”Aș fi vrut să fiu mehedințean”

”Aș fi vrut să fiu mehedințean”

Ultimul interviu cu Gheorghe Dinică

         Era o vară toridă la Cricău, județul Alba unde are loc Festivalul cetăţilor dacice, un decatlon susţinut de bărbaţii unor aşezări pe teritoriul cărora în urmă cu 2000 de ani trăiau dacii. Marele Gheorghe Dinică este sărbătoritul festivalului: au trecut 40 de ani de când în zonă au avut loc filmările pentru „Columna”  Acum, înconjurat de câțiva localnici care au avut roluri de figurație, priveşte cu nostalgie spre locurile unde a jucat rolul lui Bastus. E trist sau doar îngândurat. Când se simte observat, zâmbeşte. Un sfert de zâmbet. Timpul trece peste toţi.

         Maestrul intră în atmosfera dacică. E cald pentru toată lumea, dar singurul care o spune în gura mare este Gheorghe Dinică : „E al dracu’ de cald.”

         „Nu dă interviuri”, mă avertizează un ziarist al locului. Profit de năuceala căldurii şi mă apropii de „ticălosul de serviciu al filmului românesc”, așa cum l-a botezat criticul de film Manuela Cernat. Întreb direct: „Discutăm într-o căsuţă dacică ?” Dă simplu din cap că da. Nu mă întreabă pentru ce televiziune voi lua interviul şi se comportă de parcă ne-am fi cunoscut cu mult timp în urmă. Poate în altă viaţă. La intrare este o buturugă. Îl invit să se aşeze. Se uită pedant în preajmă, găseşte un ziar de Alba Iulia, îl întinde pe buturugă şi se aşează cu grijă. „Şi în felul ăsta o respect pe Gabi, soția mea. Despre ce vorbim ?”

            – Despre faptul că în urmă cu 40 de ani aici era platoul de filmare pentru „Columna”, despre atmosfera și actorii de atunci, despre lumea actorilor în general, despre starea filmului românesc, despre statutul actorului român, despre actorul Gheorghe Dinică, despre cele 80 de filme în care aţi jucat, despre predilecţia pentru rolurile negative, despre omul Gheorghe Dinică.

            – Îmi convine. Nu eşti cârcotaş. Nu vrei multe, ci prea mult. Până deseară terminăm. Pot să-mi păstrez şapca ? Ştiu că voi de la televiziune sunteţi pretenţioşi că vă dă CNA-ul în cap dacă faceţi publicitate mascată.

            Verific din ochi şapca. Nu are înscrisuri de firmă, doar liniuţele de Adidas.

            – În urmă cu 40 de ani nu puteaţi spune prea multe.

            – Nu şi era prea periculos. Căpătasem ceva înţelepciune. Asta vine odată cu vârsta. Ce a fost acum 40 de ani… Am făcut multe filme la viaţa mea… Îmi amintesc că m-am simţit bine aici. Cricău, Ighiu… Filmam „Columna” o coproducţie română cu actori engleji şi italieni. Aveam condiţii foarte bune pentru vremea aia. Un scenariu foarte bun al lui Titus Popovici, o echipă de oameni care se respectau între ei… Da…. Regia Mircea Drăgan. Cu colegi foarte buni, Florin Piersic, Ilarion Ciobanu, Ştefan Ciubotăraşu… Şi apoi străinii: Amedeo Nazzari, Antoanela Lualdi, Richard Johnson… O echipă foarte bună care a făcut un film credibil ce a avut succes şi în străinătate. Acum, când te gândeşti la acele zile de filmare, te înduioşezi puţin…Vreau să revăd filmul cu ochii de acum pentru a mă pronunţa la vârsta asta dacă am fost bun sau nu atunci.

            – Care dintre actorii cunoscuţi atunci v-au impresionat plăcut sau neplăcut ?

            – Să-ţi spun sincer pentru tine sau să fac o declaraţie oficială pentru a nu se supăra cineva ?

            – Sincer. E bine să fiţi sincer cu toată lumea nu numai cu mine.

– Atunci să mă ierte colegii. Voi spune că toţi mi-au plăcut, dar cel mai mult, şi în sens pozitiv, a fost Amedeo Nazzari, care îl interpreta pe împăratul Traian. Era un adevărat boier la minte şi la suflet. Un om de valoare internaţională. Un mare actor. O vedetă, dar nu una de doi lei, cum sunt astăzi atinşi de vedetism tot felul de actori de mâna a doua sau chiar a treia. Ne lua sub aripă pe noi ăştia mai tineri şi ne ajuta să nu ne pierdem cumpătul. Vedetele internaţionale care au venit ştiau prea puţine despre actorii noştri şi cred că au fost chiar încântaţi să descopere că avem actori buni şi foarte buni, care ştiu cum să lucreze în faţa aparatului de filmat. De fapt noi, românaşii, interpretam roluri de daci. După ce Bastus i-a trădat pe daci şi eu, care jucam rolul lui, le-am arătat romanilor cărările secrete pe unde pot veni să-i înfrîngă, Ilarion Ciobanu mă căra în spate de la o aşezare dacică la alta şi mă punea să spun că am greşit faţă de ei.

