Cumpănit în mişcări, cu gestul domol şi vorba reţinută, care se incendiază arareori, dar arde cu intensitate în discuţii reciproc pasionate, Ion Jurca Rovina (n. 1 octombrie 1940, comuna Bucureșci, satul Rovina, județul Hunedoara) este, acum, nu doar autorul unor volume, ci al unei ample scrieri, fixând repere statornice în roman şi povestire, în lirică şi dramaturgie. Plasarea şi glisarea în zone de creaţie diversă nu mai pot reprezenta o surpriză la un scriitor de tenacitatea lui Ion Jurca Rovina Debut în presă:  poezie: Gările, morile noastre de vânt; Suflete sărac, („Familia”, Oradea, 1966, martie). Debut editorial:  Fericiţi când renaştem, roman, (1976). Activitatea literară. Ion Jurca Rovina este numele de scriitor al lui Ion Jurca. Studii: Școala Generală din Liebling, jud. Timiș, (1948 – 1955); Liceul „C. D. Loga” din Timișoara, (1955 – 1959); Universitatea din Timișoara, Facultatea de Filologie, (1960 – 1965). Volume publicate — Romane:  Fericiţi când renaştem, (1976);  Noua promisiune,  (1980);  Scoica de aur, (1984) ; Călătorie spre dragoste, (1988); Cine rămâne treaz,  (1994),  (Ediţia a doua, întregită, la  Scoica de aur); Moştenitorii iadului sau Cartea bolnavă,  (2005); Iubire fără domiciliu, (2011), (Ediţia a doua întregită, la Călătorie spre dragoste); Fericiţi când renştem (ediţie definitivă),  (2016). Noua promisiune, ediția a II-a, prefață de Alexandru Ruja, (David Press Print, Timișoara, 2020, 288 p.). Povestiri: Purgatoriu, (1996). Poezie: Tânguirea iconarilor, (1995); Ospăţul solemn, (1998);Ospăţul solemn, antologie poetică, (2016); Iluminări / Illuminations, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză de Elisabeta Bogăţan, Linda Bastide, (Editura Poètes à vos plumes, Paris, 2016, 70 pg.). Teatru:  Piscina, (2000);  Fiul vameşului,(2003); Atacul bacantelor,  (2006);  Nopţi fără heruvim,  (2009); Oul natal, (2013); Dragoste cu Europa, (2015); Viziune cu Maria din Magdala, (2017); Oglinzi oarbe Triptic teatral cu Napoleon,  (2019); Fiii Vameșului,  vol. I, (425 pag.) –   Destin și delir, vol. II (475 pag.) — 2020. Cronici de Teatru: În umbra scenei, (2006);Privire spre teatru,  (2012). Spectacole : Râzi, nebunule, şi pentru mine! , (regia: Florin Ionescu, premieră 2001) şi Năzdrăvăniile lui Nică, dramatizare după Amintiri din copilărie de Ion Creangă, ( regia: Horia Ionescu), la Teatrul „Merlin” Timişoara, premieră 2003. Piscina, spectacol lectură în regia lui Ion Ardeal Ieremia, la Teatrul Naţional Timişoara, în cadrul Festivalului Dramaturgiei Româneşti, 2004. Nopţi cu Isadora, la Teatrul Naţional Timişoara, în regia lui Sabin Popescu, premiera, martie 2012. Năzdrăvăniile lui Nică, după Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, regia Iustina Prisăcaru, la Teatrul de Vest Reșița, premiera în 2019.

         PROZA

„Omul simte nevoia să plece după un vis, dar nu întotdeauna se întâmplă să prindă trenul potrivit”, mărturiseşte, la un moment dat, un personaj din romanul Noua promisiune şi aserţiunea pare să fie revelatoare pentru semnificaţia acestei cărţi a lui Ion Jurca Rovina, ce urmează romanului de debut, Fericiţi când renaştem. Un vis a fost pentru Goron şi familia sa plecarea din Lazul-Vesii spre mereu râvnita câmpie bănăţeană, o iluzie sau un permanent vis a fost pentru copilul David aceeaşi câmpie. Plecarea va fi în economia romanului unul dintre motivele literare esenţiale. Şi David va găsi o posibilă soluţie a existenţei în plecare: „Va regăsi plecarea ca pe o unică soluţie. Plecarea care va fi, aşadar, nu numai a lui Goron, ci şi a fiului său – ba chiar mai mult a lui. Dar timpul va fi altul, cu totul altul decât acela al tatălui său”. În timp, plecarea îşi va releva şi latura himerică. Impulsul călătoriei, la fiecare reprezentant al celor două generaţii, este unul pur, dar procesul prin care ea se realizează suferă imixtiuni. Miner în Apuseni, Goron doreşte să coboare la câmpie, în anii împroprietăririi, dintr-o amăgitoare dorinţă a unei existenţe mai favorizate material. Nu neapărat din dragoste pentru câmpie. Mai degrabă chemat de mirajul ei, ca de un veritabil eldorado, prilej de manifestare a curajului de a „se desprinde de sărăcie”.

