Domnului profesor Costică Idriceanu, un stropt din neuitarea promisă

Dacă ar fi pierit povestitorii, nu contează motivul, și ar fi rămas loc doar pentru unul, cât să înnoade firul, scaunul i s-ar fi cuveni domnului profesor. Până să se așeze pe strada pe care a locuit vreo patru decenii a mai stat în gazdă, tot în Recaş, pe alte două. Taică-său a fost specialist în pomicultură, asta i-a și urzit drumul în urbea asta. Erau firi diferite. Domnul profesor, a slujit la liceul din oraş peste patru decenii,  i-ar fi reproșat tatălui ceva, cu condescendenţă, până la capătul drumului. Nu a fost lăsat să devină aviator! În gazdă  a stat la un german și un maghiar, însă a trecut repede peste ani. A dat, vag, câteva amănunte. Nu-mi plăcea, voiam să-l aduc în poveste, stârnindu-i pofta zicerii. Se ducea egal cu sine prin locurile unde-l chema, deopotrivă, bucuria şi iluzia. Casa în care a stat domnul profesor, împreună cu îngăduitoarea doamnă Maria, a ales-o din întâmplare. În vecinătate era un fost coleg de liceu, el a insistat, dornic să fie aproape.

Domnul profesor a locuit, mai mult sau mai puțin, pe trei străzi. De fiecare îl  lega ceva, dar nu putea să plece  din locul în care a copilărit. ”Acolo am trăit liber, la pepinieră, era situată între Recaș și Bazoș. Ca Tarzan în junglă, nu exagerez. Bega a fost a mea, pădurea era a mea… Am avut o copilărie în plină natură. Nu exista stradă, ci câmp, aproape se afla și fabrica de cărămidă.” Din balansoar a privit, la un moment cred că a şi tresărit, peste gard și am fost convins că începe să ia la rând casă cu casă și să îmi spună câte o întâmplare. Nici vorbă, se uita peste zare către locul în care a copilărit, să-l mai vadă o dată sau să se caute și să îmi povestească după cum îl trăgea inima. Zicea: ”Dincolo de pod, către Bazoș, se afla un restaurant. Pe patron îl chema Pelici, era și un agricultor priceput. Deținea, la vremea aceea, și o mașină de treierat. Era ceva, nu? Duminica veneau acolo oameni să chefuiască, deținea și o popicărie, exista o plajă cu nisip fain, de calitate.  ”Ce mai este  acum acolo?” ”Nimic, vreo două case vechi, cred, că nu am mai fost de ceva vreme!”

Se retragea tacticos în tăcere domnul profesor și eu îi respectam starea, dar îl priveam, făţiş, atent, că nu se cădea să-l las singur în plină zi. Trecea la altceva, se mira, a făcut şi un gest larg – atunci zâmbetul i s-a crispat brusc  – unde a încăput atâta timp trecut. În timp ce domnul profesor îmi povestea, eu, în gând, să nu-l tulbur, îi ziceam – eram atât de împăcat cu mine – lăsaţi-mă să vă arăt cât de mult vă înţeleg. Şi pentru că nu ați mai fost de multă vreme în locul copilăriei, îmi vinea să-i mai spun, într-o zi mergem în locul unde-şi primea Pelici clientela. Promit că vin să vă iau. Fără grabă, cum mereu mă dojeniți, să mai frământați împrejurimile, câmpia toată, cu inima și bucuria de copil. Puteți să repopulați plaja, știu cât de mult iubiți apa, înotul, vă ajut cu ce-mi cereți, dacă trebuie nu scot nici un cuvânt. Mergem și la restaurant, la popicărie și când autobuzul lui Pelici, care căra clientela, duce ultimii petrecăreţi şi în urma lui liniștea se dospește, către seară fiind, vreau să rămânem doar noi.

Să croim un alt final la poveste, că doar este știut că omul se ferește, amăgindu-se, de tristeți! Cum  fac şi eu  acum! Şi nu tocmai întâmplător pun punct!