi zgândăre sufletul. Nu contează că e cântăreţ ori scriitor.

Au fost puţini, dar minunaţi ani.

Pe urmã l-au adus pe aventurierul acela de Carol pe tron. Sã nu crezi ca România dinaintea lui era perfectã sau cã avea prea multe asemãnãri cu Franţa pe care o copiau mulţi dintre prietenii noştri. Dar când a venit ãsta, om fãrã caracter şi putred pânã în ultima fibrã, s-a dus pe apa sâmbetei tot ceea ce era bun şi funcţiona cât de cât. Cariera bunicului tãu s-a terminat şi ea fiindcã trebuia sã li se facã loc unor nulitãţi cu pretenţii şi proptele la Curte şi mãrimile zilei. Nu mai contau studiile, ci politicienii care spuneau „Ooo, dar Ionescu e bãiat de comitet, sârguincios şi sãritor!” aşa cã într-o zi şi-a gãsit biroul ocupat de bãiatul unuia cu restaurante la şosea şi dorinţă de parvenitism intelectual. Nenorocitul era conştient de limitele sale: ştiind cã are nevoie de Toni, i-a propus sã rãmânã în biroul de alãturi, acela în care lucrase până atunci secretara şi sã fie la dispoziţia lui când avea ceva delucru fiindcã în afarã de a scrie şi citi nu era capabil nici măcar să priceapă primele strofe ale Iliadei.

Câteva zile mai târziu, descreieraţii legionari îi împuşcau pe mama şi tata. Aşa cã, distruşi, ne-am întors aici: amândoi pierdusem oameni şi speranţe. Dar am regãsit o nouã viaţã într-o Timişoarã încă multicolorã, în care oamenii trãiau mai sobru decât în capitalã, dar cu aceeaşi poftã de viaţã şi cu o eleganţã aparte, însă demnã de marile metropole ale Apusului.

Pe urmã, bunicul tãu a descoperit ruinele de la Corneşti, Timişoara medievalã, capitalã a Regatului Ungar. A scris o carte care punea la îndoialã tot ceea ce studiase despre istoria anticã a acestor locuri. A fost primitã cu rãcealã şi nemulţumiri de cãtre istoricii noştri. Unii îl acuzau cã se pusese pe scris literaturã, alţii cã voia sã epateze. Pe atunci făceau furori teoriile naziste, iar Dacia preistorică a lui Densuşianu era la mare căutare. Nimeni nu voia să accepte altceva decât naţionalismul istoric şi, oricât de fascinante ar fi fost descoperirile lui Toni, ce mare civilizaţie înflorise aici pe când academicienii din capitală nici nu visau, ele demonstrau că lumea fusese dintotdeauna un amalgam de naţii şi niciuna nu trăise izolată de celelalte, pură şi genială într-o mare de ignoranţă. Bunicul tău era conştient că civilizaţia nu explodase doar în Mesopotamia şi Egiptul antic, ci şi aici, în câmpia asta banală, precum şi în alte locuri ale Pământului ăstuia pe care nu le ştiam, dar nu putea accepta că fusesem cândva buricul lumii sau alte asemenea năzdrăvănii pe care le debitau fără pin de jenă colegii săi istorici în acele vremuri şi, mai abitir, acum.

Iar Pippo Spano a devenit obsesia lui.

Cum îţi spuneam, dupã rãzboi, planurile noastre mãreţe s-au dus pe apa sâmbetei. Comuniştii erau mai rãu decât Carol şi camarila lui. Toni şi-a continuat munca de cercetare şi, în timp ce lumea noastrã se prãbuşea, el descoperea printre ruine semne care îl duceau înspre o comoarã fabuloasã.

Buna mângâie cele douã caiete de pe masã. Dacã ar fi fost machiatã precum doamnele care suspinau dupã nostalgia lui Cristian Vasile, negrul din jurul ochilor i-ar fi pãtat demult obrazul.