Despărţirea de munte nu a fost lină, fără traume, mai ales pentru Florina şi Iulia. Câmpia îşi va dovedi şi ea, la rându-i, durităţile, asprimile. Viaţa socială şi le va adăuga pe ale ei. În acest context se va derula o parte din existenţa lui Goron, înainte de stabilirea sa şi a familiei sale la oraş. Pentru David plecarea va fi determinată de un previzibil sentiment al libertăţii. El este un revoltat;  iubeşte câmpia tocmai pentru nesfârșirea ei, similară cu libertatea. David mărturisește: „Sunt un revoltat, am devenit un revoltat — îmi dau seama după atâția ani. Mi-au rămas în memorie anumite momente: cele frumoase și cele care mă revoltă; […] Așa am crezut: că întreaga câmpie este a mea… Sau, mai bine zis, cu gândul ăsta am crescut… Minunat gând, minunat timp… Știam de ce lucrează tata la batoză, dar înțelegeam prea puțin… Cunoșteam destul din viața părinților, nu însă totul. Târziu am aflat cum a îngenuncheat tata în pod la picioarele preceptorului și s-a rugat cu lacrimi în ochi să nu-i încarce tot porumbul.” Orice drum în câmpie înseamnă o verificare a posibilităţii de a trece limite. Dar, orice depăşire naşte noi dorinţi. „Plec pe propria mea răspundere, sunt liber să hotărăsc asupra existenței mele; din acest moment am dreptul să fac ce vreau cu propria mea persoană, înțelegi? Vreau să-mi câștig independența deplină. Vreau libertate, sunt însetat de libertate, din copilărie sunt însetat. Acolo, în câmpie, toată ziua și, pe cât alergam pe atât simțeam că orizontul e prea aproape; aș fi vrut să trec dincolo de el, să scap de grija vitelor, să nu-l mai aud pe tata înjurând de necaz… Plec să-mi găsesc norocul ce trebuie că mi s-a dat prin naștere, mama mi-a spus, înțelegi, și eu țin foarte mult la ce mi-a spus mama… Să-mi găsesc norocul ce mi s-a luat trăind până aici…”

Corelată cu cea a plecăriise întâlnește tema întemeierii. Ierna  apare astfel drept un loc al noilor întemeieri, nu doar ca localitate pur şi simplu, ci, – mai ales – ca un alt tip de existenţă, pe care cei coborâți din munţi o caută aici. Purtat de evenimente sociale, Goron va încerca,  împreună cu David, o nouă întemeiere în oraş. Recurenţa temei asigură o veritabilă continuitate narativă. Sufletul rămâne câte puţin în fiecare loc, unde viaţa lor a contribuit la noi intemeieri. Alături de necesitatea visului se află munca acerbă: „Cum să fi plecat iarăşi când venise aici să-şi împlinească un vis?! Probabil că de câte ori ieşea în câmpie i se părea că visează, chiar dacă sudoarea îi curgea pe şira spinării – era învăţat cu munca, nu avea astâmpăr o clipă. Patima asta a visării şi a lucrului i-a transmis-o şi mamei”. Multe din personajele romanului sunt caractere puternice, viguroase, animate de un adevărat cult al muncii, îndrăgostite de muncile câmpului şi de roadele sale. Visul lui Goron, după ce a străbătut experienţa războiului, a fost pământul. Dorinţă de echilibru şi de stabilitate. Prin muncă încearcă Goron să anihileze efectele unor acte pe care, cu bunul său simţ de ţăran, le înţelege mai puţin. Romanul lui Ion Jurca Rovina se remarcă prin problematica dezbătută, prin substanța tematică. Şi, printr-o structură epică interesantă, rezultată dintr-o dispunere poliedrică a acţiunii. Un roman care, surprinzând un destin uman pe un fundal social frământat, lasă deschis finalul pentru o altă existenţă într-un timp mai apropiat.

