Vitalitatea ruralului și experiența citadină: Ion Marin Almăjan (1)

Vitalitatea ruralului și experiența citadină: Ion Marin Almăjan (1)

Prozator capabil să scrie cu dezinvoltură şi aplicat despre sat, sau să avanseze dezbateri, urmărind destine umane în alte medii, nu mai puţin interesante, atrăgătoare şi împlinite artistic, Ion Marin Almăjan (n. 16 noiembrie 1940, Dalboşeţ, jud. Caraş-Severin) a debutat cu un volum de proză scurtă – Sînt dator cu o durere (1970) – ce se remarca prin siguranţa scrisului, stilul concis, uneori arid, despovărat de excrescenţe pletorice, servind, exact, evocarea ori ideea. Vor urma romanele Spune-mi unde duce acest drum?, Neîmpăcaţi în mânie, Sentimentul puterii, Tornada, În afara gloriei, Orgoliile orașului regal şi volumele de povestiri şi nuvele Întoarcerea spre asfinţituri  și Mătuşamea Maria Theresia.

Alte volume: Vremea hahalerelor ,Ca mierea, ca fierea — cuvântul, România cu pistolul la tâmplă, Ochiul neadormit al bufniței . Volumul Biruit-a gândul. Epistole dintre două veacuri cuprinde scrisori primite, în intervalul 25 august 1965 — 11 noiembrie 2012. Debut în presă: proză, („Scrisul bănățean”,1963, aprilie).

Ediții îngrijite:  Ţara Almăjului, cercetări monografice, prefață, ediție îngrijită, Timişoara, (2004); Emil Petrovici, Folclor din Valea Almăjului, prefață, note, ediție îngrijită,  Timişoara,  (2005); Fascinația și magia scenei, actorul Vladimir Jurăscu față-n față cu critica teatrală, prefață, ediție îngrijită. Timișoara (2012);, Tradiție și post modernitate. Două secole de artă plastic în Banat; coordonatori: Ion Marin Almăjan, Andrei Medinski (2003); Poeți  români  contemporani (ediție îngrijită de Mihai Ungheanu, Cezar Ivănescu și Ion Marin Almăjan), în limba italiană, Editura Impegno 80, Mazara del Vallo, Sicilia. 1986; Timișoara, Istorie și monumente ; colectiv de redacție: Ion Marin Almăjan, Doina Antoniuc , Andrei Medinski,    (2001).

Traduceri ale operei:  Recviem pentru o  regină, povestiri.  Editura Impegno 80, Mazara del Vallo, Sicilia, 1982;  traducere în italiană de  Viorica Bălteanu. Tornado, roman,  Editura Makedonska Kniga, Macedonia 1984; traducere în sârbo-croată de Ivo Muncean.  Zece prozatori români contemporani, prefață S. Damian,  Sofia, Bulgaria, Editura Narodna Kniga, 1975.

Încă de la debutul editorial, Ion Marin Almăjan aduce aproape lumea dură a satului cu vechi rivalităţi (Bribete, Corală, Păndureştii) văzută prin ochii copilului (Sînt dator cu o durere), sau observă întâmplări exemplare, care angrenează exponenţii colectivităţii într-un dialog al generaţiilor, îmbinând setea de cunoaştere a tânărului cu înţelepciunea bătrânului (Al şaselea brad). Implicat în viaţa mediului evocat în povestiri şi nuvele, se detaşează de acesta atât cât să-i permită surprinderea exactă a mişcării şi izolarea din context a semnificaţiilor. Capacitatea evocării (Moartea sau floarea din fereastră) se asociază cu înclinaţia de a portretiza (Şansa). În Toma şi trompeta de aur apare motivul creatorului de artă, des întâlnit la Ion Marin Almăjan, în diverse relaţii – pledoarie pentru arderea pasională. În Basm oriental asistăm la metamorfoze neaşteptate, la călătorii stranii, pătrundem aura polisemică a diverselor simboluri, magia lucrurilor. Mediul este cel al artiştilor, iar denudarea lui are efecte hilar-dramatice. O povestire amplă, cu planuri, de asemenea simbolice (pictura bisericii din Trivale şi sfârșitul Danei, în care descripţia se alătură construcţiei pe modelul unei intrigi, surprinzând caractere în spaţiu sugestiv – Miron, Cernăuţeanu, Guran, Cimbru) este Spaima. Alte povestiri – Recviem pentru o regină, Arhanghelii şi-au ars aripile?, Tăcerea, Un mesaj sosit târziu– dovedesc buna cunoaştere a satului, topos ce va reveni în proza lui Ion Marin Almăjan, împreună cu personajele acum tangenţial atinse în mici schiţe psihologice (Urmoacăru, Arîngu, Pan, Treicoroane).