• Paginile astea spun povestea unui preot fugit dintr-un oraş al Mesopotamiei şi ajuns aici, unde, alãturi de un trib surprinzător de civilizat pentru ceea ce ştia el că trăieşte în aceste pustietăţi, va ridica o cetate mãreaţã care putea rivaliza cu Urul de acum şase milenii. Înţelepciunea sa a pus-o în câteva table de aur pe care le-a ascuns fiindcã ştia cã îi era interzis sa împãrtãşeascã tuturor acele taine.

Numai că ai lui, acea frăţie religioasă căreia îi aparţinuse şi de care fugise, îi luase urma. Au ajuns aici şi au prădat locurile, iar pe el l-au ucis. Numele lui a fost şters din istorie. Dar oamenii povesteau cu glas de tainã despre învãţãtura lui scrisă pe table de aur. Cu mileniile, vorbele şoptite noaptea, în faţa focului, s-au transformat în legende. Pânã ce un alt bãrbat viteaz şi înţelept le-a cãutat şi gãsit. E vorba de florentinul Filippo Buondelmonti degli Scolari. Numai cã timpul descoperirii acelor mistere nu venise încã. Iar condottierul le va ascunde la rândul lui pentru a nu încãpea pe mâna celor care doreau sã le distrugã. Va plãti şi el cu viaţa cutezanţa de a se împotrivi voinţei celor care doreau sã pãstreze tainele doar pentru ei. Înainte de a-şi da sufletul în cetatea Lipovei, italianul a avut iscusinţa de a le transmite învăţătura prin tainele breslelor care împânzeau continentul pe atunci şi care aveau un sistem aproape paranoic de a-şi transmite între membri tainele meseriei şi ale universului. Poate şi de-asta, în Florenţa acelor veacuri vor înflori societăţile secrete.

După ce austriecii vor cuceri paşalâcul Timişoarei, în anii ce au urmat împăratul va vizita în trei rânduri oraşul de pe Bega, deşi era doar un burg aparent neînsemnat de la marginea Imperiului.

Tablele acelea de aur vor reapãrea la 1848, când Europa era cuprinsã de revoluţiile care voiau sã rãstoarne lumea veche şi privilegiile care transformaserã câţiva bogaţi degeneraţi în stãpânii întregii Europe. Timişoara va fi locul de înfruntare dintre armata habsburgicã şi trupele revoluţionare maghiare ale generalului Bem. Istoricii serioşi nu te vor învăţa vreodată care au fost mizele cumplitelor lupte care au cuprins oraşul pe atunci.

Toni scrie cã a gãsit jurnalul unuia dintre ofiţerii imperiali care fãcea parte atât din serviciul secret al lui Ferdinand al Austriei, dar şi dintr-o frãţie masonicã. Nu se ştie prin ce minune, acesta ajunsese în posesia tablelor de aur. Numai cã atunci când apare o comoarã, taina se aflã şi în jurul ei se ţes poveşti nemaipomenite, multe dintre ele terminate cu moarte de om. Aşa cã, în preziua asediului cetãţii, ofiţerul a scos, într-o cãruţã încãrcatã cu doamne, o ladã în care pusese acea comoarã anticã. Însã au ajuns în Iosefin, unde au dat peste armata lui Kossuth Lajos, adicã de unguri. Era periculos sã continue drumul, aşa cã a rãmas aici.

Ofiţerul cunoştea tainiţele cartierului şi istoria sa. Aproape de aceste strãzi trecea Valul Roman, fortificaţia legiunilor Romei, de care acum nu îşi mai aduce aminte aproape nimeni. Turcii ridicaserã câteva case şi sãpaserã galerii subterane. Nemţii care au ajuns aici dupã cucerirea austriacã de la 1716 au continuat urbanizarea, au prelungit galeriile şi le-au folosit drept cãmãri, dar şi locuri de ascunzãtoare, refugiu şi scăpare în vremuri de restrişte. Odatã cu Revoluţia Francezã înflorise epoca organizaţiilor secrete, iar asemenea locuri tainice erau preferate de bãrbaţii care îşi propuneau sã schimbe lumea, dar trebuiau sã se fereascã de autoritãţile potrivnice. Iar omul nostru le cunoştea bine pe cele de aici. A ascuns comoara cu gândul de a reveni dupã ea, dar nu pentru aurul din care era făcută, ci pentru ceea ce reprezenta pentru istorie şi viitor. Doar cã, de cele mai multe ori nu este aşa cum ne planificãm noi… Ofiţerul a fost spânzurat câteva zile mai târziu fiindcã ungurii aflaserã cine era cu adevãrat.

