Istorie literară. Aurel Turcuș (2)

Istorie literară. Aurel Turcuș (2)

Încă de la începuturile creației sale, Aurel Turcuș a fost capabil să scrie această tulburătoare poezie intitulată Hora vieții (o poezie ce ar putea figura în cele mai severe antologii), un mod poetic de a vedea în existență trecerea, de a simți neantul chiar în tumultul paroxistic al bucuriei vieții. O poezie așezată pe o dimensiune expresionistă, în care imaginea forței, a dezlănțuirii energetice se asociază, fără distorsiuni, cu gândul inevitabilei treceri spre neant, acea tulbure clătinare „între viață și moarte”, cum spune poetul:

„În Ardeal, la nunţi

Uneori, pe câte-un bătrân

îl învolbură

negura morţii şi a tristeții,

atunci el aşază pe vatră

paharele nuntaşilor

şi joacă între ele

hora vieţii,

tălpile lui

nu ating pământul,

bătrânul calcă

pe bătăile inimii,

simțind în suflet

cutremurarea  vinului din pahare,

între viaţă şi moarte

tulbure clătinare.”

Sentimentul adeziunii la filosofia populară realizat în Descântec de fată mare, cu oscilaţia între dorinţăşi teamă („Adu-l, doamne / (nu-l adu) / Vină el / (vino tu) / pe cal negru cu stea albă, / pe stea albă cu cal negru, / de salbă  să-l legu. // Când o să se-ntunece / trupul său alunece… / Crească, sub căderea lui, / în zori, macii câmpului”), ori prin incantaţie în Bocet de fată mare  („Bunule, / alunule, / stejarule, / amarule, // s-a spart lună / în alună / și oglindă / într-o ghindă, // muri miel / într-un ine, / mielușea / într-o mărgea, // secă râu / până sub brâu, / lanul s-a sfîrmat — mănunchi — / miriștea-i până-n genunchi. //Sub pulpele goale / nu se-adună cale.”) se continuă în Basm, Regina nopţii, Motiv de legendă, Singurel de ziuă, Şoimul, Miez de noapte, formând o unitate a viziunii poetice. În coordonatele aceleiaşi viziuni de filosofie populară se realizează şi poezia din alt ciclu –Umbra râului– într-o îmbinare a elementelor mitologice eu timpul istoric. Timpul este foarte vechi,  în protoistorie, când atmosfera era „învolburată” de existenţe legendare –Zeus, Prin ochiul unui fulg, De-a vindecarea, Leagănul inelului, Loc, Tânăr, Anacharsis. Meditaţia se produce asupra raţiuniiexistenţei umane în perspectiva istoriei şi a responsabilităţii la examenul timpurilor viitoare (Răzvrătire). Alteori, raţiunea poeziei îşigăseştesemnificaţii de subtext mai adânci, dovedind capacitatea poetului de a sintetiza liric simboluri de mai largi rezonanţe afective şi ideale. Dramatismul cunoaşterii totale, fără farmecul surprizei, apare în Zeus.

O mare parte a poeziei lui Aurel Turcuş stă sub semnul metaforei râului. Condiţie fundamentală a existenţei poetice se consideră râul, asociat de poet luminii, într-o dualitate complementară – „lumină râu, tu Râule– Lumină”. Într-o primă accepţiune, râul imaginează teritoriul purificat, invocat şi căutat de poet:

„Unde e drumul pur, pe care n-au să vină

să-l colbuie nici paşii de furnică?”

Adeziunea trebuie căutată într-o mai profundă viziune  de filosofie populară asupra lumii şi coordonatelor existenţei ei. Între condiţiile determinante, apa a fost, încă din perspectiva unei filosofii populare empirice, acceptată ca element vital. Credințele în magia apei de aici pornesc, iar o poezie a acestor elemente fundamentale există în folclor. Fără să fie o suprapunere peste viziunea filosofiei populare, poezia lui Aurel Turcuşporneşte de la ea şi o urcă spre alte valori. Aşa se întâmplă în Joc de râu, poem al ritualului confundării cu materia chemată să învăluie copleşitor trupul într-o secretă comuniune a regnurilor:

„Apei mă-nchin, înconjurat de prund.

