Istorie literară: Ion Jurca Rovina (2)

Istorie literară: Ion Jurca Rovina (2)

            POEZIA

Tânguirea iconarilor cuprinde peste şaizeci de poeme, ceea ce arată (şi numeric) că nu mai este o întâmplare, ci un mod da a trăi  prin literatură. Cele trei părţi ale cărţii – Dubla postură, Evadarea în zbor, Tânguirea iconarilor – includ şi poezie datată, permiţând o încadrare temporală, de la primele creaţii (1964) spre cele dintr-un timp care încheie selecţia (1983). Din modul cum sunt scrise aceste poezii, dovedind talent şi viziune culturală, nu putem fi siguri că ele ar fi doar expresia unui timp al poeziei (recte, al tinereţii, care, se ştie, este o vârstă poetică), ci, credem, că exprimă o opţiune în creaţia literară, aceea de a crea  în mai multe genuri literare. Iar Ion Jurca Rovina este scriitorul polivalent care se manifestă în proză, poezie și dramaturgie.  Real şi imaginar, ironie şi sarcasm, bâlci şi seriozitate alternează în poezie, într-o dorinţă de a surprinde ipostaze complexe:

„Era într-o joie de foc? 

Într-o vineri cu salcâmii albaştri de îngeri? 

Prin bâlciul sonor, panglicar; eu ştiam 

preţul inelelor şi-al cărţilor vechi de noroc,

 prin bâlciul sonor, panglicar,

 cu zarafii băut-am, scuipându-i pe pântec, 

lăutarilor lipit-am pe frunte bancnote 

să verse din strune delire… 

Şi bâlciul sonor, panglicar,

 se sparse vecernic, amar. 

O, blestemata măturătorilor horă!

 era într-o joie de foc?

într-o vineri cu salcâmii albaştri de îngeri?

 în ce zi în ce oră? 

Marele veac suna apelul la proră.”

(Apelul)

Sunt straturi interferente în cele trei cicluri, care exprimă o stare, dar şi o experienţă existenţială, ce trebuie fixată în versuri. Discursul poetic al lui Ion Jurca Rovina urmează să reliefeze deci starea şi experienţa; şi mai puţin atenţia acordată cuvântului. Expresia poetică este, nu rareori, dură, în volute expresioniste, revărsare a unui temperament uneori dezlănţuit, tumultuos, alteori retractil, ursuz, ferindu-se de lovitura dură cu lumea. Postura poetică poate fi şi de sfidare, dar şi de acceptare:

„Sfidând prăpastia abruptă 

dintre un gând înalt 

şi marea-mi disperare, 

trecutul prin cimitirul meu 

de tropi şi de cuvinte – 

virgină pustietate 

ce mă-mbâcsi cu asprele-i arome

 de vis şi înălţime… 

Şi-apoi ieşii în lume: duhnind a zbor şi-a prăbuşire.”

(Dubla postură)

Tensiunea poeziei vine din această stare tranzitorie, nu dilematică, ci, mai mult, contradictorie. Zborul şi prăbuşirea stau alături, despărţite, doar, de o fină şi imperceptibilă graniţă. Nu este mult până la înălţare, dar nici până la prăbuşire. Poezia lui Ion Jurca Rovina traduce liric zbuciumul acestei experienţe existenţiale. Zbor, agonie, prăbuşire, scepticism, abisal, blestem, vid sunt cuvinte ce intră în sinteza titlurilor poeziei, marcând un sens al demersului poetic:

„Nu-i de mirare că uneori mirosim prea puternic a pustiire. 

Luna ne cutreieră moartă

 planetele vecine nu ne dau vreun semn

 vreo undă singură de viaţă

 ci, dimpotrivă, ni se arată 

căscate cimitire. 

Nu putem sângera un pas în cosmos

 fără a întrezări imensul deşert 

din împrejurul nostru. 

Aşa încât suntem un fel de 

cădelniţă vie în rotire 

la lumânarea soarelui, 

în spaţiala pustiire.

 Câteodată, degete extrem de fine

 de firele cădelniţei 

zvâcnesc sublim… 

atunci, în ardere, a iubire mirosim.”

 (Degete extrem de fine).

Tânguirea iconarilor – o sintagmă patinată, cu valori polisemantice; tânguirea implică puţin dor, dar şi puţin regret, jeluire, dar şi compătimire. Cuvântul are o încărcătură muzicală, ce descătuşează reacţii afective. Nu tânguiosul glas de clopot vibrează în această poezie, ci tânguiosul glas al vieţii, trăită între dramatismul pragmatic şi idealitatea fericirii. 

