Pentru a trezi impresia că ne aflăm în fața unei capodopere – condiție preliminară aplicării instrumentului de cercetare pentru depistarea secțiunii de aur – o poezie trebuie să-și întrepătrundă armonios, estetic și convingător nivelele constitutive și să-și protejeze foarte bine misterul. Este de la sine înțeles că Poetul ce „nu strivește corola de minuni a lumii” se află „în prima linie” a celor ce întrunesc asemenea exigențe. În cazul său, spectaculos este faptul că reușește să-și încadreze poemele în chingile proporției divine, promovând tehnici moderne de versificație, precum versul liber, ingambamentul sau ruperile de ritm, și aderând la programul expresionist, cu o stilistică eterogenă, a tuturor libertăților de expresie. O poezie tipic expresionistă este deschisă emoțiilor foarte intense, trăirilor expansive ale unui eu dispus la confesiuni dintre cele mai îndrăznețe. Scriind-o, gândul poetic blagian rămâne însă profund, sobru, este enunțat elevat, într-o manieră adecvată unei subsidiare culturi filosofice de orientare idealistă.
De exemplu, în spirit platonician, socratic, poemul Lumina raiului formulează o întrebare, ce ar tenta absurdul, dacă nu și-ar afla imediat o argumentație plauzibilă: „De unde-și are raiul – Lumina?”. Departe de a fi o întrebare retorică, o asemenea interogație se justifică prin modul particular în care abordează Lucian Blaga valențele simbolice ale luminii. Căci Poetul din Lancrăm este, poate nu singurul, dar printre cei foarte puțini, care fac din lumină un simbol ambivalent. În toate culturile și religiile lumii, lumina este conotată pozitiv. În opoziție cu focul, bun sau rău, lumina este întotdeauna benefică, instaurează ordinea spirituală, este marea promisiune a creștinătății: cea de a face din oameni „fii ai luminii”, precum Iisus Hristos, care se autodefinește drept „Lumina Lumii”. În chiar arta sa poetică, intitulată Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Lucian Blaga opune „lumina sa”, oblăduitoare a tainelor întâlnite în cale, „luminii altora”, ce ucide misterul. O judecată morală stă la baza acestei departajări în lumină bună și lumină rea.
Într-un avânt de natură expresionistă, experimentând starea de dinafara oricărei limitări – „beat de lume și păgân” –, eul liric filosofează în Lumina raiului asupra delimitării de ordin moral în bine și rău, pornind de la propria experiență a râsului „spre soare” și continuând cu seducătoarea sinteză a indicilor morali contradictorii din profilul iubitei: „Și-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,/de n-ai fi frământată,/Sfânto,/de voluptatea-ascunsă a păcatului?”
Apoi, subiectul liric pare să intenționeze a proba unitatea diadei sfințenie-păcat, prin intermediarul lumină bună-lumină rea, fiind consecvent cu propria viziune asupra luminii, dezvoltată în parametri oximoronici. Dar, surpriză! Aparentul paradox din răspunsul blagian la întrebarea „De unde-și are raiul – Lumina?”: „Știu: Îl luminează iadul/cu flăcările lui!”, exprimat cu siguranța rostirii unui adevăr indubitabil, devine logic tocmai prin anihilarea opoziției lumină bună-lumină rea. Pentru reușita anulării acestei diferențe, Poetul mizează pe puritatea oricăror flăcări, inclusiv a celor din iad (conotate, îndeobște, negativ), ce sunt, în optica proprie, sursa luminii raiului (conotată, fără excepție, pozitiv). În loc de discriminarea flacără a pedepsei – lumină a recompensei, Blaga preferă unitatea contrariilor, întemeiată pe forța purității focului. Astfel, se suspendă, într-o logică a poeziei, un șir de implicite contradicții, în ultimă instanță, chiar și opoziția rai-iad.
La fel de surprinzătoare și de creativă precum semantica textului se dovedește a fi realizarea sa prozodică. Fără constrângeri de măsură sau de rimă, Poetul juxtapune enunțuri exclamative, constatative și interogative, într-un discurs liric coerent, în care palpită accentele rostirii românești. Acestora le adaugă însă două accente, motivate diferit. Primul, plasat asupra vocabulei Eu, corespunde exacerbării eului din poetica expresionistă. Al doilea, subliniind adversativul dar, devenit adverb discursiv, are rolul de a marca locul introducerii problematizării de tip filosofic în materia lirică. Iată textul poemului și schema ritmică aferentă:
Lumina raiului
Spre soare râd!
Eu nu-mi am inima în cap,
nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume și-s păgân!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atâta râs fărʼ de căldura răului?
Și-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,
de n-ai fi frământată,
Sfânto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului?
Ca un eretic stau pe gânduri și mă-ntreb:
De unde-și are raiul –
Lumina? – Știu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!
_ / _ /
/ / _ / _ _ _ /
_ / _ / _ / _ _
_ / _ / _ _ _ /
/ / _ _ _ / _ / _ /
_ / _ / _ _ _ / _ / _ _
_ _ _ / _ / _ / _ / _ / _
_ _ / _ _ / _
/ _
_ _ _ / _ / _ _ _ / _ _
_ _ _ / _ / _ / _ _ _ /
_ / _ / _ / _
_ / _ / _ _ _ / _ / _
_ / _ _ _ /
Se observă că Lumina raiului are 120 de silabe, dintre care 75 sunt neaccentuate și 45, accentuate. Împărțind numărul celor neaccentuate la numărul celor accentuate, obținem raportul de 1, 66666… Adică, un număr irațional, apropiat de Phi. Prin urmare, cu o marjă de eroare de 0,5, se validează matematic ocurența secțiunii de aur în Lumina raiului,printr-o valoare numerică identică cu cea a poemelor Plumb și Amurg violet, capodopere ale lui G. Bacovia, de care ne-am ocupat în articolul precedent. E doar o coincidență această identitate a raportului de sonoritate în cazul unor poeme ce reflectă gândiri poetice atât de diferite?… Sau e mai mult decât atât?… Niciuna dintre măsurătorile pe care le-am aplicat structurilor sonore ale poeziilor românești nu a ajuns la rezultatul de 1, 61803… Așa ceva nu s-a întâmplat nici în cercetarea textelor muzicale, nici chiar a artelor plastice (cu excepția arhitecturii, unde anumite figuri geometrice au fost proiectate, cel mai probabil, astfel încât să respecte acest raport miraculos din geometria euclidiană). Concluzia pare a fi de bun simț: creația umană se apropie, rarisim și în mod cu totul excepțional, de cea divină, însă nu se poate identifica cu aceasta.