8-9 iulie. Au mai fost zile în răstimpul acesta, dar voi scrie despre plecarea la Zitcovica! și Golubăț la Festivalul de „JOC ROMÂNESC”. Români noi, români-vlahi ei! Zi toridă. N-a fost grabă să ajungem că oricum era timp berechet ca să avem ce cheltui până se purcedea la program, până ritmul muzicii de jos se făcea stăpân pe toată suflarea românească astrănsă într-o scoică, tutelată de monumentul celor căzuți în diferite confruntări armate, chiar dacă nu au fost ale lor.
Vârșeț. Pustiit de suflarea omenească. Oi fost prea devreme din zi, ori oamenii obosiți își împregetă să mai iasă din casă și să cheltuie banii. Oprisem doar pentru a onora o comandă de rachiu de gutui cu foiță de aur de la „Dinar. Închis, se deschidea după orele 10. Mi-ar fi trebuit niște dinari, dar n-am îndrăznit să zăticnesc drumul conducătorului de mașină și de armonie. Așa că m-am lăsat în voia sorții. Fie ce-o fi, am oameni aproape, nu mă „rătăcesc”.
Ocolișuri, GPS-ul ne dezinformează, așa că domnul Bancu, făcea viraje periculoase, demne de raliuri.
Satele în care ne cufundam făceau parte din călătoria mea inițiatică. Multe frumoase, fiecare cu istoria sa pe care n-aveam timp s-o cercetăm.

La prima „înfățișarea” în locul unde avea să se țină festivalul, ceaunul pentru gulaș era pregătit, se umplea cu cele necesare — nu știu nici acum ce-am mâncat, știu doar că mult așteptata adunătură a fost gustoasă.
Zic, și niciodată nu va fi mai adevărată ca acum zicala: „La pomul lăudat să nu te duci cu carul”. Unde să te ascunzi de caniculă într-un sat, mai ales într-o altă țară, unde unii vorbesc un pic românește, alții nu vor s-o vorbească, iar alții n-o știu?! Ne-am oploșit la șeful organizator, pe terasa acestuia: el fiind foarte prins cu liste întârziate căci nu demult venise din alte străinătățuri unde domnia sa are afaceri și pensiuni și-i rămăsese puțină vreme pentru organizarea spectacolului de amploare ce avea, Doamne, să înceapă la scurt timp.
Noi, mereu cu ochii pe ceasul înainte cu o oră față de ei. Când, un pic ostilă cea care ar fi trebuit să ne fie gazdă, pentru că-i luasem cu asalt proprietatea și ne umbrisem pe terasa domniei sale ca să ne luăm ținuta de spectacol și să cinstim onorata adunare, ne-a „avertizat” că ea trebuie să închidă, ne-am conformat și-am pornit pe ulițele-străzi ale așezării, înnoită cu case cazarme, trufașe, „confecționate” să reziste în timp, cu banii câștigați prin Vest. Ce m-a uimit era straja de la intrări, leii fioroși încremeniți în ipsos, berze într-un picior, probabil simbol al fertilității, dar mereu lei, multiplicați în cine știe ce atelier. Mimetici, sătenii își comandaseră la fel acești paznici, ca să nu rămână mai prejos. Da, bine, la care adăugaseră câte o particularitate; leii aveau dinți de rechini cu care ar fi sfârtecat hoțul, dacă n-ar fi fost pironiți pe-o creastă de zid. Cum să scapi de acolo ca să-ți desăvârșești menirea? Nici o șansă. Dar… te speriau, e cert! Că erau hidoși!
Drumeag în pantă, pitit între pomi și flori, ducea spre un colț de rai acolo unde nu treceau mașini și nici lume prea multă, asta dacă raiul poate coborî pe pământ.
Era liniște, era pace, soare cât cuprinde și noi bântuind, străini într-o zi de sâmbătă, într-o țară străină. Noroc că echipa era completă: domnul Aurel, doamna Ana, Monica și eu.
Stupul și puterea lui de vigoare se mutase-n vale și cu cât trecea timpul zumzăia ca și cum matca venise acasă și le-ndemna la activitate, odată cu goștii veniți, unii, de departe. N-am investigat, dar cu unelte potrivite am întrebat și eu câte ceva, auzindu-i cum vorbesc românește ca să aflu de ce unii cu nume sârbești s-au declarat la recensământ români-vlahi. Alții… Dar…
Culorile caselor, diferite ca și țiglele acoperișurilor. Mov profund, alăturea de florile liliachii ale hortensiilor. Alte învelitori erau galbene!
