Dialog cu Vasile  Bogdan, scriitor, jurnalist şi cineast

 -Uite, dacă am face un exerciţiu, să mă duc la zece cunoscuţi şi să-i stârnesc să-mi vorbească despre tine, ar face-o, sunt convins, cu lejeritate. Dar după ce ar citi această confesiune a ta,  am avea încă o dovadă că mereu ne grăbim când e vorba să comentăm pe cineva. Cum „ţintele”  care ne orientează povestea le-am stabilit, ai libertatea să începi cu ce vrei tu.

– Dacă stau bine şi mă gândesc toată viaţa mea este scrisă în filmele mele. N-aş fi visat nicicând că voi deveni cândva realizator de filme documentare, că drumul meu se va încheia într-un punct care va îngemăna întreaga mea experienţă de ziarist, scriitor şi om de cultură. De fapt toate s-au condiţionat reciproc, iar din amestecul acesta, pe alocuri bizar, am devenit eu cel de astăzi. La începuturi a fost mama, ziarista Margareta Bogdan, care mi-a deschis apetitul pentru presă. Într-o vreme în care alţi copii aveau căldura căminului, creşteau cocoloşiţi pe lângă sobe, eu eram alături de mama în maşini de teren, pe drumuri desfundate, străbătînd aşezări pătrunse de un frig parcă ancestral, în case neprimitoare, privind nişte oameni apatici de la care mama ştia să scoată vorbe, îi descusea cu măiestrie, cu căldură. Iar oamenii povesteau de ale lor, de demult, lucruri care nu se puteau scrie la ziar dar îşi aveau temeiul în munca lor de fiecare zi, care o fi fost aceea, de la ţesătoare fruntaşă şi bună la clătite, pînă la ţăranul stahanovist care urca pe tractor cu nostalgia călăririi cailor copilăriei. În mintea mea totul era fabulos şi lipsit de temeinicie, un fel de fum ce se alătura în chipuri felurite. Poate de aceea m-a şi atras de timpuriu taina miturilor, spuse de oameni cu vorbă şoptită, să nu-i audă vâlva ori focurile de pe dealuri, cu rădăcini în comori fabuloase, nemaivăzute.

-Având mamă ziaristă – am văzut-o, încoace, târziu, în redacţia ziarului Drapelul roşu – ai avut, cât de cât, o bibliotecă. Cum arăta cartea, prima, desigur, de care-ţi aminteşti?

–Prima mea carte, din păcate nu am apucat să-i răspund la ancheta lui Gheorghe Jurma, am furat-o dintr-o libărie improvizată în localul actualei farmacii de pe Corso, vizavi de librăria „Eminescu”. Era o probă de bărbăţie dar şi de curiozitate. Îi mai ţin minte coperţile, albastre. Nu am citit-o, eram prea mic pe vremea aceea. Poate în semn de remuşcare la un moment dat biblioteca mea număra vreo 5.000 de volume. Cumpăram de toate, fără alegere, cu rosturi tulburi care abia peste decenii aveau să-şi arate utilitatea. În primii ani la televiziune doream să fac un film despre Sfântul Gerard. Nu mică mi-a fost mirarea când între cărţi se afla „Armonia lumii” a acestuia. De la momentul cumpărării şi până la a citi cu creionul în mână cele două cărţi scrise de Nicolae Stoica de Haţeg şi apărute la Editura „Facla” avea să treacă un sfert de veac. Voi realiza un film în două episoade a câte o jumătate de oră, pe furate, pentru că nimeni nu-şi putea imagina cum vor arăta puse cap la cap paginile acelea scrise într-o limbă greoaie, dar care mie mi se prea atât de vie şi de colorată, ce descriau întâmplări din vremuri de mult apuse.

– Unele filme aveau să declanşeze adevărate… avalanşe cinematografice.

– După ce lecturasem în anii de facultate amuzat „Ăl mai tare om din lume”, mi-am zis că s-ar cuveni un film despre destinul tragic al lui Victor Vlad Delamarina. Căutările prin arhive şi în depozitele Muzeului Banatului şi ale Muzeului din Lugoj, aveau să-mi revele o lume fascinantă, cea a intelectualităţii româneşti din Lugoj, deschizându-mi porţi spre trecut, dar mai cu seamă spre descendenţii de astăzi ai unor strălucite familii de odinioară. Surorile Dobrin, nepoatele luptătorului pentru cauza românească în Banat, aveau să-mi ofere date despre o lume uluitoare, a demnităţii şi profunzimii luptei pentru afirmarea cauzei naţionale pe aceste meleaguri. Gelu Barbu avea să mă conducă în destinul dramatic al său şi al părintelui său, marele compozitor Filaret Barbu. Şi pentru că tot mă aflam în universul graiului bănăţean, incursiunile mă ducea spre Ţara Făgetului, unde trăiesc încă minunaţi creatori în grai, dar şi spre Tata Oancea, a cărui poezie „Controla” constituie şi azi deliciul ascultătorilor. Ţara Bocşei, folosesc pentru prima oară sintagma şi cred că şi aceasta îşi are rostul ei, cuprinde lumea fantastă a dealurilor cu fabuloase averi subpământene, dar şi cu urme decelabile şi astăzi ale unor preocupări industriale de demult.

