Cărțile edificate dintr-un spectacol profund al epistolarului sunt întotdeauna apte de o extindere cu adevărat rizomatică în ceea ce privește viața ca epifanie biografică și de repere dialogale între personalități. Care personaje, importante și pentru destinul unei culturi, depășind sentimentalismul vulgar în acest schimb epistolar, dau seamă despre o epocă, despre oamenii ei, despre schimbările din societate, învederează paginile vieții lor în spațiu de reflecție, oferă elemente, argumente și piese imbatabil de utile bazarului memoriei colective.
Nu chiar de mult, Lucian Ionică a editat volumul Virgil Birou. Scrisori către Romul Ladea (1932-1960) (Timișoara, Editura Universității de Vest, 2021, 134 p.), o carte mărturisind spectacolul, uneori dureros, alteori copleșit de acalmii anticipând alte și alte falii ale unei lumi agonizante, dintr-o altă tranziție. Din acest labirint al memoriei, editorul edifică un demers recuperatoriu în jurul a două personalități ale culturii bănățene, reporterul și prozatorul Virgil Birou și sculptorul Romul Ladea, doi lideri, două demnități indestructibile, depășind nimicnicia vremurilor printr-un epistolar al diurnului maculat, fără vreo duplicitate a atitudinii, cu un discurs sincer și deschis, două firi de extracție țărănească visând, gândind, mizând pe un nostos (întoarcere acasă) protectiv, în respectul vieții și al operei proprii. Cartea se deschide cu o prezentare a protagonistului și epocii sale, sub semnătura lui Cornel Ungureanu, unul din cei ce l-au cunoscut pe ilustrul cărășan și s-au binecuvântat cu prietenia lui Virgil Birou, despre sinteza cărților căruia, distinsul nostru profesor, critic literar și istoric al culturii afirmând că „exprimă, precum nici o alta, Banatul Europei Centrale.” (p. 10). În vreme ce Scrisoare către cititor nu este altceva decât mărturisirea, cu mare forță expresivă pe care o are textul-confesiune, despre codul de onoare și biografia, adesea expusă aici cu o sinceritate brutală, a lui Virgil Birou, sub pana unuia dintre nepoți, Mihai Alexandru.
Sigur, scrisorile (66 la număr, acoperind intervalul 1932-1963), vorbesc de lumea care s-a dus, scriitura epistolară trăind cu semnatarul sentimentul crizic al unei vieți de urcușuri și coborâșuri, de răspântii și de impas, de idilismele tinereții și de dramele omului matur marcat de un context socio-istoric în derivă, în tranziție, în mari și grave schimbări, modificări, transformări care, adesea, au marcat tragic destine umane. Înțelegeți din carnea ideatică a acestor scrisori cum omul știe că nimeni nu-l obligă să stea mereu în captivitatea timpului, că numai absența alternativelor la liniile de fugă din perimetrul ratărilor succesive poate imprima deznădejdilor statutul arguției dezlănțuite. Dar Virgil Birou nu a fost un disperat, decât doar la gândul năruirii spiritului rustican sub tăvălugul urbanizării excesive. La urma-urmei el este, la finele interbelicului nostru, acela care atrage încă o dată atenția, cum mai făcuseră adepții școlii de sociologie a lui Dimitrie Gusti, cu rizomul acela de mare anvergură cultural-științifică precum Institutul Social Banat-Crișana, asupra mutilării tradițiilor satului.
Corpusul epistolarului e minat de refuzul retoricii, protagoniștii discută dezinhibați, ei refuză jocul de-a inocența și exuberanțele vizionarilor hermeneuți și sunt în permanență bântuiți de himera celebrității provinciei. Citim și cităm aleatoriu: „De ce nu avem noi, bănățenii, un om de marcă, un om de calibru, care să dea formă tuturor tendințelor, tuturor voințelor ce fierb aici? Să cuprindă toate energiile dispersate, ce se cheltuiesc în zadar și se irosesc degeaba?” (p. 62); „(…) o leacă de semeție se cere oricărui bănățean care e bănățean.” (p. 86); „Ca să fiu sincer, mă cam doare că nu am prin vitrine măcar un volum de poezii, dar asta cred că-i din cauza vanității de care cam sufăr.” (p. 53). Desigur, adunarea acestui mănunchi de scrisori nu a fost o treabă ușoară de aceea nici nu ți-ar fi îngăduită o lectură precară a lor, aproape că te afli în fața unei narațiuni vizuale unde sentimentul contemplativ domină. Nu găsești formule aplatizate aici, în textul scrisorilor, spațiul fizic îi domină pe cei doi, spiritul cărășan le animă cuvântul, ființa, viața, toate situațiile prezente în epistolar sunt argumentabile din această perspectivă a metaforei locului natal.
Intuiești din aceste scrisori supărările convenționale, nu chiar firești, dar mai ales după 1947, ideologia comunistă obligă inerent schimbarea de paradigmă, labirinticul e acum însoțitor scepticismului radical. Nu lipsesc sondările interioare („Este tânără și crudă conștiința românească aci și nu există voința și omul care să-i dea impulsul și forma necesară.”) dar avem mai ales melancolii volatile, pe cei doi îi interesează să nu zăbovească prea mult în proba labirintului, orice neajuns, blocaj, insuccese trebuie văzute, înțelese, acceptate ca fiind parte a unui sezon ingrat. O visceralitate lucidă a celor doi protagoniști le inundă căutările proprii din viața atât de derutantă uneori, cu traiectoria aspirațională adesea meandrată ori chiar frântă episodic, cu traversarea timpului alături având la îndemînă un malaxor de fapte. În fapt, istoria vieții comune, amintirile comune caută a-l contrapune pe Virgil Birou celuilalt iar vacarmul cetății, trăit la unison, nu schimbă deloc tabieturi, doar le dau statutul de norme ale intercondiționărilor dialectice și chiar disciplinarea conversației indică intenția, inocentissim orgoliu, de a conferi un rol soteriologic scriiturii epistolarului.
Publicând cartea, Lucian Ionică ne oferă o reconectare la dinamicile culturale, spirituale, sociale ale unei epoci în decupaj devansat de teribilismul juvenil al începuturile afirmării celor doi titani ai culturii bănățene interbelice și de etapizarea carierelor sub greutatea istoriei mutilante în proletcultul proximității puterii ca o fațadă rușinoasă a infirmității intelectuale impuse de simbolicile lugubrului, secera și ciocanul condamnării la posibila plafonare. Că personalitatea celor doi, deja afirmată înainte de stihial, biruise până și în epoca atâtor convenționalisme maladive, e o altă poveste. Ei au știut a trăi și a-și trăi demnitățile sub semnul tehnotopic al mimării cacofoniilor ideatice, s-au devotat muncii abrutizante a scrisului chiar dacă știau că ieșirile în spațiul public se reduc drastic până la interdicție iar partida scrisului rămâne această levitație spirituală reprimându-și fiecare orgoliul diferenței specifică ori consumându-și verva polemică în rezonanțe sufletești. Or, ruminarea destinului banatic poate începe probabil cu această carte-restituire. Așadar, felicitări încă o dată editorului ei.