Case închise căci stăpânii vin rar de pe unde lucrează în străinătate. Le depistai repede pentru că obloanele erau trase, și lipsea cununița din flori de la Sânziene agățată la poartă sau pusă-n gardul, neapărat de fier.
Mic, dar cochet, cu o stradă, două, l-am trecut repede cu piciorul, între un pozat ca să nu uităm de zicala la „La pomul lăudat…” și ne-am înapoiat „la bază”. Ce ne mai rămânea: să stăm pe orice se putea sta, ca să ne odihnim și să bem câte o gură de apă — care era „da fecea”, când noi am fi băut o fântână.
Ca la nuntă sau ca la birtul satului, deja se astrânseseră vreo câțiva stăteni, pe scaune, la mese. Nimănui nu-i păsa de noi, oaspeții, care ne lipiserăm de zidul unei clădiri, eu așezată pe o navetă de plastic care se muiase și de căldură și de greutatea mea, alții…

Cum trecea din timp, cum locul acela peste care trona monumentul celor căzuți în războaie de tot felul se popula. Soseau autocare de pe fie unde: cei mai de departe erau copiii veniți de la Râmnicu Vâlcea. Se înghesuiau să se schimbe în uniforma de scenă.
Producătoarele și colecționarele de diverse obiecte își luaseră și ele în primire câte un stand și-și etalau colecții și produsele. Ele știau că va fi un juriu care le va da o diplomă pe care o vor pune la colecție pentru unul din preparatele lor sau pentru câte ceva din colecțiile expuse.
În dreapta mea, după ce ne-am statornicit, până la urmă, pe niște scaune, în spatele acelor tarabe, era un participant tânăr care adusese de-acasă, te miri ce — probabil că era producător — o butelie de aragaz și-un arzător, peste care a pus căldarea de mămăligă. Avea mestecău, sare, făină din porumb alb și când a fost apa fiartă — eu ieșită mental din timp, dar cu o rămășiță de luciditate îl urmăream — a pus făina, a lăsat, cât a crezut el, să clocotească, a mestecat-o, nu destul, și pe un cărpător a răsturnat-o. A ieșit ceva ciudat din care, ca bună vecină! a trebuit să gust. Noroc că gulașul i-a mai „tăiat din avântul” mămăligii nefierte cât trebuia. Băusem, tot de la el, și tot ca vecină, o înghițitură de palincă de gutui din care am vrut să cumpăr, dar chiar dacă leul e net superior ca valoare față de dinarul lor, n-a vrut să se-ncuscrească cu el! Cerea o mie de dinari pe o sticlă de, hai să zicem, 750 de ml. Transformat în banii noștri ar fi fost cam 40 de lei.
N-avem moneda lor așa că n-am cumpărat, mai ales că tovarășii mei de croazieră nu-și doreau nimic, nu le trebuia nimic… Ei primiseră comandă să aducă în țară o ladă de bere sârbească și de la „Dinar”, în Vârșeț, o sticlă de țuică de gutui cu foiță de aur. Probabil pe etichetă. Dădea bine dacă ai făcut-o cuiva cadou.
Cetățeanul sârb, român să știa să vorbească românește, poate nu și să citească pentru că îmbiindu-l cu o carte, el nu s-a prins în întreprinderea asta a cititului românește. Se vedea că era muncit, nu aspru în comportament dar cu palmele bătătorite, însă curios ca un copil. Stătea de vorbă în două limbi cu posibili clienți la dulceața lui de ceva fructe, la mierea de albine, la ceva „lichid de frână” din care am cumpărat și eu o mini sticlă de nucată, la câți dinari aveam în pungă 200 la care am primit ca bonus un alțâbild chici din cele ce se lipesc pe frigidere și cu care el își împodobise o platformă agățată alăturea de o troacă, în partea dreaptă sub un fel de chimir. Părea autentic, dar nu era. Mița de oaie cei împodobea creștetul și pe care și-o punea când treceau pe acolo televiziunile, care pe noi ne-au ocolit, l-ar fi recomandat a fi autentic.
În stânga se așezase cu o mare de frumusețe și de culoare, cu izul de vechime, păstrat în lăzile ei de zestre, o doamnă care-și etala o parte din colecția de costume vechi, de scoarțe și alte asemenea minuni. Cu bruma de luciditate pe care o mai aveam, cum eram îmbrăcată cu o ie, am rugat-o să-mi îngăduie să mă-ncing cu una din prestelcile ce mie mi s-a părut mai potrivită pentru statura mea. Amabilă, mi-a dat și niște poale, m-a ajutat să le îmbrac și apoi chiar s-a pozat cu mine. Am aflat, ulterior că era din județul Mureș, o personalitatea, titrată, care ține steagul sus acolo unde era, că păstrează tradiția și nu vrea nicidecum să se îndepărteze de autentic și de frumos.