            – În film nu era deloc simplu ceea ce spuneţi acum cu seninătate şi în cuvinte puţine. Era un rol al umilinţei extreme…

            – Aşa mi-am şi tratat rolul. Şi mi-a fost destul de greu, pentru că sunt, totuşi, un om mândru, cu personalitate. În film însă trebuie să-ţi schimbi personalitatea, să te dai după rol, chiar dacă nu îţi convine. Dar de asta te-ai făcut actor. Să te dedublezi, să te multiplici.

            – Rosteaţi o frază celebră pe care o imitau copiii în urmă cu 40 de ani..

            – Ilarion Ciobanu juca rolul unui dac solid, bine făcut. Jucase rugby, aşa încât pentru el eram uşor ca o pană. Mă lua în spate, mă căra cât mă căra dintr-o tabără în alta şi mă arunca pe pământ, pe iarbă, pe pietre, pe ce apuca. Pentru el nu conta. Fără milă mă arunca de la înălţimea lui de un metru nouăzeci. Îl rugam să dea cu mine de pământ fără duşmănie, dar îmi spunea că îşi respectă rolul şi la fel trebuie să fac şi eu. M-am ales cu câteva vânătăi. Striga la mine, cu vocea aia a lui inconfundabilă : „Spune !” Şi eu mă supuneam şi repetam cu umilinţă de  fiecare dată : „În nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a hrănit şi am arătat romanilor pe unde pot ajunge la aşezările noastre”.

            – În ton era şi umilinţă şi regret.

            – Bastus nu se disculpa prin interpretarea mea. Avea jumătate de regret că a trădat, dar şi jumătate de convingere că trebuia să o facă.

            – În viziunea dumneavoastră Bastus era un vizionar…

            – Din trădarea lui s-a format poporul român. Aşa încât cred că a avut un rol important, dacă o fi existat în realitate acest Bastus.Chiar dacă nu mă bucur că am avut doi taţi, pe Decebal şi pe Traian, şi nicio mamă. Râde molipsitor.

            – Dintre figuranţii locali vă mai amintiţi pe cineva ?

            – Este destul de greu. Au trecut 40 de ani şi mi-ar fi greu să spun că mai cunosc pe cineva. Am rămas în memorie însă cu faptul că erau oameni foarte ascultători şi foarte conştincioşi în ceea ce făceau.

            – Se mai poate realiza astăzi în România un asemenea film, cum a fost „Columna”, cu mulţi actori, mulţi figuranţi, cu mişcări ample de trupe ?

            – Nu se mai poate. Atunci statul era cel care avea comanda. Atunci nu lucra un producător, ci statul. Acolo sus se stabilea ce filme trebuie făcute. Acolo sus se stabileau bugetele. Acum, dacă vrei să faci un film artistic de lung metraj trebuie să te duci cu pălăria în mână pe la sponsori. Trebuie să te rogi de ei să îţi dea bani. Acum mai întâi trebuie să alergi după bani şi nu este sigur dacă în timpul filmărilor nu trebuie să mai aduni ceva, dacă se depăşeşte bugetul. Un film costă foarte mult. Eu am prins perioada când se făceau şi 30 de filme anual. Toate erau finanţate de la bugetul statului. Noi nu trebuia decât să ne învăţăm rolurile, să ne schimbăm hainele, să ne ducem la machiaj. Puteam să îmi asum mai multe roluri deodată. Eram tânăr atunci, trăgeam tare. Făceam naveta între platoul de filmare de aici şi Braşov, apoi la Bucureşti pentru că jucam la Teatrul de Comedie şi reveneam la Cricău. Se mirau actorii străini de ceea ce făceam. Ce fac eu cu atâţia bani pe care îi câştig din cele trei locuri de muncă ? Apoi când le-am spus cât câştigăm noi aici în România m-au înţeles.

            – Diurna 18 lei, cheltuieli de transport, eventual şi de cazare şi 100 de lei pe spectacol…

            – Exact. Cam astea erau câştigurile mele. Nu rezolvam mare lucru cu banii ăia, mai mult era oboseala drumului. Plecam după filmări, seara eram la spectacol şi dimineaţa mă întorceam la filmări. Eram tânăr şi rezistam. De fapt, să fiu cinstit, am făcut asta pentru că îmi plăcea. Îmi plăcea şi teatrul, îmi plăcea şi filmul. Erau ca nişte droguri pentru mine. De asta, şi revin la o întrebare pe care mi-ai pus-o mai devreme, nu am reuşit să reţin figurile figuranţilor. Pentru că totul pentru mine a fost o goană continuă.

            – Vă place filmul, aţi avut roluri memorabile în 80 de filme, probabil există un rol sau  un film la care ţineţi foarte mult ?