Peste râu, inima mi se preface-n punte.

Sub umbra sufletului mă ascund,

Cu firul apei înnodat pe frunte.

Strig malurilor să mă caute sub apă.

De sălcii țărmurile sunt legate

și cu privirea de pământ, mioapă,

vor fi mereu de mine depărtate.

Chem peştii dimprejur şi nu m-aud,

să vină, ca în solzi să mă-nvelească.

Îmi albăstreşte apa trupul nud

Cu-o togă grea, fluidă şi zeiască.”

În altă perspectivă, râul reprezintă legătura puternică şi generatoare cu trecutul, simţit cu apăsătoare responsabilitate. Poetul încins cu unda unui râu, ca un alt brâu fermecat („M-am încins cu unda unui râu. / Din mâl șerpii sunt smulși de soare. / Sub țărmuri apa-i zdrențuită-n crengi / urcate-n sălcii plângătoare.”), ce poate comprima timpul, imaginează, în negura istoriei, vânătoarea ultimului bour. Imagini de o certă realizare se desfăşoară în virtutea  unei semnificaţii simbolice:

„Prin hăţiş se-nfrăţiră vânătorii

cu lupi, cu urşi cu păsări răpitoare;

deasupra haitei cornul sterp de bour

se răsucea în sunet a chemare.

Cu sângele-auzea ultimul bour

parc-o strigare a împreunării

şi din copite îşidesfăşura

cărările spre locul vânătorii.

La corn, singurul os rămas din neamul său,

ce-a fost din unghia pădurii smuls;

se-apropie de arc, îndepărtându-și

prin vine, inima de puls…”

(Vânat)

Poezia teluricului (elogiul pământului, al gliei), vizionarismul, vitalismul, sentimentul istoriei sunt caracteristice şi pentru creaţia lui Aurel Turcuş. Spaţiul preferat rămâne satul, înţeles drept centru existenţial:

„Pe axa orizontului,

Între miază-zi şi miază-noapte

E satul meu

În miezul drumului,

Ca sâmburele-n fruct!”

(Un loc în lume)

În general, poezia lui Aurel Turcuş creează atmosfera legăturii cu trecutul, simţit ca fundament al viitorului. În locurile natale –Acasă– fântâna este săpată „din adânc înspre noi”, casa a crescut „pe temelia începutului de lume”, iar umbrele strămoşilor sunt zidite „sub talpa groasă de gorun”. O interesantă interpretare poetică a unui mit cuprinde Cumpănă de aripi. Motivul păsării măiestre Andilandi traversează toate poeziile într-o polivalenţă simbolică. Este reluat, tot cu valoare de simbol, într-o naraţiune a lui moşEumenie către Ionuţ din Intrarea în poveste. La fel cu pasărea măiastră Andilandi, ale cărei cântece, potrivit mitului, „întrec toate muzicile pământești şi are darul de-a ghici trecutul şi viitorul şi de-a ceti în inimile oamenilor”, poezia surprinde o diversitate de ipostaze. Un balans al cumpenei în virtual dezechilibru țâșnește din versuri:

„Dezleagă-mă de cele două aripi,

pe care mi le-ai dat

după rugăminţi de-o viaţă!

Ele nu se mai înţeleg,

nu mai pot trăi laolaltă.

Când una vrea să zboare,

cealaltă mă-nţepeneşte-n țărână;

când una doreşte odihnă,

cealaltă-mi loveşte trupul

de marginile cerului.”

(Cele două aripi)

Cu Păzitorul stelelor întâlnim o mai atentă prelucrare a versului, o utilizare mai accentuată a expresiei poetice. Se simte tot mai mult lucrarea asupra versului poetic. Din multe exemple posibile, Cupolă pare edificatoare pentru această trăsătură a poeziei lui Turcuş. Muzicalitatea, în ordinea efectului stilistic, se asociază unei senzaţii insolite, ca viziune. Un sentiment al vagului în nemărginirea universului, unde se caută puncte de sprijin într-o imaginară plutire peste timp:

„Acestei păsări mari, albastre,

îi sunt şi fur şi păzitor;

o aripă îi este-nchisă,

înfăşurată pe-un picior.