Nu am înţeles cum a aflat bunicul tãu de acele table de aur. Lipsesc pagini din jurnalul lui, altele sunt pline de tãieturi şi fraze mai greu de înţeles. Dar el era sigur cã rãmãseserã aici, în subteranele Iosefinului.

Bunica şi-a terminat istorisirea şi şi-a dres amarul cu o înghiţitură prelungă de lichior.

Deci, Saşa avea dreptate! Ne aştepta o comoarã, iar eu eram unul dintre bãftoşii care avea informaţii extraordinare şi putea înţelege unde trebuie sã o caute! Îmi venea sã urlu de fericire. Aveam impresia cã pot sãri de la balconul ãsta direct în stradã şi sã gãsesc în câteva minute comoara: parcã aveam puteri supraomeneşti, ca personajele din benzile desenate americane pe care mi le mai aducea tata uneori şi nu voia sã îmi spunã cum fãcea rost de ele.

• Extraordinar, extraordinar! am sãrit eu de pe scaun şi am pupat-o pe buna, ceea ce mi se întâmpla destul de rar.
• Stai, unde vrei sã fugi?! se mirã ea râzând.
• Sã caut fabuloasele table de aur!

Mã apucã de braţ şi mã puse la loc pe scaun:

• Dragul meu, ştim cã ele se aflã în catacombele de sub Iosefin. Acestea erau destul de complexe şi se întindeau pe sub multe strãzi, poate ofiţerul acela era ultimul care avea harta lor. Dar nu ştim unde anume. Nici Toni nu avea habar. În plus, gândeşte-te cã au trecut de atunci peste o sutã şi douãzeci de ani. Plus, adaugã ea, trebuie sã ai mare grijã dacã vrei sã începi cãutarea: te va lua miliţia, poate şi Securitatea sã îşî bage coada. Nu uita ce am spus mai înainte: când apare o comoarã, aflã destulã lume încât sã se termine cu sânge vãrsat.

Discursul ei, deşi descurajator, nu îmi alungã surescitarea. Buna observã, aşa cã aruncã argumentul suprem:

• Degeaba o iei la goanã sã cauţi comori dacã nu ştii de unde sã începi! Cã nu te duci la magazinul din colţ şi le zici sã îţi arate unde poţi coborî, nici nu ai pe cine întreba pe uliţã.

Mã privea şãgalnic-misterios, în felul personajelor din aventurile poliţiste ale vremm, ca şi cum spunea „Nimeni nu ştie, dar avem o pistã…”

• Dar cred cã tu ştii câte ceva, i-am dat apã la moarã pentru a-şi deşerta secretele.
• Am o idee. Rãmâne de vãzut dacã va da rezultate. Şi sper sã dea, altfel comoara aia va rãmâne acolo fiindcã e singura posibilitate care îmi vine în minte. Stai o clipã, doar.

Se ridicã şi dispãru în casã. Se întoarse imediat, nu chiar într-un minut, dar, oricât, pe-aproape, ţinând în dreapta una dintre micile ei orhidee colorate în galben şi purpuriu, iar în stânga o sticlã micuţã, de jumãtate de litru, cu unul dintre lichiorurile ei verzui şi parfumate, reţetă secretă. Din dulãpiorul de pe balcon scoase o bucatã de hârtie crem şi o bucatã de panglicã roşie. Înveli frumos ghiveciul cu hârtia pe care o prinse cu o fundã fãcutã din panglicã. O altã fundã o prinse pe gâtul sticlei.

