Ceva o determină pe Anja să sară brusc din somn. Un zgomot ascuțit ca o lamă i se înfipse în creier și de acolo se scurse în stomac lacerându-i măruntaiele. Se strânse în ea, se făcu ghem, atât cât îi permitea pântecul umflat ca un balon.
Sirena care îi avertiza pe locuitori să coboare în adăposturi îi țiuia încă în urechi. Imaginile violente ale războiului pe care îl lăsase în urmă se succedeau cu repeziciune pe sub pleoapele închise, pulsând în ritm cu bătăile inimii. Deflagrația unei explozii acoperi vocea mamei ei care o striga disperată:Anja! Anja! Unde ești?
— Aici sunt, aici sunt, mamă! răspunse Anja înăbușit, fără glas.
Se sustrase cu dificultate impresiei că trăia o realitate înfricoșătoare. A fost doar un vis, se liniști ea. Își simți inima galopând speriată și durerea apăsătoare din coșul pieptului îi aminti că nu îi erau permise astfel de emoții în starea în care se afla. Mai avea o lună până la termen, dar de-acuma micuța putea veni pe lume în orice moment.
Anja privi în jur și o potoli în gând pe mama ei de departe că nu avea nici un motiv să-i fie teamă pentru ea. Aici, în Franța, la Centrul pentru migranți, era la adăpost.
Se înlănțui cu brațele ca și când ar fi vrut să-și apere fetița încă nenăscută de pericolele lumii. Închise ochii și inspiră adânc, așa cum o învățase Hélène. Burta urca și cobora în ritmul respirației sacadate pe care nu reușea totuși să o stăpânească.
Nu voia să-l trezească pe Branko, avea destule pe cap. Peste o oră oricum acesta trebuia să se scoale și să plece în căutare de muncă.
Ca în fiecare zi, Branko va face turul agențiilor de Interim împreună cu Yasen, prietenul său bosniac. În Iugoslavia, cei doi bărbați,unul croat, născut la Belgrad, celălalt bosniac de Sarajevo, n-ar fi avut loc poate în aceeași încăpere, sau s-ar fi contrazis până la sânge pentru dreptul fiecăruia asupra pământului țării, dar aici erau doar doi străini emigrați în căutare de o bucată de pâine.
Anja se ridică ușurel într-o rână, susținându-și greutatea mijlocului cu palma, apoi se săltă în picioare.
Coboarî scările în formă de spirală ce duceau la parter unde se afla sala de repaus, bucătăria și cele două mari dormitoare comune ale dispozitivului de zi.
Centrul de urgență pentru primirea migranților, cum se numea, era instalat într-o clădire veche, pe care asociația departamentală, care administra toate centrele de primire din regiune, o primise de la prefectură, după mulți ani de așteptare și după numeroase cereri refuzate și rapoarte de urgență respinse. Până la urmă, solicitarea unui nou spațiu dedicat inserției persoanelor migrante își găsise ascultare.
Anja coborî cu atenție scările până la parter și trase după ea poarta de la bucătărie. Puse apă în ibric și o încălzi pe plita electrică. Ușa se deschise încet și Adrian, un tânăr român, îi dădu Bună dimineața.
Vorbeau în franceză amândoi. Anja rostogolea silabele cu un accent moale și ezita când nu știa să spună un cuvânt. Adrian își completa frazele cu un amestec de italiană și română. Dar în mare se înțelegeau.
— Vrei o cafea? îl invită Anja. Am făcut mai multă.
— Da, săru’mâna. Vorbești bine franceza, o complimentă el. Nu e ușor pentru un vorbitor de limbă slavă, îmi închipui. Nu seamănă deloc.
— Am învățat-o la universitate. Și tu vorbești bine. Ești de mult timp în Franța? îl chestionă Anja curioasă.
Își imagina că Adrian fugise din țara lui din cauza comunismului. Auzise acasă vorbindu-se despre regimul lui Ceaușescu și despre greutățile prin care treceau românii. Apoi aflase despre Revoluția care îi pusese capăt și se bucurase pentru poporul român.