După Noua promisiune, care interpretează într-un anumit fel mitul întemeierii, Ion Jurca Rovina propune prin Scoica de aur, Călătorie spre dragoste  şi Cine rămâne treaz romane de altă factură. Scoica de aur se constituie ca un roman proiectat pe drama individului care-şi regăseşte trecutul (de fapt tinereţea) încercând să-l pătrundă din perspectiva vârstei de mijloc. Prozatorul nu aduce în acest roman personajele din prima carte. Dacă le-a abandonat (temporar), nu renunță la perspectivă. Regăsirea tinereții (prin prieteni, întâmplări, etc.) duce spre un roman de cunoaștere în tangență cu unul de formație, în timp ce Noua promisiune este un roman social. Jocul întâmplării, al situaţiilor tari (limită) poate avea influenţă într-un proces (temporal) al formaţiei şi devenirii.

În Scoica de aur se modifică şi structura epică, autorul recurgând la interferenţa rememorării şi a notaţiei directe. Undeva, Marcu reflectează asupra punctului de decizie și a jocului întâmplării, al imixtiunii hazardului, al toleranței: „Până nu ni se întâmplă nici o nenorocire urcăm liniştiţi în viaţă, urcăm mai abrupt, mai puţin abrupt, mai drept, mai strâmb, mai trişti, mai veseli, se cheamă că urcăm cu rucsacul de vise în spinare, undeva însă, unde-i coasta mai abruptă, sau dimpotrivă, unde-i nemaipomenit de atrăgătoare, se poate întâmpla să ni se frângă pasul sau să ni se taie respiraţia. […] Se poate întâmpla, să ne împiedicăm, multe se mai pot întâmpla, mai cu seamă că, uneori, trebuie să lupţi ca să faci un pas înainte, iar, alteori, te trezeşti că ai rămas singur să străbaţi o pustie ori să traversezi o creastă… Deci, undeva, nu se ştie unde… După care ne uităm în urmă şi, cu amărăciune sau nostalgie, începem să ne întrebăm de ce nu ne-am oprit acolo sau dincolo, de ce am luat-o pe aici şi nu pe dincolo, de ce n-am avut curajul la timp s-o apucăm pieptiş, de ce… Aşa ne trezim că vrem să ne aducem aminte adică vrem să ne refacem drumul, însă nu ştim pe unde să ne întoarcem…” În aflarea (sau refacerea) acestui drum, Bura, Paulina, Valentin, Iustin, Cibinu sunt repere.

Cine rămâne treaz  este, pe un spaţiu extins, o reluare, dar şi o rescriere şi o completare a romanului Scoica de aur.Completare, pentru că romanul are unele pasaje (scrise cu un timp în urmă), dar care nu au putut fi publicate. Ion Jurca Rovina folosește ca modalitate epică rescrierea și revizuirea. Iubire fără domiciliu (2011) este o reluare refăcută a romanului Călătorie spre dragoste.  Că Ion Jurca Rovina scrie cu siguranţă, că are un univers literar propriu, că problematica prozei sale, în nuanţe diferite, o regăsim şi la alţi prozatori contemporani, sunt evidenţe şi nu mai trebuiesc argumentate. La  tema plecării şi tema întemeierii se adaugă acum tema timpului şi  aceea a regăsirii. Pasta epică se coagulează în jurul unor nuclee iradiante. Romanul Cine rămâne treaz are cel puţin patru paliere (dimensiuni) ale timpului în fluxul epic – există un timp al scrierii şi unul al revenirii, un timp al scrisorii şi un timp al rememorării. Întâlnim chiar şi un timp al oglinzii.

Regăsirea declanşează sau, mai exact, susţine fluxul epic într-o interferenţă a rememorării, trecută prin poliedrul (faţetele) timpului. Un personaj, Marcu, (autorul narator), porneşte în căutarea autorului unei scrisori, care, aflăm spre sfârşit, este probabil Valentin. Un personaj aproape enigmatic, victimă, se pare, a unei delaţiuni, de care se leagă un timp viaţa Paulinei. Acesta „trecu treptat în legendă şi simbol, doar Cibinu îi mai păstra imaginea reală.” Scrisoarea lui (Scrisoare deschisă către toţi oamenii care mă cunosc) este un fel de testament moral.

