„Mă născui în anul 1923, anul în care se stinse prozatorul realist Ion Slavici. (…) Anul în care Panait Istrati, scriitorul vagabond, îşi tăiase gâtul într-un parc francez… Măcar numai pentru atâta merita să te naşti în anul 1923!”

Alexandru Jebeleanu. Iubit de femei şi el iubindu-le, invidiat de colegii de breaslă. Nu-n haită cum se temea, dar mereu câte unul gata să-i taie elanul creator. Şi asta pentru că era activ, că avea puterea, că era încăpăţânat când era vorba de menirea sa în lumea literară, unde devenise un nume. Când alţii se chinuiau să înjghebe câte un poem, el migălea, cu nădejdi şi cu iluzii, sonetele. Ştia şi simţea că-şi scrie de fapt actul de osândă la o viaţă de calvar şi amărăciuni. Gloria era la un pas, dacă şi-ar fi dorit-o, dar n-o căuta. Căuta mai degrabă liniştea sufletească şi putere să-şi descarce prea plinul liric, să construiască o cetate poeziei – Ana cum o numise, ca un Meşter Manole.

A fost un visător. Şi aşa a rămas până la sfârşitul vieţii. E drept că mai puţine dintre aspiraţii i se împlineau, dar niciel nu le forţa. Aştepta să se întâmple de la sine.

Trecuse şi printr-o perioadă senină, când scria parodii, dar atunci avea sufletul proaspăt şi deschis. Şi-n timp, care nu totdeauna lucrase pentru sine, ajunsese să-i fie sufletul uscat şi închis. Avea momente când nu-i mai vibra nici o coardă şi avea doar slabe urme din seninătatea de odinioară. Însă niciodată nu şi-a pierdut nădejdea şi încrederea în forţele lui, chiar dacă nu erau mereu îmbrăcate în mantia încrederii nelimitate.

*

Însă îl striga oraşul. Şi poposea în el, cu geanta pe umăr, absent. Pe străduţele-i cunoscute îşi lăsa urmele adidaşilor deschişi la culoare. Îi lua pulsul. Se energiza. Şi când urbea îl elibera din vraja ei, pornea la drum. Mereu altundeva. Îi făcea bine fuga asta din universul cotidian, din apăsarea familială. Îl înzdrăveneau sufleteşte şi-i refăceau echilibrul spiritual. Ai fi zis că fuge de anii ce veneau, de bătrâneţe, de neputinţă. Fugea însă şi de răutăţile unor oameni şi alţii, străini, îl vindecau de ele. Stările de depresie şi le atenua prin vioiciunea interlocutorilor.

Învăţase că toate adevărurile trebuiau spuse, descătuşate, dar el n-o putea face. Spunea: „Nimeni nu cunoaşte mizeria sufletească şi mizeria trupească mai bine ca mine. Dar eu sunt un fricos şi un pudic şi nu le mărturisesc.” Se mângâia cu puterea sa de a uita cu uşurinţă răul, căşunat de cei din jur, şi cu înlesnire cultiva şi reţinea toate întruchipările binelui, atunci când simţea că porneau din inimă.

Constatase că alţii sufereau mai mult decât el dar aveau răbdare ca acea descătuşare să se-ntâmple de la sine. Avea exemplu cum n-ar fi trebuit să se poarte, pe Victor Eftimiu, pe care îl văzuse în ipostaze diferite: şi când era de-o amabilitate impresionantă şi-i propusese să-l recomande spre a fi primit în Societatea Scriitorilor, dar şi când devenise de-o feroce îngâmfare şi-o înfumurare fără margini. Însă poetului îi crescuse din nou stima faţă de autorul poemului feeric „Înşir-te mărgărite” după ce-l auzise recitând, cu vocea lui tremurătoare, inegalabilă. Stări diferite, în timpi diferiţi!

Frământârilor inutile, cu greu le făcea faţă chiar dacă aparent părea detaşat de toate trăirile cotidiene. Cuvintel eEcleziastului îi spuseseră că e timp pentru scris, e timp pentru a iubi şi… e  timp pentru a muri. Şi din acest motiv era liniştit, miza pe simţirea sa şi avea încredere şi în acele învăţături.

„Tata Jebe” era o fire scormonitoare, cercetătoare. Citea cărţi din franceză şi, destul de târziu, învăţa engleza. Migălea la sonete, ca un artizan care nu se lasă până nu obţine bijuteria dorită, dar avea bucurie mare când îi ieşea câte un reportaj literar. Îşi scria jurnalul, îşi gestiona cu stricteţe corespondenţa, bogată de altfel. Din toate epistolele primite am alcătuit două volume, (Restituiri epistolare) cu nume mari din literatura română, care-l recomandă pe Alexandru Jebeleanu ca pe un scriitor de seamă.

Ca toţi scriitorii cu adevărat mari, Alexandru Jebeleanu ştia mult mai mult decît spunea. Regretul cititorului pentru ceea ce autorul nu spune provine din neobişnuita „drămuire“ a cuvintelor de către cel de al doilea. Alteori, însă, el intuia – cu o putere de pătrundere pe care specialiştii breslaşi, i-ar pismui-o – aspecte esenţiale pentru cuprinderea artei unui scriitor.

Când se detaşa de toate întâmplările diurne scria la romanul său, care n-a apărut la timpul potrivit – fusese topit în tipografie – şi a apărut după plecarea sa cea mare. Se păstra, totuşi, în echilibru faţă de aceste genuri literare. Le dădea fiecăreia părticica de interes.

N-a fost bogat, n-a strâns averi, iar urmaşilor săi le-a lăsat moştenire numele său literar, cărţile pe care le-a scris, şi volumele strânse în bilbioteca personală. Însă manuscriselor Tudor Jebeleanu, fiul poetului, le-a dat „forma clară a inimii”, în volume de referinţă pentru istoria literaturii. Pentru că atunci când a fost timpul şi-a asumat rolul de a-mi fi redactor la prima carte: Întoarcere cu bucurie, recunoştinţă veşnică!