– fragment-

– O să duci tu dorul bucatelor de aici, pitei calde și untului ăstuia adevărat, nu făcătura aia de la voi, numai apă, îi spunea parcă încercând să o convingă să mai rămână sau s-o facă să regrete că nu stă în orașul natal.

Gloria cunoștea acest șantaj emoțional pe care mama ei îl repeta de câte ori trebuiau să se despartă și i se părea cumva uimitor că încă spera că strategia va reuși. S-a dus în cameră să se schimbe și să-și facă bagajul, adusese puține haine, dar, la indicațiile mamei, luase trollerul ca să poate duce din bunătăți, nici nu era chip să refuze, dar nici nu avea de gând. Știa că, imediat ce va ajunge la casa ei, va scoate borcanele și le va alinia pe un raft din micuța cămară din bucătărie, că va desface pachetele și va băga mâncarea în frigider, că va împărți totul în cât mai multe porții, ca să poată să se bucure cât mai mult timp. Și că, de fiecare dată când va gusta dintr-un fel pregătit de mama ei, se va gândi la ea cu duioșie, bucurându-se că e încă sănătoasă, chiar dacă departe. Mereu era ceva cu un amestec de regret, cuibărit într-o cută a sufletului și ținut ascuns acolo, regretul că poate tatăl ei a avut dreptate când și-a dorit ca fata lor să nu fi părăsit orașul natal.

A ieșit oftând din încăperea care fusese camera ei de copilă, apoi de adolescentă și de musafiră, doar ea se schimbase, odaia rămânea una din constantele vieții ei, și și-a ajutat mama să-i transfere în valiză minunile culinare care se vor transforma în capsule pline de gust și sentimente în locuința ei din Marele Oraș. Acolo unde cineva te iubește. A zâmbit ușor, pentru că gândul acesta a dus-o imediat la David. Nu-i ceruse să o aștepte la gară, deși era sigură că ar fi făcut-o. Parcă avea încă rețineri, nu era ca și cum ar fi avut o relație bine definită. Erau prieteni, colegi, făceau echipă, dar toate acestea nu însemnau că trebuia să o aștepte la gară. Gloria s-a încălțat și s-a îmbrăcat în haina scurtă, din blană ecologică, și și-a îmbrățișat mama. A ținut-o câteva secunde în brațe, parcă dorind să memoreze adânc acest moment.

– Tu, fată, dar cu haina asta îți îngheață tăte cele! a certat-o maică-sa în timp ce se desprindea din strânsoarea brațelor fiicei.

Gloria a râs, mama ei nu se dezmințea, în loc de cuvinte calde de rămas-bun, un alt reproș. Dar era convinsă că o făcea doar ca să nu izbucnească în lacrimi, starea de arțăgoasă era o armură. Și-a încheiat nasturii hainei și a mai privit-o o dată, apoi a ieșit pe ușă târând trollerul după ea. Nu s-a mai uitat în urmă, voia să-i permită să plângă în voie. Gara nu era departe, ca în orice oraș mic, și îi făcea bine mersul pe jos, prin gerul moale, era ca o baie de curățire a gândurilor apăsătoare. Când era mai tânără, nu înțelegea de ce părinții ei se întristau când pleca de la ei, dar cu cât treceau anii, iar Luana creștea, a înțeles. Când copiii părăsesc cuibul, cordonul ombilical se subțiază, Gloria credea că nu se rupe niciodată, nici după moartea părintelui. Dar sigur devenea un fir subțire și elastic și, de câte ori trăgeai de el, când te distanțai, cu atât durerea era mai mare, practic trăgeai din trupul părintelui. Dar era bucuroasă că stătuse cu mama ei, chiar dacă doar trei zile, iar odată urcată în tren și așezată la locul ei, deja i se făcuse dor de locuința din orașul mare.

Pe geamul trenului se desfășura o zi însorită și senină de iarnă, cu nori albi și pufoși pe cer. Gloria s-a ridicat și s-a deplasat spre capătul vagonului, ca să facă o fotografie din mersul instantaneelor care se succedau rapid. A apăsat pe butonul care deschidea ușa transparentă ce delimita compartimentul de călători de culoar. Chiar când s-a închis în urma ei, a simțit o amețeală puternică și s-a prins de o bară. În acel moment, trenul mergea foarte aproape de o șosea pe care a trecut un TIR făcând un zgomot infernal, Gloria a simțit zgâlțâitura, iar un flash puternic a făcut-o să stea pe loc și să închidă ochii. Când i-a deschis, prin geamul ușii trenului a văzut un camion încărcat cu animale, care scoteau boturile printre șipcile cuștilor și păreau să ceară îndurare. „O mașină care merge la abator“, s-a gândit ea. Iar acele behăituri, mugete, grohăieli, toate amestecate într-un cor al jelaniei, au copleșit-o până a simțit că nu mai are putere să facă niciun pas. A zărit pe capetele lor câte o ștampilă cu semnul ADN, după care mașina a accelerat și a simțit izbitura care a trântit-o pe podeaua vagonului. Apoi s-a lăsat liniștea și, când s-a dezmeticit, și-a dat seama că stătea așezată în fund, rezemată de peretele rece. Telefonul era aruncat într-un colț și s-a întins să-l recupereze, apoi cu greu s-a ridicat în picioare agățându-se de bara de lângă ușa trenului. S-a uitat pe geam și a văzut doar o câmpie cu pete de zăpadă. Se apropia de casă. A mai stat câteva clipe ca să-și revină, apoi a început să facă rapid conexiunile. Extensia venise pe nepregătite, în miezul zilei, în timp ce călătorea, nu i se mai întâmplase. Bătăile inimii i s-au accelerat și simțea că mâinile îi tremură. A căutat repede numărul lui David în telefon și l-a sunat. S-a liniștit când i-a auzit vocea.