În Ospăţul solemn atitudinea lirică se schimbă. Nu o dezlănţuire pantagruelică întâlnim în acest volum, ci o lirică discretă, uşor confesivă, structurată filigranat, pe subţiri şi fine file de viaţă. „Printre cireşii acestei primăveri / unul spre altul alergăm / şi nu ne întâlnim… / E prea multă floare / şi veşnicia care ni se scutură / în sânge oarbă.”; „Astăzi florile de salcâm / m-au întrebat, nu ştiu, cum, / am căzut în genunchi lângă apă / şi m-am rugat / la o icoană de abur şi fum.”; „Astăzi preschimbă-te în înger / şi-mi stai de veghe / până mă prefac în rugăciune / şi te chem / în biserica unei lacrimi / de lumină.” Ospăţul solemn este, de fapt, un amplu poem despre dragoste în secvenţe dispuse polifonic şi muzicalizate simfonic. Dacă ar fi să decodificăm semantica titlului, pătrunzând în simbolistica sa, atunci solemnitatea este dată de intensitatea coordonatei muzicale a secvenţelor poetice: „E adevărat că atunci / când trupurile noastre cântă / muzele în tăcere se desfată / leneşe, nepăsătoare / aruncându-ne oasele pe fereastră?”.În privinţa sensului cuvântului ospăţ, el se apropie mai mult de cel al neologismelor simpozion şi banchet, decât de celelalte cuvinte din familia lexicală destul de bogată. Acest sens ridică la un alt nivel planul meditativ, trimite mai mult spre spiritualizare. De altfel, planul confesiv şi cel meditativ se întretaie în volum.

Poeziile volumului nu au titlu, fiind doar numerotate pe structuri mari (I – XII) şi pe secvenţe (1 – 366, plus un epilog). Fixarea pe lunile şi zilele anului este evidentă. Integrarea sentimentului individual în marea mişcare a timpului dă amplitudine viziunii.

 „Şi deodată iubirea

nu ne mai ţine de mână

 e nebună

ne soarbe într-un vârtej 

şi ne aruncă oasele 

câinele Lunii 

flămândă.”

                   •

 „Te vei întoarce spre mine în răsărit

 mă voi întoarce spre tine 

în apus, 

precum soarele şi luna

 două păpuşi din poveste – 

care se urmăresc deasupra 

pământului nostru 

de insecte.”

Acest jurnal liric al iubirii psalmodiază în vers legănat, în ritm melodios, sacadat ori continuu, în tonalităţi luminoase ori cu accente umbrite. Este o percepere din unghiuri diverse a unui sentiment complex, cum este al iubirii:

„Nu conteni să te încânţi, 

nu conteni –

din harpa zeiţei virgine

 răpit-am şoptirea 

şi, curată, cântarea, din tine.”

Iubirea vine mereu, cathartic, reazem şi sens al existenţei, sprijin în prăbuşire sau germen al trăirii extatice:

„Ești fulguire de zăpadă

trecută în mine să fulguiască

și alb să ardă.

Ce iarnă întrupată!

Ninge cu voluptate —

azi am ieșit amândoi

cu Dumnezeu pe stradă.”

Urmărind notaţiile lirice pe zilele anului, poezia urcă şi spre zone meditative, transgresând realul imediat. Ion Jurca Rovina și-a antologat poezia într-un volum tot cu titlul Ospățul solemn  într-o structurare trinară: Tânguirea iconarilor, Ospățul solemn, Elegie pentru un sărut.  Un Epilogîncheie Ospățul solemn:

 „Azi am trecut prin cer

cu farfuria noastră de argint

ce ne visează

în oglinda-i înviindu-ne-n icoane…

 nu știu: un înger, un daimon, un corb 

sau cine mi-o cere, oare

s-o arunca într-o stea

ori din cer s-o las 

în nefinit, în abis 

să ne deschidă calea de argint 

farfuria noastră

din care cu noi ne-am hrănit?

poftim, iubire, dacă tu mă strigi,

spânzur-o pe un perete în muzeul tău

de neant, mărturie

că și tu, din farfuria noastră,

vie preacurat iubindu-ne, odat’

ca la un prânz apocaliptic

cu noi te-ai desfătat.”