Cealaltă aripă-i întinsă –

o punte între două maluri;

umblu pe ea, ca pe un turn

ce este şindrilit cu valuri.

Simt că se clatină sub mine

piciorul păsării – cel gol –

vrând să se sprijine-n aripa

pe care lumii-i dau ocol.”

Poet profund, cu largi disponibilităţi creatoare, Aurel Turcuș scrie în Conul de sine  o poezie interiorizată, cu deschidere spre metafizic. Nu o poezie intimistă, ci una a eului spulberat de marile mistere, tensionat de întrebări sfâşietoare, căutând abisul cunoaşteriişi prelevând relaţia cu Absolutul:

„Împăcat

cu Fiinţa şi Nefiinţa,

ca bradul sortit riturilor

de naştere, nuntă şi înmormântare;

numai înăuntru-mi împotrivindu-mă

dulcei-amarei măcinări –

iniţiere a simetriei Sinelui

în sera horticolă-a lumii.”

(Iniţiere)

Deşi surprinzătoare prin concentraţia simbolurilor şi restrângerea spaţiului liric, poezia din Conul de sine se relaţionează cu lirica anterioară şi revelează proiecţia unor noi perspective. Poezia lui Aurel Turcuş este o curgere organică, segmentată doar din necesităţi editoriale. Râul (izvorul, fântâna, apa, în general, cu toate conotaţiile simbolice) s-a întâlnit şi mai înainte în poezia lui Aurel Turcuş, unind paradigma simbolisticii folclorice cu valenţeleexistenţiale extrase din filosofia cultă:

„M-am închinat Râului-lumină

în curgerea lui îmi găseam alinare;

aş fi vrut să mă fac pod peste el,

să-l apăr, călcându-mă lumea-n picioare.

Dar tot oglindindu-mă-n apele sale,

tipăritu-şi-a talazurile la mine pe faţă –

şi ce scriere, Doamne! – nelimitat alfabet,

cerând cerneluri stoarse din Viaţă!”

(Proliferare)

Puse sub cântecul orfic, „ademenirea buzelor genunii, călătoria prin vămile clipelor”, primejdia căderii pe versantu-Eternului”, „ciorna nenorocită a vieţii”, „întunericul din recele-adânc”, „ghearele oţelite-n stea ale pajurei”, „masa de ţărână”, „greaua noastră cruce de os”, „călătoria omului singur pe fluviu”, „făclia semnului de întrebare”, „basmul amăgirii subterane”, „florile cu chip de rune” sunt mai mult decât structuri metaforice în poezie. Ele devin matrici vizionare ce modelează construcţia poetică:

„Nevinovată nu este nici umbra,

cu toate că nu are trup din carne şi oase

şi, mai cu seamă, sânge care îşi cere

dreptul la viaţă.

Singura ei dorinţă –

fără de margini şi statornică,

întinsă ca firul cu plumb –

e să mă prefacă asemenea sieşi

cât mai degrabă.

Cu puteri fără seamăn

îmi vlăguie carnea

îmi macină oasele,

îmi seacă sângele

şi îmi creează iluzia fericirii

de-a fi numai umbra sufletului –

îngemănare cu Neantul.”

(Îngemănare)

Poezia reţine freamătul sufletului neliniştit, reacţia la mişcările cosmice, sentimentul dureros al aneantizării:

„Din ce în ce tot mai ademenit

de buzele genunii,

însămânţând împărăţia-adâncului

cu-nchipuiri paradisiace.

Cântecul gurii de rai,

din orfice, învechite, amare obârşii

izvorăşte-n mioritică pace.

Va fi fiind credinţa mea

cât bobul de linte,

să poată muta măreţia prăpastiei

măcar cu-n pas – punte de cratimă

între potrivnice aduceri aminte?”

(Măreţia prăpastiei)

Premoniţii şi avertismente, semne şi simboluri, aşezări şi retrageri văluresc discursul poetic mărind tensiunea coordonatei tragice:

„Dar, de ce cântă coțofana, aprig,

în preajma adăpostului meu,

prevestindu-mi oaspeţi

la umbra firavă-a s(p)inelui?