Încercând să-şi regăsească anii proaspeţi şi puri ai studenţiei, ai tinereţii, îşi exteriorizează în trama epică un fragment existenţial, o parte din viaţă. La un moment dat autorul narator, prin Marcu, meditează la ceea ce se numeşte, curent, experienţă de viaţă, destin, decizie existenţială. Nu oricând poţi să retrăieşti un timp, se spune undeva în carte şi aserţiunea rămâne valabilă pentru o parte din existenţa personajelor. Cine rămâne treaz se constituie ca un roman proiectat pe drama individului care-şi regăseşte trecutul (de fapt, tinereţea) din perspectiva altei vârste. Recuperarea (rememorarea) tinereţii prilejuieşte un roman de cunoaştere şi formaţie. Prin periplul lui Marcu se încearcă retrăirea unui anumit timp. Cine rămâne treaz poate fi citit, deci, şi ca un roman despre tinereţe, despre prietenie şi trădare, ca un roman despre oraş. Sunt de-acuma pagini celebre, în romanele scriitorilor contemporani, despre Timişoara. Oraşul de pe Fhlu, din romanul lui Ion Jurca Rovina, este Timişoara. „Oraşul de pe Fhlu, îi ziceam noi aşa, din dragostea ce i-o purtam… Atunci, la vârsta când nemurirea ni se părea posibilă şi moartea ni se părea absurdă…”

Romanul Moștenitorii iadului sau Cartea bolnavăeste structurat pe mai multe părți: Captiv în libertate, Dubla închisoare, Evadare „pe-o gură de rai”, Puntea dracului spre iad, Cartea bolnavă, — care reprezintă tot atâtea trepte într-un periplu epic de clarificare existențială, trenată de presiunea vinei, a culpei. Culpa, sub diversele forme de manifestare, este o temă nu numai cu vechi state în literatură, dar și prolifică în anumite perioade. Dacă privim doar prin această prismă cartea lui Ion Jurca Rovina, riscăm să o cantonăm într-o zonă unde dezbaterea etică tinde să sufoce dimensiunea estetică, scoțând-o din condiția care îi oferă susținere axiologică. Iar romanul nu este doar bine scris, ci are și o flexibilitate structurală neîntâlnită la romanele anterioare, un dinamism al dialogului care dă alertețe epicului, o fluență a expresiei care-i dă frăgezime stilistică. Întreaga desfășurare epică are un fundal social, dar care, în timpul mare al literaturii, interesează mai puțin.

Romanul lui Ion Jurca Rovina nu poate fi discutat în afara teatralității. Teatralitatea devine o trăsătură esențială în acest roman. Să amintim că Ion Jurca Rovina s-a manifestat cu o oarecare frecvență și insistență în dramaturgie, că a scris mult timp cronică dramatică (În umbra scenei; Vedere spre teatru). Piscina  cucelecincipiese  (Piscina, Râzi, nebunuleșipentru mine!, Barca, Artiștipentruînchiriat, Teatru la Castel) deschidedrumuluneirelativprolificeactivități de dramaturg: Fiulvameșului, Ataculbacantelor, Nopțifărăheruvim , Oul natal ,  Dragoste cu Europa.Teatralitatea va statua o altă relație între autor și narator, între autor și personaje, între personaje și fluxul epic. Lumea ca teatru nu este doar o temă (și ea veche în literatură) ci și un cadru, nu este doar o paradigmă literară, ci și o modaliatte absorbită în corpul epic al cărții. La alt nivel al textului, teatralitatea se marchează prin arta dialogului, prin indicații regizorale, prin notații referitoare la întreruperi sau reveniri ale textului. Tot de recuzita teatralității țin și elementele de atitudine preluate de manifestarea personajelor — dedublarea, bufoneria și ipostaza clovnului, triumfalismul și umilința, mișcarea și recluziunea.

Romanul nu cuprinde doar povestea personajelor create de autor. Scriitorul însuși devine personaj și se înscrie în derularea epică a romanului. Ipostazierea diversă a lui Marcu ține de o ipostaziere modernă a romanului. „Viața scriitorului. Să povestim despre viața scriitorului. Pe scurt, să începem cu adolescența, când a avut primul vis de scriitor, până atunci fiind un copil mai mult sau mai puțin fericit, precum toți ceilalți, de la sate și orașe.”; „Am reușit într-o primă variantă, după o răsturnare cumplită de capitole și părți, cu forfecări și schimbări de fraze, dobândind o victorie în genunchi. Un produs fără miză. Apoi, a urmat criza neputinței, a îndoielii, a dedublării, a nimicului. Criza lui Marcu. Care avea să trăiască printre cuvinte și fraze, proiecte pe foi, adică într-o închisoare de hârtie. Închisoarea naște închisori.”

