(fragment)

Florea Fârloiu, cât timp cântase, să nu stea cu spatele la domnul învățător, se lipise de tocul ferestrei. În ochiul de sticlă, chiar deasupra capului, se reflecta lumina unui felinar. Încheiase reprezentația cu un cântec scris, cine știe unde, de un soldat, ale cărui versuri pe unul dintre tinerii ofițeri îl îngropase în o mie de gânduri şi rătăciri. Și el își lăsase acasă iubita, precum  autorul anonim al melodiei, care recunoștea că o visează în fiecare noapte și îi mulțumea, peste depărtări, că îi trimite, semn că nu l-a uitat, luna să-l vegheze. Iar el, în zori, îi dăruia soarele. ”Tânărul acesta, din stânga colonelului, domnule învățător, oriunde întoarce privirea dă numai de el. E pustiu! Parcă  întreabă ceva, numai el știe pe cine, și niciodată nu i se răspunde! Încă nu a aflat că femeia rămâne singurul pom de pe pământ care rodește în toate anotimpurile!”

         Ofițerii sărbătoreau două luni de când își așezaseră tabăra, dar și plecarea, în curând, din Dobroteasa. Hanul fiind plin, colonelul găsise că e oportun să țină un discurs. Florea Fârloiu, după ce a suflat de câteva ori în ocarină să atragă atenția asistenței, l-a prezentat pompos, deși pe colonel îl cunoșteau și copiii. Întâi a vorbit rusește, în onoarea oaspeților, el fiind totdeauna, la nevoie, translatorul. Colonelul a surprins cu amănuntele ce le aflase într-un timp atât de scurt. Medic fiind, a făcut scurte referiri la starea de igienă și de sănătate a sătenilor, insistând pe frumusețea așezării, ce îi vine de la apa care o împarte în două, de la pădurile seculare, livezile de pomi fructiferi și, mai ales, toamna, de la miresmele viilor coapte ce risipesc, în răcoarea nopților, un miros ademenitor, ca de fecioară. Mai aflase colonelul că în acest loc este un  amestec cum rar poți întâlni, argumentând că există în sat tot ce se poate vedea în lumea largă, de la criminal la ministru. Ultimele cuvinte le rostise în rusește, lăsând traducerea pe seama lui Florea Fârloiu. ”Domnul colonel ne iubește, făcu un pic de glumă” ,  a spus suflând repede și lung în ocarină. Nu a ocolit incidentul cu Pleașcă. ”E nevinovat, a accentuat colonelul, și doar urzeala Tudorei, care îl omorâse în chinuri groaznice  pe soldatul nostru,  i-a adus atâta suferință.”  ”S-a bătut singur?”, l-a întrerupt Florea Fârloiu, și colonelul, categoric, a răspuns: ”Putea fi și mai rău.” Cu paharul plin, a trecut pe la fiecare masă, închinând cu o reală plăcere. Revenit la scaunul său, a încheiat măgulitor, spunând că oricând s-ar întoarce în Dobroteasa, dar niciodată și pentru nimic adus de un război.       

         Asistența s-a uitat insistent la domnul învățător, așteptând un semn. Nu se întâmplase, cum s-ar fi cuvenit, fie și din complezență, chiar și pentru politețea colonelului. Îl deranjaseră aprecierile despre starea de igienă și, neputând tolera, îl înjurase în surdină, fără nici o reținere, reproșându-i că unul ca el, fătat și crescut în puf, domnul învățător aflase că e fiu de general, nu are căderea să își dea cu presupusul. ”Dacă îi pute, să se ducă-n mă-sa, învârtindu-se, cu călcâiele înainte”, spusese ridicat de pe scaun, gesticulând larg cu brațul dinspre colonel. Ilie Rizu, prudent, l-a prins de mână, imediat domnul învățător și-a smuls-o și a izbit cu pumnul în masă, atrăgând destule priviri. Să își justifice, cumva, pornirea, a strigat:” Trăiască regele!”  Rizu iar l-a prins de mână și l-a tras în scaun, s-a întins cât a putut spre el și aproape cu bărbia rezemată de umărul lui, să nu fie auzit, i-a spus în surdină:

• Domnule învățător, cred că sunt blestemat!
  • De cine?
  • De soartă!
  • Atunci nu ai scăpare, Ilie.

       -Domn învățător, vă spun ceva, nimeni nu mai știe, din când în când, ca și acum, îmi dispare vederea, un pic m-am obișnuit, nu mă mai sperii. Tocmai mie să mi se întâmple, eu care-mi doresc, că v-am spus, sigur vă amintiți, că atunci când o fi să se întâmple mi-ar plăcea să mă duc cu ochii deschiși, atât îmi e de dragă lumea. Ați zis că vreți să-mi încredințați un secret, spuneți-l, cât vă mai pot privi…

• Știu. Nu a sosit momentul. Nici departe nu este!

        -În seara asta se adună douăzeci și cinci de ani, domnule învățător, de când m-a părăsit Ilinca, nevasta. D-aia port costumul de ginere, pentru prima dată de atunci; e drept, l-am mai îmbrăcat prin casă, fără să mă vadă cineva. Simbolul, cum l-ați numit… N-am uitat-o, nici nu pot. Și cu asta parcă sunt blestemat! 

 -Bucură-te, dacă o ai atât de adânc la inimă, că îi e bine, acolo unde se află!

-Domn învățător,  aș da tot ce am, mai puțin perna de sub căpătâi, celui care m-ar ajuta acum, pe loc, să îmbătrânesc definitiv! Poate așa m-aș desprinde definitiv de mine!

Fragment din romanul în curs de apariție Singurătatea ajunge la toți