– În acest ţinut au trăit mulţi intelectuali de nobilă stirpe…

– O, da. Tiberiu Bottlik, Tata Oancea, Constantin Lucaci, protopopul Mihail Gaşpar, pictorul Filip Matei, un mare mineralog, Constantin Gruescu, un distins scriitor şi cineast, Ioan Cărmăzan. Toţi se află legaţi de înţelesurile aceluiaşi spaţiu, şi merita să îi prezint ca atare, să îi fac înţeleşi ca descinzând dintr-un neam cu alese calităţi spirituale şi morale. Iar dacă nu v-am convins încă, iată o nouă filieră, pornind tot de la Bocşa, de la Cenaclul „Paul Tărbăţiu” de pe lângă Biblioteca „Tata Oancea” din localitate, păstorit de inimoasa directoare Gabriela Şerban. Acolo l-am reîntâlnit pe un mai vechi cunoscut, Ion Pătraşcu Stan Muzeu. Ne ştiam de cu ani înainte, acum puteam dialoga cu alte argumente, cele ale imaginii, iar viaţa lui a fost cu totul sub semnul culorii şi al visării. În două anotimpuri diferite am realizat împreună un film dedicat deopotrivă poetului în grai, pictorului, sculptorului, numismatului, colecţionarului de obiecte din bătrâni şi, mai cu seamă, aviatorului Ion Pătraşcu Stan Muzeu, el însuşi un monument al isteţimii şi creativităţii ţăranului bănăţean.

– După cum de la Oraviţa vor porni alte filoane de inspiraţie.

– Începând cu de-a dreptul mitica aşezare a trupei Pascali, căreia i s-a păstrat  memoria datorită, culmea, sufleurului poet Mihai Eminescu, pentru câteva zile în această mică dar importantă aşezare minieră, care îşi alcătuise deja un high life propriu, dotată cu teatru şi o cale ferată cum puţine se aflau în Europa, stăpână cum era pe bogăţiile munţilor din preajmă. Plecând de aici am urcat la Anina, pentru a filma picturile plasticianului şi savantului Ioachim Miloia, fost director al Muzeului Banatului şi al Arhivelor Timişoarei. Fiind seară, iarnă, frig, nămeţi de un metru, am oprit la pictorul Iulian Vitalis Cojocariu, cu care depănând amintiri, am aflat povestea Bisercii din Ape. Peste câteva zile poposeam împreună la Sviniţa şi filmam unul din filmele mele de succes „Biserica răstignită”.

-Te întrerup, deşi sunt câştigat de verva ta pătimaşă, în sensul bun, că vreau să ştiu ce fel de elev ai fost, ce porniri aveai, ce te-a atras mai mult.

–Elev mediocru, ba chiar repetând clasa a III-a primară pentru că nu voiam să mai dau în toamnă un examen de corigenţă la matematică, purtat prin tot felul de şcoli, am avut de învăţat mai degrabă din arta descurcării în viaţă decât tabla înmulţirii. Subiect jenant cândva, acum pot să dezvălui diferitele mele popasuri „savante”, la Liceul „Loga”, primele clase primare, apoi la Liceul Pedagogic, când se mai afla în strada Pestalozzi, Casa de Copii din Gavojdia, şcoala primară din Giarmata (aceste popasuri datorându-se mamei, care, ziaristă la „Drapelul Roşu”, nu avea cum să mă îngrijească de una singură şi mai deloc acasă, prinsă cu deplasările ei profesionale), Liceul Sportiv de pe bulevardul cândva Lenin, şi, în sfârşit din nou Liceul „Loga”. Dintr-un potenţial derbedeu (furasem deja o carte şi un pepene, trăsesem câteva fumuri de ţigară etc), aveam să mă aşez în mine însumi în „recluziunea” de la Casa de Copii, iar apoi voi descoperi o chemare pentru lecturi multe şi alandala, năucitoare, descoperindu-mi o lume haotică, nedefinită.

-Erai un copil curios?

– Poate că setea asta a mea smintită de lectură îmi venise din curiozitate. Profesoara de română Ileana Cernescu aducea de fiecare dată la clasă, alături de catalog, câteva cărţi. La aşeza neglijent pe marginea catedrei, cu cotoarele la vedere. Multe din vorbele dumneaei îmi treceau pe lângă ureche, concentrat cum eram să descifrez titlurile cărţilor. Una din ele, despre aventurile lui Livingston în Africa, o mai am şi astăzi în bibliotecă. Pauzele le petreceam la biblioteca şcolii, unde bibliotecara, excedată de solicitările numeroase ale elevilor, nu mai prididea să primească şi să distribuie cărţi, şi găsise în mine şi George Balica, colegul meu de clasă şi ulterior la Radio Timişoara, ajutoare de nădejde. Cele mai cerute erau cărţile lui Walter Scott, „Ivanhoe” şi „Rob Roy”, pe care nu le-am citit nici astăzi. De atunci detest cărţile la modă. Prăpăstioasă dar consecventă manie, care avea să mă urmărească întreaga viaţă. Astfel aveam să ratez multe cărţi interesante, unele din ele necitite la vremea lor pierzându-şi interesul, după cum ideosincrazia mea pentru oamenii la modă avea să mă facă să ratez unele întâlniri importante. Ulterior, încercând să repar din aceste greşeli, aveam să mă aleg cu câteva prietenii care mă onorează, cu Ana Simon, Gelu Barbu, printre alţii.