Caietele – jurnal nu sunt doar expresia unei defulări dintr-o situație tensionată, de criză, ci și una a disidenței. Viața scriitorului, sugerează prin linii subterane Ion Jurca Rovina, o repezintă, în fond, opera sa. Scriitorul trăiește prin cărțile pe care le scrie.

Volum de proză scurtă, – Purgatoriu  nu constituie o surpriză, dacă avem în vedere disponibilitatea autorului pentru structurile epice diverse şi moderne, tendinţa de a epuiza resursele interpretative ale unei ipostaze literare, glisarea pe dimensiunea reflexivă şi analitică a fluxului epic. Purgatoriu cuprinde texte mai vechi (spre exemplu, Bătrâna) şi mai noi, dar, din cele mai multe, se observă o altă atitudine literară de ordonare a epicului şi de rezolvare a problematicii. Oricum, titlul volumului poartă încărcătură simbolică.

Expiere şi exorcizare sunt laturi pe care se organizează epicul, asociate cu sondarea psihologiei unor personaje evazive, tarate, învăluite în vălul fricii – Garicescu se eliberează de frică, Ultimul scaun. Purgatoriuse dezvăluie ca  un text cu valenţe simbolice, dar şi unul în care se îmbină modalităţi epice diferite, un mixaj epic ce reliefează stările ambigui, tranzitorii, imprecise, spaţiul confuz. „Mi-am continuat însă drumul, la întâmplare. Mergeam pe o stradă mai îngustă, pe mijlocul ei, printre case cu două etaje, case vechi de cărămidă, cu ferestre înalte şi înguste. Nu ştiu unde mă duceam. De fapt, dacă ar fi apărut cineva brusc în faţa mea şi m-ar fi întrebat de unde vin nu ştiu dacă i-aş fi putut satisface la fel de repede curiozitatea. Iată întrebarea ce trebuie să mi-o pun: de unde veneam?”

Valorificarea motivului labirintului se leagă de timpul imprecis, cu efect posesiv într-o declanşare a memoriei. „Caietul, în amintire doar. Efectul lui asupra mea era că îmi provoca memoria. Reveneam în piaţă cu un sentiment ciudat de labirint al unui timp din care nu mă pot smulge.” Există un sens pozitiv în simbolul acestui motiv din proza lui Ion Jurca Rovina: trecerea probei labirintului duce, de fapt, la găsirea izvorului; este punctul de contact cu adevărul. În drumul acesta întortocheat, labirintic, prin oraş, există, deopotrivă, dezorientare şi dezabuzare; un efort în căutarea insistentă a izvorului, care exorcizează, elimină răul. „Am coborât cele câteva trepte la izvoare, am sorbit o gură de apă şi, la revenire, am descoperit cu privirile strada pe care intrasem în oraş.”

 Se remarcă în proza din acest volum înclinaţia spre fantastic, nu însă un fantastic dezlănţuit, ci uşor cenzurat de secţiuni ale realului. Povestirea Individul de la etajul întâi uzează de fantastic, existând o trăire dublă, în real şi fantastic. Proză aproape eliadescă, cu personaje învăluite în proiecţii fantastice, trăind existenţa caruselului într-o confuză dedublare. Un text în care se valorifică simbolul folcloric, proiecţia mitologică şi valorile povestirii este Suferinţamărului. Pe lângă povestirea propriu-zisă ce curge frumos,  textul  motivează povestirea, mai exact naşterea povestirii. „Dacă e să căutăm o cale posibilă spre o poveste, mai bine-zis spre o povestire a faptelor, atunci s-ar cădea să urmărim mai întâi ce a fost cu femeia. Căci de la ciudăţenia ei au pornit şoaptele pe lângă garduri, apoi şoaptele au devenit vorbe şi vorbele s-au învârtit pe lângă colţurile caselor, au prins ecouri, au deschis porţile curţilor, uşile caselor, au trecut pragurile şi s-au aşezat la mese, hrănind gurile cârcotaşilor care au început să agite satul.”