Alături de fiica sa, scoteau din coșuri și nu mai terminau cu aranjatul exponatelor.
Ce poate fi mai înălțător decât aceste gesturi de prea mărire a măriei sale folclorul românesc și a formelor sale de existență și de manifestare.
Mi-am adus aminte atunci de prietena mea Doina Grigore care a adunat și ea de-a lungul timpului asemenea nestemate și stau aproape nevăzute de nimeni în casa ei de la Eșelnița, varianta nouă a celei care s-a inundat când la ridicarea barajului de la Porțile de Fier I apa a dat năvală peste așezarea unde s-a filmat „Duios Anastasia trecea” prin anii 197…
Doina, cea care, la Muzeul Porțile de Fier din Drobeta-Turnu Severin a donat obiecte cât să împodobească o încăpere cu tot ce era necesar: masă, scaune, pat cu podoaba lui, sobă, oglindă… De-ar fi venit și ea la acest festival ar fi văzut-o lumea alături de obiectele dragi. Pentru asta îți trebuie un aliat, cineva din familie care simte ca tine și care după „plecarea ta”, nu le împrăștie, cineva care să te secondeze, să aibă mașină și să porți porni hai-hui pe oriunde ești invitat.
I-am spus, nu știam nici eu ce se va întâmpla acolo…
Îmi erau străine toate aceste deplasări ale lor, tenacitatea cu care vin la târguri și festivaluri, dar m-am străduit să fiu atentă și să consemnez, mai întâi în minte, acum la calculator, motivația lor de a fi prezente mereu, pretutindeni unde sunt invitate. Mai e și o vorbă: refuzi o dată, refuzi de două ori și nu te mai cheamă nimeni. În felul acesta te autoizolezi.
Treceam, în așteptarea evenimentul pe marginea căruia se brodaseră toate astea, pe la standuri, unde, în devălmășie erau puse laolaltă obiecte și preparate culinare, expuse, am aflat, pentru jurizare. La una din aceste tarabe un cetățean româno-vlah, văzându-mă, i-a spus celei din spatele pultului: „Dă-i și muierii ăștia ceva de mâncare!” Așa că m-am ales cu o farfurie plină cu făsui sleit, cu cozonac umplut cu mac și cu nucă. În ziua aceea am mâncat sandvișuri, pomană de la standuri, gulaș și hamburgheri.
Dar pornise muzica, în așteptarea invitaților, care se profilau pe fundalul drumului. Și-am pornit hora, ritmul care nu te lasă indiferent, oricum te-ai afla: cu picioarele umflate, ori… Și-am jucat o horă lungă, cu altfel de pași decât îmi spunea mie inima. M-am străduit să țin ritmul, undeva lângă Ivița, șeful manifestării. Apoi au urmat acordurile penetrante, de neuitat, pentru că dădeau solemnitate evenimentului, a unei fanfare, discursurile personalităților.
Mi-am adus aminte cum la Craiova, la Festivalul Transdanubian, cu vreo doi ani în urmă, bulgarii jucau aidoma celor de aici din Valea Timocului și cum m-am prins eu să-i învăț să joace sârba românească. Și le-a plăcut. O experiență frumoasă și asta, aș putea zice că de excepție, unde organizatorii au adunat laolaltă peste o sută de scriitori, bibliotecari, de-a lungul Dunării.
Acolo puhoi de oameni, cu versul în vârful penei! Se frigeau porci la proțap, oi la proţap, fierbeau ciorbe, mămăliga gâlgâia în căldări, baloții de paie sălășluiau pe margini pentru ca inșii, copleșiți de oboseli diverse, să se odihnească. Vinul cobora în pocale și colora mesele. Aroma se răspândea printre noi. Eram regină, ce mai! Măcar pentru asta merită să trăiești, că în rest…
Era atâta bucurie pe chipurile copiilor!
Imnul sârbesc, salutat și de noi, imnul românesc salutat de toți, dar noi cu mâna pe inimă!
Costume, și vechi, dar cu câte-o piesă înnoită, colorate, frumoase, distincte pentru fiecare, din ce zonă a României venea, ori a Serbiei. Ale sârbilor: colorate, jucăușe, cu opinci. Copii de la 5 ani, jucau de mama focului. Știau pașii, țineau ritmul!