Problematica şi caracterologia capătă extindere în Întoarcerea spre asfinţituri. Visul lui Pavel Berbentea, într-un balans al imaginaţiei cu realitatea, evocă adâncimile sufleteşti ale personajului. Nuvela Întoarcerea spre asfinţituri pune în relaţie trei caractere şi, poate, tot atâtea medii sociale. Memorabilă rămâne, însă, imaginea bătrânei mame, a cărei existenţă este legată numai de sat. Întoarcerea spre asfinţituri poate fi, în fond, o întoarcere spre începuturi, spre obârșii. Legătura cu cei vechi, aflaţi la asfinţitul vieţii lor, este mereu tonifiantă, capabilă să lucreze surprinzătoare metamorfoze. Povestire de atmosferă –Moartea ca o mireasă hoaţă – are şi infuzii tragice, prin destinul nefericit al lui Ilie Ciocan şi Igazan. Dilema reface un moment din război, iar ciudata mutaţie din Metamorfozăarată, concludent, labilitatea unor caractere. Umorul şi ironia adesea dau savoare scenelor aflate în permanentă schimbare, ca într-o derulare cinematografică. În plus, în Întoarcerea spre asfinţituri atrage atenţia consistenţa motivului erotic. Aşa se întâmplă cu Învierea din morţi sau un leac de dragoste, Din partea cui a fost iubirea?Poveste neterminată, O întâmplare ciudată. Semnificaţia evidentă ar fi că, fără dimensiunea erotică, viaţa este esenţial sărăcită.

Proza din volumul Mătușa mea, Maria Theresia arată nu numai experiența scrisului, ci, mai ales, un rafinament al construcției epice și al desfășurării povestirii. Prins în spațiul frust al Banatului, din care extrage seve narative, prozatorul nu cantonează (deși îl exploatează) în nivelul empiric, care îi oferă această sursă, ci urcă spre zone culturale, folosind și resursele acestor modalități de a construi secvența epică, structura narativă. După o tehnică bine-cunoscută, prozatorul găsește sau inventează motive declanșatoare ale fluxului povestirii, stabilește filiații, geneze, izolează prototipuri. „În jurul anului 1950, la aproape două săptămâni după Sfânta Mărie Mică, pe ogașul lui Mărcin din Dalboșețul Almăjului două care, cu două perechi de vaci desjugate, lăsate să pască otava mustoasă de pe marginea râului și doi moși sprijiniți de loitre par să fi coborât din timpurile povestelnicului Nicolae Stoica de Hațeg. […] Pe cel din urmă îl chema chiar Novac, purta numele lui Baba Novac, vestitul haiduc sârb, general al Viteazului, spânzurat la 1600, la Cluj. Novac cel pirpiriu avea vorba iute, în timp ce ortacul lui de zbor, adică de taifas, cu numele Călin, avea glasul gros, profund, înfricoșător. Cei doi dalboșeni erau agricultori români și totuși de fiecare dată când se întâlneau, așa ca acum, la câte un hotar, slog, se zice prin partea locului, vorbeau ungurește, amintindu-și de marea bătaie la care luaseră parte ca soldați k.u.k., adică kaiserliche und königliche. Ce-și spuneau nu avem cum ști și probabil puțini dintre săteni i-ar fi înțeles. Mai târziu, student fiind am bătut dintr-o pricină oarecare la poarta casei lui moș Novac, o casă făcută pe măsura staturii sale. Mi-a deschis, l-a pomenit pe prietenul său și pe bunicul meu Călin, dus la cei drepți, și prefirându-mă cu privirea și văzând că purtam favoriți mari, până la bărbie, m-a întrebat: „O vă lasă cu ei?”. Am încuviințat. În ochii lui albaștri am văzut o sclipire. A spus: „Frumos lucru, ca la kaizăr!”. Am zâmbit condescendent. Nostalgii imemoriale, am zâmbit ironic.”