            – Îmi este foarte greu să mă opresc la ceva anume. Am făcut şi teatru şi film cu aceeaşi pasiune. Poate am fost avantajat şi de soartă să joc mereu, să fiu în priză mereu. Nu regret eforturile din tinereţe până acum.

            – Aţi avut parte de foarte multe roluri negative. Nu vă simţiţi cumva frustrat din această pricină ?

            – Nu. Şi o să vă spun că nu-mi displac rolurile negative. Ele mă obligă la eforturi suplimentare. Credeţi că e uşor să joc roluri de om violent, de tâlhar, de mitoman, de trădător ? Dacă scenariştii au conturat bine personajul, fie că este negativ sau pozitiv, actorul poate mai uşor să intre în pielea personajului. Un valoros critic de teatru şi film, Manuela Cernat, scria la un moment dat despre rolurile mele că sunt ticălosul de serviciu în filmul românesc. Vreau să vă spun că nu dintr-o pasiune nebună joc aceste roluri, dar persoanjele negative sunt foarte bogate în posibilităţi actoriceşti. Am profitat de posibilităţile mele actoriceşti pentru a juca roluri negative. Mă pot întrebuinţa mai mult decât dacă aş juca roluri pozitive, să stau cuminte şi să fac frumos. Negativul este viu, este bogat în posibilităţi. Pozitivul mai puţin. Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi venit aici Florin Piersic, frumosul de serviciu al  filmului românesc. Nu vreau să-l vorbesc de rău pentru că este un coleg extraordinar, un actor popular de mare mare calitate. Poate v-ar fi făcut mai mare plăcere să-l vedeţi.”

            – Ar fi fost mai puțini bărbați și mai multe femei în public… Au fost mai grele rolurile jucate înainte sau după revoluţie ?

            – Totul este greu sau totul este uşor. Depinde cum le iei. Mi-am luat întotdeauna rolurile în serios. Înainte de revoluţie am jucat în mai multe filme, pentru că se făceau mai multe filme pe an decât acum.

            – Ce părere aveţi despre filmele de astăzi, prezente la multe festivaluri internaţionale şi care obţin premii importante ?

            – Mă bucur că este o deschidere mai mare pentru români în lumea filmului. Mă bucur pentru tinerii cineaşti pentru că, la urma urmei facem parte din aceeaşi echipă a României.  Este drept însă că acum nu se mai pot face filme cu multe personaje, aşa cum drept este că tendinţa, cel puţin eu aşa am simţit-o, este că filmul artistic alunecă spre filmul documentar, că se merge mult pe actualitate, pe subiecte de mai redusă întindere.

            – Ce sfaturi aţi da tinerilor actori ?         

Fiecare generaţie îşi are talentaţii săi. Se schimbă stilurile, modul de lucru, subiectele. Generaţia mea a fost obişnuită cu scenarii mari, elaborate mult timp, inclusiv la nivel de detaliu. Este foarte greu să mai dai sfaturi, mai ales că emanciparea şi orgoliile sunt la modă în toate mediile. Acum toţi se nasc deştepţi. Apropos, dintre rolurile mele, în afară de Bastus, care ţi-a plăcut mai mult ?

            – Bastus.

            – Poate şi mie, deşi mi-e greu să mă opresc asupra unuia dintre ele. Toate mi-au fost dragi.

            – Un actor francez, remarcabil pentru rolurile sale negative, a ajuns atât de urât de cinefili încât s-a trezit de câteva ori cu casa incendiată, deşi era om bun, bun familist…

            – La mine nu s-a întâmplat aşa ceva. Şi nu are cum să se întâmple. Sunt om bun şi românii înţeleg mai bine convenţiile ce se creează între realitate şi ficţiune.

            – Spuneaţi că iubiţi Ardealul, că iubiţi zona în care v-aţi format, că îi iubiţi pe dacii pe care în film i-aţi trădat, dar îi admiraţi pe cei care au jucat roluri de romani, dacă v-aţi fi născut pe vremea aceea, unde aţi fi dorit să trăiţi ?

            – Pe lângă podul lui Traian. Dacă m-ar fi alungat dacii, aş fi găsit mai repede drumul spre Roma, iar dacă m-ar fi alungat romanii m-aş fi ascuns prin peşterile de la Cazanele Dunării.

            – Adică în Mehedinţi…

            – Aşa îi spune ?

            Râde cu poftă. În acest moment vine doamna Gabi să stabilească împreună vestimentaţia pe care ar urma Gheorghe Dinică să o poarte la proiectarea în aer liber a filmului „Columna”. „Să iei costumul verde!”, spune doamna Gabi. „Verde să fie, vezi că tot eu am ultimul cuvânt în casă?”. Îmi face cu ochiul.

          Ne revedem seara târziu. Bonom. Glumeţ cu spectatorii din preajmă. Urmează scena în care Bastus este aruncat din tabără în tabără. Îl privesc. Surâde. Probabil îşi dă o notă bună.