Cine să-mi vină-aici,

la masa de ţărână, să-mi găsească

necunoscuta poartă a umbrei

fără nici o localizare, ca-n neant?

Ah! îmi şopteşte iarba, nedumerită,

Ah! îmi repetă s(p)inele, mirat,

tu nu ştii că umbra trădează,

îmbrăţişându-te.”

(La umbra s(p)inelui)

Umbra ca dublu, ca semn al pierderii şi al identităţii absconse există în esoterii, iar valenţele simbolice au fost interpretate în structuri filosofice şi valorificate în poezie. Aurel Turcuş surprinde cu frecvenţă mare acest motiv în poezia sa:

„Sub umbra-mi nefiresc de lungă

scădeau apele amăgitorului Râu.

De la un mal la altul,

asfinţitul întindea covor de purpură –

cărare regală

pentru picioarele mele desculţe.

Îmblânzită, vidra s-a gudurat,

să-mi fie călăuză.

Apoi, ca într-o zbenguială drăgăstoasă,

m-a părăsit

şi mi-a mâncat urmele –

singurele semne pentru întoarcerea

în Lumea-cu-Dor.

Cu ochii împăienjeniţi

vedeam neantul,

mai limpede ca niciodată.”

(Lângă marele vad)

         Se observă în Clepsidra de sare trăirea sub semnul tragicului, paradoxul limitelor, forța regenerării, încrederea în puterea expiatoare și salvatoare a creației, nostalgia paradisului matricial:

„Singurul fericit adăpost

 este cel din pântecele maicii, sărmana.

Acolo trăiești când nici nu ai fost

și nu te atinge prihana.

Acelui lăcaș dintre cer și pământ

pragul îi este și grindă,

matricea unui lin legământ

verigă nefiindă – fiindă.

Acolo sufletul, prim-răsăritul, e prins

în mreajă  blândă a stării dintâi;

nu-i nici biruitor și nici învins,

astfel avându-și pacea căpătâi.”

                                     (Matrice)   

Modulul germinativ al poeziei de aici pornește, de la această metaforă simplă, dar profundă și plină de semnificații — „verigă nefiindă – fiindă”. La nivelul „sâmburelui” se află esența unei întregi filosofii, implicită poeziei lui Aurel Turcuș, aceea a discuției pe relația ființă – neființă, cu toate variantele digresive și conotațiile diverse: viață – moarte, existență – extincție, trup – suflet, păcat – izbăvire, etc. Aparent legate de circumstanțial, de spațiul existențial imediat, de teluric, trecător și aleator, sugestia și semnificația urcă spre spațiul transcendent.    

Simbolul clepsidrei este bogat și plurivalent, dar folosirea nu doar a simbolului clepsidrei, ci a clepsidrei de sare înseamnă o potențare a valorii simbolice.   Măsurând timpul, clepsidra a devenit chiar simbolul       timpului, ce se scurge fără întrerupere, marcând drumul vieții spre moarte. Cristalele de sare scurse fac legătura între plin și gol, între viață și moarte. În alte structuri simbolice cele două părți ale clepsidrei sunt cerul și pământul, sau cele două principii care determină existența, masculinul și femininul.

Poate că în nici unul dintre volumele lui Aurel Turcuş tensiunea tragică nu-şi păstrează altitudinea constantă ca în Conul de sine. Tragicul ca trăsătură fundamentală a existenţeişi artei. Aurel Turcuşştie că numai arta poate transcende realul unei existenţe efemere, forţând limitele timpului.

„Se lasă răcoarea în oase. Înscenare

a vârstei. Luceafărul binecuvântează amurgul.

Umărul se abandonează arderii

unei priviri ca de Vasilisc – nu se ştie

de unde, cât de aproape.

Pecetea de cenuşă mă împovărează,

ca pe-un vulcan lava-n erupţie.

Aş vrea să trec de partea cealaltă,

însorită, a muntelui. O mie şi una de punţi

sunt întinse peste văi şi vâlcele, pârâuri şi râuri.