— Sunt pentru a doua oară în Franța. De data aceasta am ajuns acum patru luni. Prima data am fugit din țară ilegal, în primăvara lui ’89. Înainte de Revoluție, preciză el. Dacă știam că va veni răsturnarea dictaturii, n-aș mai fi riscat, aș fi așteptat câteva lunica să vin legal, în loc să trec granița pe Dunăre. Am reușit să ajung în Franța, dar n-am avut noroc. Poliția m-a prins la un control de documenteși m-a întors în România. Am fost condamnat la patru luni de închisoare, dar n-am făcut decât două, că a venit Revoluția și am fost eliberat. De asta spun, dacă mai așteptam un pic…
Anja vru să spună ceva dar Adrian i-o luă înainte, parcă ghicindu-i gândurile.
— Atunci am decis să rămân în România, mai ales că s-a născut fiu-meu, cu câteva săptămâni după Revoluție. Soția mea, Irina, era în sfârșit fericită. Și eu credeam că va fi mai bine, pentru că acum eram liberi. Credeam că se vor schimba lucrurile. Dar m-am înșelat. Ajunsesem muritori de foame cu ce câștigam eu acolo. Așa că am plecat din nou, legal de data asta.
Întrebarea ei rămase în suspans: soția lui nu putuse să îl însoțească? Anja intuia, din felul în care îi pronunța numele, că Adrian o iubea cu disperare și că îi era frică să nu o piardă.
Povestea lui o emoționă. Nu ceea ce îi mărturisise ei, ci lucrurile pe care le trecuse sub tăcere, dar Anja le intuia, dificultățile din cuplu, fiul pe care îl lăsase acasă. Ar fi vrut să-i spună ceva drăguț, să îl reconforteze, ceva de genul, lasă, va fi bine, veți fi împreună. Dar ce știa ea daca va fi într-adevăr așa? Îl întrebă în schimb dacă mai dorește o ceașcă de cafea.
— Branko nu s-a trezit încă? ezită Adrian.
— Nu, răspunse Anja și dădu din cap cu un aer trist.
Eforturile de fiecare zi ale soțului ei pentru a găsi un loc de muncă o descurajau.
— Ideal ar fi să găsească un contract de durată, e tare greu așa, să lucreze cu ziua, explică ea.
Adrian oftă, dar nu răspunse. Nu avea soluția miracol nici măcar pentru el. Îi plăcea Anja, îl înduioșa, îi amintea de Irina când fusese însărcinată cu Laurențiu.
Anja și Branko locuiau într-una din camerele de la etaj, o încăpere destinate cuplurilor cu copii, mai spațioasă decât dormitorul comun de la parter. Anja era cuceritoare, avea o față luminoasă, cu obraji rotunzi care străluceau de împlinire, cu o privire care te învăluia de parcă știa tot ce aveai în cap. De dragul ei, ar fi dorit să îl poată lua pe tânărul sârb să lucreze împreună cu el. Însă se obișnuise singur, fără bătaie de cap. Nu îi plăcea să i se facă program. Munca îl destindea, îi ocupa mintea, îi fortifica trupul, dar prefera să o facă în ritmul lui, să se simtă liber. Ținea la libertate mai mult decât la orice. Cât se chinuise s-o câștige! Se oprea când voia, mănânca, reflecta, privea cerul. Nu era vorbă, de lucru avea cât pentru o echipă întreagă. Dar nu-i trebuia pe nimeni alături.
—La ora șapte trebuie să mă sune Irina, schimbă vorba Adrian. Laurențiu împlinește astăzi doi ani!
—Ce bine! Mulți înainte! De aceea te-ai tras așa la patru ace, zâmbi Anja inspectându-l cu simpatie.
Adrian era un bărbat frumos. Anja nu se simțea vinovată să o recunoască pentru că era sigură de iubirea ei pentru Branko. Tânărul avea un chip angelic, cu bucle brune care îi încadrau fața, cu ochi mari, negri, foarte expresivi. O impresiona privirea lui, parcă scormonea în suflete. Nu era foarte înalt, o depășea doar cu un cap, dar era subțire, de parcă nu se lipea mâncarea de el. Era îmbrăcat elegant, ca pentru o petrecere, cu un costum albastru deschis și o cămașă cu imprimeuri în culori pastel ce îi venea foarte bine.
—Stai așa, că ți-e gulerul strâmb, râse Anja și îi aranjă cămașa.
—Mulțumesc. Nu pot rămâne locului de nerăbdare!
—Să îmi povestești cum a fost convorbirea!
—Îți promit, spuse luându-i mâna și ducând-o la buze.
Adrian era foarte galant, își spuse Anja, ce era al lui, era al lui, nu putea să nu recunoască.