• Când vrei sã obţii ceva de la o doamnã, cea mai bunã intrare e un cadou dichisit, spuse ea fãcându-mi cu ochiul. Şi pentru a gãsi intrarea în vechile tuneluri trebuie sã ceri ajutorul unei tinere nemaipomenite.

Dupã-amiaza asta era plinã de surprize. Un jurnal secret, table antice cu inscripţii care vor rãsturna ceea ce noi ştiam din istorie, un oraş-cetate necunoscut, o organizaţie misterioasă venită din negura antichităţii, catacombe în acest cartier vechi al oraşului şi, acum, o domnişoarã care necesita cadouri şic… Buna îmi fãcu iarăşi cu ochiul şi continua să îmi surâdă ştrengãreşte.

• Cred cã ştii Palatul Eliraz, clãdirea minunatã ce are intrãrile pe strãduţa noastrã şi la bulevard. Cândva avea o galerie comercialã între cele douã intrãri. Un loc de unde cumpãram şi eu multe prostioare numai pentru atmosfera de acolo, care îmi dãdea impresia cã am trecut printr-o magicã poartã care mã transpunea într-un bazar din Alep sau Damasc. Urmaşii celor care l-au construit au plecat în Israel dupã ce comuniştii i-au lãsat fãrã proprietãţi, la fel ca pe noi. Doar o singurã persoanã din familie mai locuieşte acolo, într-un apartament cochet care, odinioarã, fusese prãvãlia cea mai cãutatã. Acum predã limbi strãine la universitate, dar nu ştiu cât va mai sta şi ea pe aici.
• Şi ce treabã are fata asta cu comoara sau catacombele?
• O poveste se ascultã cu rãbdare pânã la sfârşit, îmi rãspunse fãcându-mi cu ochiul. Sau, poate cã am divagat eu prea mult pentru un tânãr ca tine. Am uitat cum sunt bãieţii de anii tãi, mereu nerãbdãtori. În tinereţe, toatã lumea ştia cã din palatul acela se coboarã în catacombe. Proprietarii utilizau o parte a lor pentru a-şi ţine la rãcoare marfa perisabilã. Pentru ei, pentru noi, ele nu reprezentau mare lucru, doar un spaţiu pe care îl puteau folosi pentru afacerea lor.

Îmi puse în faţã cele douã daruri:

• Iei astea douã captatio benevolentiae şi te prezinţi în faţa domnişoarei Gal Eliraz, ultima din familia ei care mai poate şti misterele Iosefinului. Eşti un bãiat drãguţ care îi cere ajutorul sã îşi facã o lucrare la istorie şi chiar un articol pentru o revistã din Bucureşti la care mai colaboreazã din când în când. Aşa să îi spui, trebuie să o uimeşti. Şi, oricât, o minciună mică anticipează întotdeauna o mare aventură. Un bãiat serios care ştie cum se trateazã o doamnã. Iar o profesoarã tânãrã ar putea sã refuze ajutorul?

De data aceasta eram eu cel care zâmbeam. Nu fiindcã aveam ocazia sã mã prezint iarãşi în faţa celei a cãrei frumuseţe mã obsedase din secunda în care ne despãrţisem cu douã seri în urmã, ci pentru scenariul pe care îl croise bunica.

• Adicã tocmai tu, care îmi lãudai principiile, mã înveţi sã mint?

Am izbucnit amândoi în râs:

• Nu minţi niciodatã când spui o poveste. Oamenii, şi mai ales fetele, iubesc poveştile. Înpoveste nu trebuie să fie mai mult decât un sâmbure de adevãr pentru ca nimic din exagerãrile ei sã nu fie minciuni. Iar o poveste aduce altele, poate chiar Povestea la care visãm cu toţii.

Îmi luã mâinile într-ale ei şi, pe urmã, îmi puse floarea în dreapta şi lichiorul în stânga.