Lumea bătrânilor, a moșilor, este lumea declanșatoare de povestiri. Sprijinit pe texte sau inserând texte din Cronica lui Nicolae Stoica de Hațeg, povestirea evocă momente trecute din existența Banatului. Povestași sau povestelnici vor fi fiind destui, și ei au creat o tradiție ce a perpetuat un mod de a conserva istoria. Povestirea (literatura, în general) creează ea o realitate, care, prin trecerea timpului și estomparea evenimentelor, devine chiar realitatea. „Până la urmă din curgerea nesfârșită și neștiută a timpului ies ca dintr-o apă învolburată, la suprafață, doar întâmplări și oameni pe care iscusința vreunui scrib le-a însemnat pe papirusuri, pe tăblițe de ceramică, pe hârtie sau pe ceea ce a avut la îndemână.” Povestirile din Mătușa mea, Maria Theresia sunt un fel de dialoguri narative peste timp, un schimb epistolar în care textele cronicarului rămân doar pretexte pentru alte povestiri, pentru alte unghiuri de a privi epicul unor întâmplări. „«eu vouă, următoarele boambe, rudiți, strămături, flori de beteală ce-am cules vi le arătai. Cercați, gustați, dar nu vă strâmbați…». Cum ar veni, asata-i marfa, ăștia-s banii, dacă nu vă place, să-mi scrieți. Să încercăm, deci, să-i scriem, după ce am gustat boambele protopresviterului Nicolae…”.

Chiar titlurile, prin expresia simbolic – arhaică, cooptând și valorile lexicului popular – dialectal, trimit spre sfera povestirii: Laitnant Ignatie o șterse cu palma pe dindărăt pe împărăteasa Maria Theresia, Popa Nicolae îndeamnă lotrii din Prilipeți la chezar – pardon,   Cum se mânie mătușa noastră, milostiva împărăteasă Maria TheresiaPetru Vancea scapă de la necaz pe marele herzog Franz, Și cu banii-n pungă și fără nevastă, A lor Mărire, mult-milostivul și bunul Împărat își iese din fireA lor maiestat Iosef șuguiește, Moș Curea Pepa îl contrazice pe împărat, La podul Erdășiții feld-caplanul scapă de la moarte șapte turci tineri, Isuf Pașa, spaima pașilor hoți și criminali.

Povestirea ia naștere dintr-un nucelu narativ ce se rostogolește asemeni bulgărelui, adiționând alte întâmplări narate cu plăcerea actului inițiatic. Sunt dese semnele coparticipării la nașterea și derularea povestirii. „Îl recunoscu pe fostul harambașă și pășind către el îl strigă pe nume. Bănățeanul îi întinse memoriul. Franz kaizărul îl luă și-l dădu lui Sent – Andrei. După slujbă îi făcu semn lui Vancea să-l urmeze la palat. Ceea ce urmează a povestit Vancea însuși și mai adăugăm și noi gândindu-ne că musai prota Nicolae a mai scăpat unele lucruri din vedere sau că cei care i le-au povestit au uitat ei înșiși amănuntele.” Sau, în altă parte: „Ca nepoți buni ai mătușii noastre n-am băga mâna în foc, ca să adeverim spusele kaizărului.” „Uitai să amintesc că în vereme ce fugea împreună cu oastea împărătească, un canon se răsturnase într-o surpătură”.

 Ori, sub semnul incisiv al ironiei: „Cătând îndărăt, povestașul nostru văzu artileria înșiruită, steagurile flăcărind, adică unduindu-se, ca niște flăcări, puștile strălucind, cavaleria cu săbiile lucind, toți în ordine de bătaie mergând. Aici părintele Nicolae își probește sprinteneala condeiului. Mai că s-ar încumeta să se măsoare cu taica Homer.” În structurarea povestirii sunt dese observațiile de tipul: „Povestașul nostru nu spune dacă…”; „Ce fu mai departe și cât se bucură de întâlnirea cu frumoasa soție, povestelnicul nu ne spune”; „Întâmplarea ne este trasmisă de cronicar prin gura altor povestitori…”; „Dând glas altui povestitor, cronicarul își amintește…”; „Alți moși povesteau că Ianăș Bumbăcilă din Teregova…”.

