Deschidem o nouă rubrică, unde sunt găzduiţi, deopotrivă, scriitori care au lucrat în presă sau sunt, în prezent, membri unor redacţii, precum şi jurnalişti ale căror semnături nu vă sunt străine. Mărturiile lor, au fost şi sunt cronicari ai unor evenimente pe care – de aici începe dialogul – destui cititori le-au trăit. Deschidem rubrica, aşa se şi cuvine, cu decanul de vârstă al jurnaliştilor timişeni, domnul Ion Medoia.
ION MEDOIA
Deşi au trecut şase decenii şi jumătate, îmi amintesc perfect, abia împlinisem 16 ani, când mi-am văzut prima semnătură în „Drapelul roşu”, cotidianul fostei regiuni Banat. Eram elev la liceul din Oraviţa, amplasat în inima Văii Caraşului. Şi nu eram singurul elev care dorea să-şi vadă numele în ziar, ci patru-cinci, care deveniseră împătimiţi „corespondenţi voluntari”. Norocul meu a fost că provin dintr-o comună din zonă, Vărădia, şi am fost obişnuit cu greul, cu efortul activităţilor agricole, iar munca cu „plaivaisul” mi se părea floare la ureche! Ca tare, am fost ceva mai ambiţios ca orăşenii şi am perseverat mai mult pentru a scăpa de munca tradiţională de la sat, cu cote insuportabile, cu colectivizare forţată etc. Şi, spre norocul meu, la un concurs al ziarului am reuşit să obţin premiul al doilea pe regiune, deşi printre participanţi se aflau nume de o anume notorietate, chiar profesori. Premierea, cu diplome şi „plicuri”, mai mult simbolice, a avut loc la Restaurantul „Loyd!” din Timişoara. Amfitrion fiind, din partea redacţiei, ziaristul Pavel Popa, foarte cunoscut la vremea aceea. Eu, adolescentul pirpiriu de numai 16 ani, mă făcusem roşu ca racul, constatând că toate privirile sunt aţintite spre mine. Atenţia curtenitoare a comesenilor m-a făcut să depăşesc repede emoţia şi să mărturisesc pe şleau cum am scris „reportajul”. De fapt, o relatare ceva mai amplă despre şcoală, despre descălii care se străduiau să ne înveţe carte şi despre colegi. Cei mai mulţi eram de la internat, copii de „paori”, vorba cărăşenilor, peizani sadea.
Întors la liceul din Oraviţa, primul care m-a felicitat după festivitatea de premiere a fost profesorul meu de limba română, Mihai Novac, un scriitor consacrat, cu reputaţie. „Ortace, m-a răsfăţat, ai păşit cu dreptul, dar n-ai făcut decât un pas şi tare n-aş vrea să te culci pe lauri, cu capul între urechi. La voi, la Vărădia, s-au născut mulţi oameni de fală, în frunte cu Paul Iorgovici, adevărat savant cu vederi europene în cultura românească”. Profesorul şi mentorul meu din acea perioadă, Mihai Novac, m-a ambiţionat şi, mai mult, iar în 2008 am reuşit să public o monografie apreciată, de 224 de pagini, dedicată marelui cărturar şi patriot Paul Iorgovici, la Editura Eurostampa din Timişoara.
Pe parcurs, evident, au urmau alţi paşi importanţi în cariera mea de ziarist, absolvirea facultăţii de filologie, în 1963, am coordonat subredacţia revistei „Viaţa studenţească”, o altă şcoală temeinică de gazetărie! Am colaborat cu redacţia „Scânteia tineretului”, cu ziarele judeţene de limbă română, germană, maghiară şi sârbă, iar în anul absolvirii facultăţii am devenit reporter la Radio Timişoara. Deşi rectorul Ioan Curea mi-a oferit un post tentant de asistent universitar. Era târziu să mă răzgândesc după ce „microbul” gazetăriei mă contaminase. Am revenit în presa scrisă, în 1966, mai exact la „România liberă”, al doilea ziar ca mărime al ţarii, în funcţia de corespondent pentru judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Arad. Aici am înţeles şi mai bine tainele gazetăriei, dar nu numai. Sub aripa ocrotitoare a regretatului om de cultură Octavian Paler, noul meu maestru şi sfătuitor, unde am lucrat până la pensionare, în 2001. Şi încă cinci ani după aceea, cu contract de colaborare. N-am lăsat condeiul din mână nici după aceea, devenind cel mai vârstnic şi experimentat gazetar din cadrul Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala Timiş, ales chiar în consiliul de conducere al filialei. … Şi parcă am uitat că sunt în pragul vârstei de 83 de ani!