Toposul dominant

Toposul dominant

Deș iasemănător ca scriere cu Așteptarea (2011) și Depărtările (2012), în romanul Întoarcere la matcă domină viziunea asupra unor locuri apropiate și binecunoscute din Apuseni, cu oamenii trăitori aici, între mitologie și realitate, între libertate și presiunileistoriei, între bucurii și vise frânte, între împliniri și istovitoare căderi. Sabin Ionel scrie cu o evidentă implicare afectivă, cu o directă și bună cunoaștere a lumii evocate, cu un simț al echilibrului narativ care face ca pagina epică să nu deraieze spre zone nesemnificative ca fond ori spre înnegurări stilistice care să obtureze sensul.

Înregistrând în memorie întâmplări, fapte, personaje, autorul devine cronicarul acestora, dar nu rămâne la nivelul de simplă consemnare, ci prelucrează, interpretează, comentează, exprimă opinii. Nu este greu să observi din text unde există un sentiment al adeziunii ori aprecierii și unul al amendării ori chiar al respingerii. În acest fel romanul Întoarcere la matcă devine unul problematic și nu doar o scriere de simplă consemnare. Deși romanul este bine închegat, există o anume independență a capitolelor din care este structurat: Neamul, Meleagul tenebros, Țărmul însorit, Obada vremii, Brățara de aur

Sunt întâmplări cu diverse conexiuni și diferite rezultate. „Pentru mine, bunăoară, a fost crucială împrejurarea că, într-un fel, n-am avut bunici” citim pe la începutul romanului și constatarea nu rămâne fără efecte în economia și desfășurarea epicului. După cum nici pentru un personaj, Iuăn, nu rămâne fără urmări un eveniment căruia la început nu-i dă nici o importanță, fiindcă  are credința că liniștea satului din munți nu poate fi zguduită ori schimbată de acest eveniment desfășurat la mare distanță. „Ce are el, Iuăn, cu Ferdinand de Habsurg sau cu zănaticul sârb Gavrilo Prinzip? Slujba lui la împărăție și-a împlinit-o; de acum să fie lăsat să-și vadă de familia și de necazurile lui. […] Până când cei puternici vor măsura, ca în fața unei table de șah, rivalitățile europene și șansele de câștig, Iuăn trăiește, mai bine de o lună, zilele numărate ale apogeului vieții lui. Poate că tocmai a isprăvit, cu sapa a doua, holdele de cucuruz de la Cólnice sau Piatra Călcată și va continua cu prașila întâia ori cu coasa, pe pământul mai rece al Sohodolului. Până în ziua când va suna mobilizarea generală, țăranul acesta va stărui cu toată vlaga celor douăzeci și șapte de ani pe care îi are, într-o muncă îndârjită cu care a stat, de când se știe, în grea cumpănă.”

Romanul este, într-o parte a sa, o căutare a obârșiilor, o coborâre spre începuturi, o dorință de a găsi înaintașii, ascunși însă în timpuri mai neguroase și imprecise, care nu au fostcuprinși în pravile ori catastife crăiești. „De la facerea lumii, strămoșii mei s-au retras în țărână, rânduri-rânduri, împreună cu vitele și unelte lor, cu puținele bucurii și multele necazuri, întăriți în credința că raiul poate fi oriunde, dar nu pe pământ. Și iată-mă acum pe mine, împins în lumină, scrutând din când în când drumul de unde vin, cu teama rătăcirilor în suflet. Sunt ca un arheolog în căutare de relicve. Urmele-s puține și învăluite în tăcere.” Această acțiune de arheologie genealogică își sprijină adevărul pe simbolistica lucrurilor legate de muncă, de obiceiuri (războiul de țesut, „măsura târgului”), dar, mai ales, pe mărturia oamenilor, ca depozitari ai memoriei colective. Personajul Iuăn este atent și insistent urmărit în meandrele unei vieți grele, trepidante, neliniștite până la sfârșit, de unde se naște un nou început. „Scena se repeta o zi și o noapte, până când femeia se hotărăște: îi va întinde paharul, fie ce-o fi, căci nu-l mai poate auzi cerând întruna apă, Iuăn bea cu adevărat și, în clipele acelea un fior străbate trupul Anuței: copilul care voi fi i se mișcă pentru prima dată în pântece. Bătrânul s-a liniștit și niciodată n-a mai cerut apă. Să nu ne întrebăm despre semnificația acestei întâmplări: știm că nu știm nimic.”

Există în modalitatea de construcție a romanului un permanent  balans între personajul narator și instanța auctorială, iar intervențiile confesive ori constatative sunt frecvente.

Sabin Ionel, Întoarcere la matcă. Editura Universității de Vest, Timișoara, 2020.