Povestitorul completează și corectează, dar și creează și imaginează, iar cititorul este prins în plasa narațiunii, trăind fascinanta plasare în contemporaneitatea întâmplării. Sunt întâmplări dintr-o lume revolută, privită în complexitatea realității ei, fără inutile idealizări. „În ăst timp, sultanul trimse la oaste ca arme-comandant pe serachiru Iusuf pașa, însoțit de episcopul Eremia al grecilor din Vidin. Aflând de năpasta ce se abătuse asupra satelor din areatul Mehadiei, almăjenii se vorbiră să meargă la vizir și la episcop și să se predea și să ceară protecție. Popa Ilie Câmpeanu, parohul din Prigor, însoțit de câțiva săteni, cu carele încărcate cu unt și berbeci, s-au dus. Au primit carte la mână, buruntie și câte doi turci, sub-bașă pentru fiecare sat, judecători, ofițeri, chinezi. Întorcându-se almăjenii spuseră și altor sate care le călcară pe urme. De cealaltă parte, armata împărătească, oberșterul Hiebel, oberstlaitnantul Nujan, împreună cu maiorul Rachievici și de bună seamă povestașul nostru fură la Biserica Albă, apoi trecură la Zlatița unde călugării îi îmbiară cu o holbă de vin. Ofițerii spuseră prințului Nicolae să mai ceară.”

Povestea naște din poveste, un șir întreg de povestiri se derulează din plăcerea de a gusta savoarea narațiunii. Autorul se retrage în plan secund, sau, dimpotrivă, intervine pentru a întări ori pentru a devia cursul povestirii. Există aici o tehnică abilă a construcției textului epic, care vine pe filieră culturală. „Să întrerupem pentru o clipă povestirea protopresbiterului Nicolae, care de data aceasta s-a prea grăbit să dezlege momentul de suspance, și să ne imaginăm, măcar așa de dragul poveștii, scena.”

Desprinderea de sat, căutarea viitoarei deveniri reprezintă substanța romanului Spune-mi unde duce acest drum?Cât despre Neîmpăcaţi în mânie, aici impresionează capacitatea autorului de a crea temperamente viguroase, multe dintre ele naturi primare, ursuze, închise, încleştate crunt în rezolvarea problemelor vieţii. Subtilitatea, câtă există în comportament, vine dintr-o tendinţă a conservării sau, poate, dintr-o mai adâncă manifestare a psihologiei ţărăneşti. Capitolele au ca titluri, numele înseşi ale personajelor –Arîngu, Urmoacăru, Frîncu, Viola, Popistaş, Pan. Aceştia sunt surprinşi în conflicte dramatice, în confruntări puternice, ceva de dincolo de aparenţa existenţei imediate, din istoria familiei sau a satului, sau mai din vechime, declanșând şi dirijând resorturile lor.

Sentimentul puterii urmăreşte viaţa unui tânăr reporter, Petru, punctată de o notă de idealism, susţinută de credinţa unor lucruri perfecte, ce se dovedesc perfectibile, acţiune pentru care luptă şi el cu sinceritate şi dăruire. Din redacţie, unde trona Crainou, mai făceau parte Valer Ţinţar, Dionisie Sîrbu, Ilie Cioponeriu, Artur Drăghici, tot atâtea portrete psihologice, plastic redate. Alegând pentru eroul său profesiunea de reporter, prozatorul asigură şi o deplasare rapidă în medii şi în locuri diferite, întâlnirea cu oameni diverşi, posibilitatea unei schimbări alerte, dinamizarea acţiunii; suprapune peste tenta documentară analiza unor tipologii. Infuzia de documentar sporeşte atractivitatea textului şi, în acelaşi timp, raliază proza la o direcţie modernă, la o modalitate narativă uzitată în literatura actuală. De aici şi notaţia rapidă, uneori directă, (vreau să zic cotidiană) nervoasă, scrâșnită, dar, oricum, sugestivă. În multe situaţii autorul urmăreşte implicaţiile morale ale sentimentului puterii. Pentru Gherman el înseamnă posibilitatea unor abuzuri, aroganţă şi violenţă. Radu Dumitrescu gândește asupra puterii din perspectiva acestor schimbări morale. Fapte, oameni, întâmplări sunt trecute prin filtrul ficţiunii, dar câteodată pagina ia alura textului publicistic subțiind proza de intensitate ideatică și de profunzime structurală.

