Dacă zeii tutelari ai editurilor ar fi fost de partea sa, Ion Jurca Rovina ar fi debutat ca poet. Prima sa carte, Tânguirea iconarilor, a fost plimbată, la începutul anilor ’70, prin sertarele Editurii Eminescu, sfârșind prin a-i fi restituită autorului, cu îndemnul de a o reface integral. Trebuia ”cumințită” linia poemelor și reconsiderată doza de ”abisalitate”. Volumul avea să apară după aproape treizeci de ani, în 1995, și, după alte două decenii, cu minime rectificări, în Ospățul solemn, publicat în ediții succesive, în 1996, și, respectiv, ca parte din cuprinzătoarea antologie cu același titlu, din 2016. Că poetul se bucură acum pe deplin de libertatea de a fi un contestatar, vituperant la adresa realității înconjurătoare, o demonstrează, între altele, și preluarea și în noua prezență editorială* a câtorva dintre poezii din cărțile anterioare, ceea ce argumentează dorința lui Ion Jurca Rovina de a se autodefini drept cronicar neliniștit al istoriei contemporane, adversat neostoit al Răului din lume, dezvăluitor fără cruțare de maladii ale spiritului și ființei umane; de poet aflat într-o perpetuă și neliniștită căutare a răspunsului la întrebările esențiale ale vieții. E o libertate care îi îngăduie să iasă din labirintul interior, pentru a intra într-un dialog imaginar cu Cosmosul, în dimensiunile lui nemărginite, cu Marele Anonim, Marele Necunoscut, Nevăzutul, Conștiința de sine a Universului, cu cel ce e Viu și singur, Nesfârșitul viu, și, mai cu seamă, cu omul și Cuvântul – semnul divin al ființei, în și prin care Creatorul există. O Existență Supremă invizibilă și de neatins, ce se lasă arareori numită: nu poți numi ceea ce e și nu e în același timp – sugerează poetul -, însă o poți apropria, relevând infinitul interior și lumina din sine, precum Ziditorul însuși o face: ”Singur pe mica planetă a Cuvântului,/ cu voi și eu visez din Univers/ să vă trimit fericită clipa vieții/ înviată în vecinica lumină/ cu infinitul din mine” (Viu și singur). Sau, altunde: ”În creația ta, dor cu ea/ în Cuvânt, etern poți să exiști” (Biserică în Cuvânt)
Cu o asemenea perspectivă, poemele din prima parte a volumului se coagulează într-o cosmogonie sui generis despre originea și evoluția corpurilor cerești, a cometelor, planetelor și a stelelor, din unghiul mai degrabă rațional decât liric-instinctiv al celui ce e rob al Cuvântului, în toată micimea, dar și în toată măreția puterii sale interogative. Un demers imaginar suprapopulat cu expresii și sintagme grandilocvente (neantic zbor, galactic univers, vuiet planetar, glas de infinit, planetar miracol), pe măsura reperelor lui esențiale (Creatorul, Universul infinit, Omul), bântuite de una și aceeași singurătate în absolut: ”noi, oamenii vii, și morți/ știm că, mai presus de veșnicie/ și de nemuritorul nimic, exiști,/ că, nevăzut aici, pe pământ,/ locuiești în casa ta cu fereastra/ pe care o deschizi de dimineață,/ te speli cu rouă de lumină pe ochi/ și îți cuprinzi cu ei necuprinsul” (Cuvântul). În termenii unei teozofii inițiatice, Ion Jurca Rovina nu doar înalță cuvinte de slavă, ci și avertizează Planeta în legătură cu marile pericole ce o pândesc: dezastrele naturale, poluarea iremediabilă, războaiele, holocaustul, apocalipsa pandemică: ”Omule, ființă celestă,/ genetic legat de pământ,/ nu are cum infinitul,/ cu materia-n genune, să te învie,/ numai tu ești vânt înviat în cuvânt,/ și dacă ție îți faci apocalips,/ acasă, pe pământ, nu te salvează/ Nici Creatorul slăvit, fără tine/ străbătând Universul, abisal de singur” (Fără salvare).
Partea a doua a volumului, Mit și icoane, schimbă unghiul și, în siajul poemelor din cărțile anterioare ale lui Ion Jurca Rovina inventează un soi de Cântare a cântărilor în care femeia și iubirea preiau rolul tutelar în reflecțiile poetului. Cel care avertizase deja, în grupajul anterior, că ”disoluția ființei e o boală”, iar ura, răul, nebunia și crima aneantizează ființa omenirii, se repliază, se îndepărtează de retorica neliniștilor metafizice și se retrage în perimetrul mult mai confortabil al discursului amoros. Chiar dacă, în fond, e o stare vampirică în care partenerii se devorează unul pe altul, iubirea e șansa esențială a supraviețuirii: ”doar ea ne poate înălța,/ ea ne străbate abisul din ființă,/ și ne aduce lăcrimând în brațe,/ undeva pe o terasă, divina, unde, fericită, cu noi la masă,/ își servește iarăși cina” (Iubirea din noi).
Ion Jurca Rovina își susține pledoaria pentru cel mai nobil dintre sentimentele omului prin trimiteri la o întreagă mitologie a iubirii: Afrodita/ Venus, Adonis, Nefertiti, Cleopatra, Maria din Magdala, sunt argumentele din genuni ale acesteia, deopotrivă ca atracție a contrariilor, dar și ca asiprație androginică: ”Ca într-o dedublare-n eu/ în unul suntem doi/ înflorești cu el/ te luminezi cu mine/…/ suntem doi/ același unul/ hrănește-ți sufletul cu noi/ și bea iubire/ din amândoi/ cu unul” (Dedublare). Nu lipsesc accentele malițioase, autoironia, adesea discursul alunecă discret către tonul parodic: ”Sunt singur, ca dracu, iubito…/ Sorb cu nesaț o cupă/ de bucurie amară/ și strîns îmi înfășor pe lângă suflet/ șalul meu de-nsingurare…” (Fior sentimental).
Eminamente conceptuală, poezia lui Ion Jurca Rovina străbate în Infinitul singur o nouă etapă a căutărilor de sine ale poetului în aerul tare al meditației cosmologice.
Ion Jurca Rovina, Infinitul singur, Editura Palimsest, 2022