N-am arginţi pentru vămile lor. Pedeapsa

cea grea e preschimbarea punţii, sub pas,

în curcubeu, să mă soarbă, orbeşte,

cu gurile culorilor lacome.”

(Culorile)

Poezia din Conul de sine conturează zbuciumul unor experienţe fundamentale, trăirea sub semnul tragicului, paradoxul limitelor, forţa regenerării, încrederea în puterea expiatoare şi salvatoare a creaţiei:

„Petrecut prin vămile dintre clipe,

străin în patria timpului,

îmi port identitatea ca pe-un pleonasm

fără nume.

Vameşi de aer inflexibili

îmi vămuiesc pulsul-comoară

(având tarife incalculabile)

şi îmi pun vize pe hieroglife

pe inima-paşaport.

Călătorie-ndelungată-scurtă,

Drumu-i supus elanului vital şi sacru,

care îşi pierde vlaga ajungând,

imprevizibil,

la poarta vămii tăinuite –

cu semn heraldic negru-fosforescent:

Globul învârtejit pe ţeasta lui Yorich.”

(Prin vămile clipelor)

Între cuvânt şi faptă se naşte o stare transreală, halucinantă, tranzitorie şi nefixată, care la nivelul imaginarului creează un alt spaţiu, îmbinare de existenţă şi extincţie:

„Am auzit, de-o viaţă, cum doar mereu în cer

Băteau clopote calde – potire răsturnate –

Să îşi reverse harul preabun, vindecător,

Peste bolnav tărâm de vechi şi noi păcate.

Dumineca aceasta nu ştiu de ce n-aud

Măcar ecou de dangăt, reverberat din turlă,

De parcă sfintele biserici, răzvrătite,

Ar fi migrat din lumea în care Cel-Rău urlă.

Totuşi, ca-n vis al unui vis strivit,

Aud cădelniţare de clopot, sub pământ,

Iar sunetul său dulce miroase a tămâie

Şi-a ceea ce, de-acum, nici nu mai ştiu ce sunt.”

27 iunie 1999

(Clopotele)

În planul expresiei pur poetice versul este mai curat, de o rezonanţă metronomică, cu sunet metalizat, aducând ceva din stranietatea muzicii sferelor cosmice. Un asemenea lirism nu poate exista decât la un poet impregnat de cultură; care ştie să-şi treacă experienţeleexistenţialeşi prin acest filtru elevat. Vizionară şi simbolică, străfulgerată continuu de fiorul tragic, creaţia din Conul de sineîşi asumă organic trăsăturile adevăratei poezii. Aurel Turcuş rămâne un poet al stărilor adânci.

Anacharsis devine în poezia lui Aurel Turcuș un mit poetic. El însuși venit dintr-un spațiu mitologic. Anacharsis, înțeleptul antic, se încarcă de conotațiile simbolice ale unei poezii moderne, axată pe o problematică diversă, de la exultanța vitală la tragismul destinului, și pe registre diverse, de la de la evocare șo notare la meditație. În Anacharsis se adună idealurile, iluziile și deziluziile existențiale, tensiunea trăirilor, experiențele pasagere sau experiențele limită. Prin Anacharsis se meditează asupra solitudinii, văzută prin interiorizare, într-un fel de „pustie a inimii”:

„După un pelerinaj

al solitudinii

pe insula pustie Zaria

bătrânul Anacaharsis

se odihnea pe-o stâncă

lăsându-se pradă

singurătății

„Nu este Mare mai întinsă —

gândea el —

decât propria necuprindere

din suflet

lipsită fiind aceasta

și

de punctele cardinale

ale Lumii”

Din când în când

în nemărginirea ei

apare câte-un golf-amăgire

ce te face să crezi

că te salvează

de la naufragiu.

Tocmai atunci

pustia inimii

intră în rezonanță

cu Marea Singurătății

sub vuietul ei

îți asurzesc gândurile

cu care apoi conversezi

pe tăcute

ca și cum ți-ar fi

niște prieteni

ce-ți simt

unduirile sufletului.”

