Cariera literară a scriitorului timişorean Nicolae Strâmbeanu – prea de timpuriu plecat dintre noi – a avut o fascinantă traiectorie centripetă, în sensul cel mai geometric cu puţinţă. Primul său roman, “Evanghelia după Arana”, îşi purta personajele, iar odată cu ele cititorul, într-o călătorie făcută aproape de jur-împrejurul globului terestru – voiajul neavând însă nimic comun nici cu fantazările lui Sindbad, nici cu ingenuitatea contactelor de civilizaţie ale lui Marco Polo şi nici cu sentimentul julesvernian de mai târziu, al controlului total asupra planetei. În al doilea roman al său, “Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodată”, Strâmbeanu a abandonat scara globală, pentru a se focaliza asupra teritoriului românesc, recompunându-şi biografia într-un amestec pitoresc de confesiune, analiză şi dominare prin persiflare a unei realităţi proaspăt trecute; corăbiei din primul voiaj îi lua locul, acum, trenul. A urmat al treilea roman, “Turnul de apă”, şi teleobiectivul autorului nostru s-a focalizat şi mai mult, de această dată limitându-se spaţial asupra urbei Timişoarei, într-un anume punct al istoriei sale, în care putea deveni şi ce-a ajuns, şi orice altceva – şi, firesc, unitatea de locomoţie n-a mai fost nici corabia, nici trenul, ci pasul de marş al mercenarului din bătăliile sfârşitului de Ev Mediu.

Ce ar fi putut urma? O călătorie într-un imobil? Nu mă îndoiesc că, dacă şi-ar fi propus aşa ceva, Nicolae Strâmbeanu ar fi găsit o naraţiune pe măsură, pentru că este un autor cu o inepuizabilă fervoare a povestitului. Dar el a ales altceva, o – să-i spunem, împrumutând recuzita SF – evadare din spaţiul tridimensional, însă nu către o lume paralelă, ci către o altă natură a fiinţei, deopotrivă şi o altă formă de a se rosti a scriitorului. Nicolae Strâmbeanu a scris o psaltire şi, respectuos cu cele transcendente, şi-a avertizat cititorul şi dublul angelic că este o “Psaltire profană”. Adică o călătorie întru sine, nu cu corabia, nu cu trenul, nici cu pasul, ci cu gândul transformat în stih – o rugăciune de spirit nededat ascezei, care are, totuşi, drept temei să rostească, precum în psalmul al 39-lea din catisma a şasea: “Iată, zilele ca umbra. Spune-mi care este măsura lucrurilor, ca să ştiu cât sunt de trecător”. Loc în care, odată ajuns, romancierul nostru îşi poate relua peregrinările, cu sentimentul că are un ciclu iniţiatic avans.