Romanul În afara gloriei are ca personaj central un mare om de cultură şi revoluţionar – Eftimie Murgu. El a trăit mereu în balansul dintre activismul revoluţionar şi meditaţia creatoare sau vocaţia pedagogică. Citim la un moment dat: „Vezi, Eftimie, tu te-ai născut sub o dilemă: viaţa sau moartea, spada sau meditaţia, bucuria sau sacrificiul. Mereu ai fost pus să alegi între cele două. Când părea că dai crezare uneia, a venit cealaltă şi te-a luat în stăpânire”. Din această perspectivă este valorificat literar Eftimie Murgu în romanul lui Ion Marin Almăjan. Prozatorul ştie să construiască epic, cunoaşte tehnica raportului dintre ficţiune şi adevăr documentar. Pentru că documentul este folosit din plin în roman. Într-un Avertisment autorul precizează că a folosit documente inedite din Arhiva de război din Viena legate de activitatea lui Eftimie Murgu. Literatura este însă ficţiune, dar mişcarea epică trebuie să respecte adevărul faptelor privite într-o perspectivă istorică. Derularea epică nu este o uniformă prezentare a vieţii şi activităţii unei personalităţi ca Eftimie Murgu.

 Eroul cărţii apare cu toate trăsăturile sale – om de mare cultură, cu principii clare de conduită, cu o viziune limpede asupra modului de desfăşurare şi finalizare a revoluţiei, cum puţini au avut-o. Se destăinuie mamei sale, Cumbria, femeie simplă, dar inteligentă şi cu un simţ al profunzimii lucrurilor: „Bate vânt nou, mamă, în capitala ungurilor. Se ridică tinerii şi lovesc cu săbiile în crezurile ruginite ale nemeşimii. Europa, scumpa mea mamă, clocoteşte, ceva e ca un izvor pe sub pământ, nu-l vezi, dară îi simţi clocotul. Nu va trece multă vreme şi va izbucni la lumină”. Autorul narator intervine în contextul epic – cititorul este dus înspre roman, pătrunde odată cu autorul în misterul creaţiei artistice. Există planuri epice concomitente sau interferente. După inserţia unei secvenţe epice se reia planul epic anterior. De aici notaţii de felul: „Să ne întoarcem la plecarea lui Sâmu şi a celorlalţi”; „Pun pixul jos, pată neagră grosolană, stridentă în câmpul alb al foilor risipite. Am inventat o scenă pe care o ştiu de undeva, poate dintr-o altă carte sau din mai multe cărţi, poate am imaginat-o pur şi simplu. Cititorul o va accepta sau nu, puţin îmi pasă. Am scris-o şi gata. Şi totuşi nu acesta e adevărul, iarăşi disimulez, mă prefac. De fapt îmi pasă foarte mult”.

Există frecvente treceri în alte registre epice şi planuri temporale, (descrierea Caransebeşului, Rudăriei, Seghedinului, Pestei). „Deocamdată traversează Temeswarergasse, cu clădirile sale ghemuite una într-alta, la ale căror partere sunt prăvăliile negustorilor aprobaţi prin ordin special de Regimentstab: aurari, argintari cu inele şi brăţări somnolând în vitrine pe mici perne de catifea neagră sau roşie, blănari arborându-şi la intrare semnul, o coadă de vulpe argintie, un cap împăiat de castor, ceasornicarii cu zecile de pendule mişcându-şi ritmic talerele, răspândind dincolo de spaţiul îngust al vitrinei melodii stranii, orientale, frânturi din operete celebre, valsuri, polci, mazurci, totul într-o ordine desăvârşită, neintuind spaima cu care cei admişi aci, nu departe de cazarma cenuşie, întinsă pe zeci de metri, privesc mereu la ferestrele de unde poate veni Befelul, ordinul de a părăsi Temeswarergasse, oraşul ba chiar şi teritoriul graniţei”. Aceeaşi remarcă pentru verismul unei atmosfere declanşată şi înflăcărată de discuţiile în jurul idealului naţional (vezi paginile care evocă întâlnirile dintre Eftimie Murgu, Damaschin Bojâncă, Emanoil Gojdu). Glisează în roman coordonatele unei mitologii complexe (mitul istoriei, al idealului naţional, al libertăţii, al pământului, al iubirii, al datoriei) prin care există literar personajele şi se redă, cu evidente trăsături, o parte de ţară.