Astăzi, poetul nu mai are crezare, nu se mai bucură de respectul semenilor săi, care ajung să îl considere un paria (Constantin Mărăscu, Nopți de nuntă de demult, Editura Eubeea, Timișoara, 2021).

Poetul își conștientizează soarta („În armura cuvintelor de împrumut / poetul rămâne neputincios / și nu mai convinge pe nimeni / să iubească pentru că / atunci când scrie despre altul / îi cade pe umeri înaltul / pentru că poetul e acela care / nu doarme, nu moare / și în vremea aceasta cupidă / se iubește cu o efemeridă” – Teme), dar nu se dă bătut, nu se lasă redus la tăcere. Încă stăpânește cuvintele și nu le va lăsa  să se piardă în vânt, ci le va nota spre luare-aminte („Ca să nu mai arunc bietele cuvinte peste zid / le scriu, le imprim în camera zilei de azi, / le dizolv în fântânile otrăvite ale cetății, / le sădesc adânc în marmura iubitei” – La început a fost cuvântul …).

Obligat la izolare, poetul nu se lasă influențat de viruși („și-n această cumplită logoree sfântă / cu armata de viruși care ne frământă, / ești senină între borcane cu murături – / știi că între lucruri nu există legături – / și kilograme de cărți de mult râvnite / nu valorează cât șoapta unei iubite”), ci își reia rolul de observator febril, dar și de actor pe scena vieții, bucurându-se de lucrurile mărunte, transmițând bucuria sa și celorlalți („Peste cuburi de ananas, portocale și măr, / voi turna Sangria păstrată la rece – / rețetă simplă – viața oricum trece” – Coronaclaustrare), tocmai pentru că omul trebuie să trăiască viața la intensitate maximă, timpul curgând mereu, fără oprire („E minunată dimineața dimineții, / seamănă cu amurgul vieții / dar niciodată nu vei ști, / ce-nseamnă a trăi” – Rețetele tale …).

Izolarea este un bun prilej pentru poet de a călători între real și imaginar (lumea basmelor), între prezent și trecut (istoria națională și universală), pentru a căuta ieșirea din criza în care se află societatea acum („Se prăvale / lumea / la vale / și nu știm cum să o oprim, / precum duioasa lacrimă a mamei / pe obrazul copilului adormit” – Așteptări). Și o află: iubirea. Iubirea curată, pură, neîntinată („Ultima stație! răcnește vatmanul, / tramvaiul întoarce pe marginea Pământului / și doar El și Ea, mână în mână, sunt imuni / la pornografia pictată pe ziduri” – Ultima stație).

Încununarea iubirii are loc prin nuntă, iar mireasa pare o victimă sacrificată pe altarul renașterii lumii („Cine-s nuntașii de profesie ce urlă în noapte, / ce beau, ce mănâncă, cine le cântă în șoapte, / ce vorbesc, ce bârfesc, ce dansează, ce fecioare se laudă că violează, / când soacra arată cearșaful cu sânge / de ce nu cade cerul, de ce nu se frânge / peste inima de mireasă preaplânsă, / ridiculizată și străpunsă / de toate privirile zvâcnind lipicioase / pe buze, pe sâni și pe coapse” – Nopți de nuntă de demult), însă în fapt ea însăși trece dintr-o lume (a părinților) într-alta (a soţului), o trecere deloc facilă, dar imperios necesară.

Atenție însă la iubirea falsă, aceea care există doar la nivel declarativ și care e lipsită de orice valoare („Se-mparte lumea în liniște sfântă / între păduri de mesteceni uscate – / văd mirii noi cum la geamuri își cântă / iubirile, dar ele sunt plecate” – Dureri de primăvară)!

Desigur, iubirea e purtătoare de neliniști, de încercări („Ce liniștită-mi era iubirea / înainte de a mă naște” – Strivirea sub stele), însă va înflori pentru totdeauna dincolo de moarte („Iubito, nu îmi aduci noaptea asta calul /cu care te-am furat din steaua albastră / și te-am purtat cu lung alai până la malul / pe care să-nflorim în moartea noastră?” – Noaptea cu miri) ori în singurătatea din sânul pădurii („… știu că m-aștepți în pădure / să construim căsuța albă din pridvorul căreia / să privim civilizația din vale” – Catarg pe bicicletă).            

Constantin Mărăscu nu caută fericirea în depărtare, ci în apropierea sa, în lucrurile mărunte, ce par neînsemnate, dar care aduc bucuria în suflet, bucuria de a trăi clipa.