                  Sant’ Agata Italia

                  Septembrie 2007

                            (Pustia inimii

Sunt integrate vocabularului poetic şi cuvinte cu alte rezonanţe decât cele cunoscute până acum în poezia lui Aurel Turcuş (mărgean, floare, vitralii, mireasă, petale, irişi, voal, fluturi, cântec), evidenţiind o frăgezime a verbului poetic, interferarea unui univers fulgerat de subţirimi. Imaginea poetului cu exprimare colţuroasă, crestată parcă în stâncă, se completează şi din această direcţie, a lucrării asupra cuvântului, pe o coordonată simbolistică stilistică, sau pentru vocabula rară ori arhaică, sau urmărind combinarea cuvintelor care dă frumusețe expresivă și vigoare semnificativă: „el mă zărește rostuit / în moarte”; „Unduia privirea / ochilor mei stâlpiți în zenit”; „desculț / pe cleanțuri în ceață”; „ca prin deasa sită / a Neantului”; „tăcerea unui vis atemporal”; „ca o mantie / cârpocită de purpură”; „te-alegi cu colbul lăcruțeide mile”; „în somnie (mai limpede / decât trezia lamură în zori) / mă vede — aici trebăluind / zadarnic”. Poetul are urechea fină, deprinsă cu sonoritatea cuvintelor poetice, dar și un simț al cuvântului încărcat de puteri simbolice și semantice, care duc fraza poetică spre profunzimi de sensuri: crug, prund („Din crugul cerului cad, sparte / stinsele lespezi; prund apus”); azimi („Pe vatra soarelui. Aici / azimi se coc fără de spuze” — Solară); trunchi („Se înspăimântă sângele de seva / ucisă-n trunchi” — Tăind pădurea); aripile, izvorul („Aripile lăcrimează / izvorul-nalt de vocale / naște în cuvânt o oază” — Oază).

Unele cuvinte sunt luate din adâncurile lexicului popular, atât de bine cunoscut de Aurel Turcuș. El  știe să aducă spre poezie cuvinte mai puțin cunoscute și mai rar folosite, dar tocmai de aceea cu mare forță expresivă, proaspătă în muzicalitate, cât și în simbolistică. Acestea și-au conservat virtuțile artistice: ierugă; aburcat; „ îmbubatazacere”; plugăritul, rarița („… ar fi atât de lucru, că nu-ți ajunge-o viață / și, sus, în cer, prea greu e plugăritul,  / căci fierul rariței în stele se agață” — Patruzeci); lipitoare, puiet („și, uneori, ne-mpiedicămîncruci / ca-ntr-un puiet, ce nu vreasă se-ndoaie” — Așteptare); măgură/măguri („Visul meu de copil mi-l luminau / lămpile coroanelor de cireși sălbateci / din pădurile suite pe măguri” — Prier); mană („Pe bobul de grâu / văd chipul tatei fără moarte; / viețuiește el / în ogorul din veac / și mană împarte” — Părinții); a cucuvăi („Odată, pe lună plină / n-a mai putut golul lumii să-nfrunte, / s-a urcat în măr și a cucuvăit peste sat” —Nebunul satului); dalbă pită („prin flori vorbesc morții cu noi, / având grai alb de dalbă pită”  — Cimitirul satului); vârcolaci („De-atâta veghere în muchea țărmului, / Celui care păzește luna / să nu o roadă vârcolacii, / i-a ruginit chipul pe apă, devenind pată selenară” — Păzitor); învrăieștit („Mai grabnic să deretici / prin dalbul paradis; / cu aripa să ștergi / cărarea troienită / și, mai ales acolo / învrăieștitul vis / să-l rînduiești, sub zbor, / în faguri de clipită” — Pana – sloi subțire). Împlinirea poetică urmează cursul sincronizării expresiei cu altitudinea gândirii.

În timp, poezia lui Aurel Turcuș s-a dovedit egală valoric cu sine, dar diferențiată problematic, de la perspectiva orizontului mitic și a zariștei cosmice din primele volume la profunzimea meditației existențiale, la dialogul înfiorat și tensionat de necunoscutul marelui mister.