Ai noștri, cu costume noi, cumva stilizate…
Vâlcenii, le-am și spus-o, au pornit momentul lor cu jocuri din Banat! Nu era potrivit, am considerat eu. Însă au mai dres-o cu ritualul nunții, al călușarilor, de dans și de vindecare…
Dar… sporeau gunoaiele. Peturile de apă copleșiseră spațiul unde se fierbea gulașul. Altele le foloseau copiii șă lovească monumentul eroilor și nimeni nu le oprea concursul inedit. Fiecare arunca unde se nimerea: hârtii, șervețele, tot ce le prisosea că nu aveau un coș la îndemână unde să le pună.
Se făcea târziu. Cântăreți. Unii, sau toți necunoscuți mie. N-am nici o pretenție să știu totul.
Florica și nu mai știu cum o chema, din Timișoara, avea voce bună, dar repertoriul era pe gustul marii majorități: Constantine, Constantine…
Cavalcada țânțarilor se pornise. Tenace, ne luau sânge. Nu spre a-l duce la analize… Al meu le putea folosi: O1. Donator universal!
Așa că, după ce ne-am văzut, totuși, cu Lucian Marina, și-am viețuit vreme de ore bune într-un incognito complet, am pornit spre cazare, la Golubăț. Parbrizul, căci se lăsase răcoare, era aburit, avea să ne ie somnul la un hotel modern unde n-am știut, dimineața, cum să-mi fac o cafea, la un aparat sofisticat, ori cum să încălzesc apa la ibric, pe o plintă cu senzori.
Se anunța o zi frumoasă, bogată, pe malul Dunării.
Mic dejun, briză benefică. Lume cu o cultură de românism și de limba română de legende, cu informații inedite. Fiecare ne-am prezentat cu multul și puținul muncii noastre în domeniul culturii române.
Oameni noi, unii cunoscuți din auzite; dar e altceva când te întâlnești față-n față cu ei. Fiecare, în parte, aveau un CV, povestea vieții lor de la naștere, impresionant.
Descopeream că nu eram străini și prin legături conexe cu oameni pe care ei îi cunoșteau și relaționaseră pe diverse teme.
Se bucura fiecare că poate spori cu o noutate colocviul la care participam.
Dunărea ne era martoră. Și Imnul și drapelul!
Poezie, cântec. Cântec înnoit! Cântec vechi. Iar Mărioara Bârsan, cu vocea ei răscolitoare! Și Ileana Ocolișan Baba de la Radio Novi Sad. Le stimez pentru sporul acela de frumusețe pe care l-au dat întâlnirii noastre. Cum stimă am și pentru deja „tradiționalul sponsor Dănuț Cioloca patronul firmei „ŽITOBANAT” adică Moara din Vârșeț. Dar omul de bună credință este un proprietar particular la o moară, și macină făină și pentru românism…”.
Profilul lui Lucian Marina, sufletul acestei manifestări, (de Neoplanta — Răsad nou – Novi Sad, cum îi place să se autointituleze) copleșea fundalul siniliu al Dunării.

Își vedea de ale ei,
Străină
Cumva nepăsătoare,
Îl zidise pe Lucian
Pe fundalu-i albastru
Vălurit
Înmulțit
Între dimineață și apus.
Imperial, de Neoplanta, el
Respira cu nesaț viața,
Prietenia.
Undele purtau până departe, spre Dunărea din inima mea, imnul.
Trecea lumea încolo-n și-ncoace, dar
Nu-i vedeam
Unii erau cu noi de-un neam
Îi simțeam din pasul agale că s-ar fi oprit la niște taclale,
Sub drapel,
Să ne fie aproape, să se fotografieze cu el
Să se roage, în gând
Pentru liniște și pace.
N-am spus rugăciuni,
Dar am cântat cu mâna pe inimă
Lunga noastră cântare despre dorința de deșteptare.

Nu departe era cetatea Golubăț, iar la o palmă peste apa cea mare, Coronini, însă bacul ce ne-ar fi scurtat în timp și kilometri traseul pleca la o oră anume pe care noi n-o știam. Mai ales că, mergând pe altă rută decât la venire, voiam să vedem partea românească din alt unghi.
Drum și mai lung, întins însă, drept, nu prin sate, nu derutați de GPS.
Grăniceri și vameși amabili și zâmbăreți. Nu blazați.
Sticlele de bere sârbească se odihneau în portbagaj. Altceva nimic nu aveam de declarat din ce ne înșira omul legii.