E o zi de vineri, după-amiază, de la mijloc de octombrie, stăpânită de o lumină de un alb strălucitor, cu nuanțe intense de galben aprins. Trec pe câteva străzi, ademenit de minunăția ce o aduce și toamna asta generoasă, care iar pictează cu tot sufletul, hrănindu-se etern din aceleași culori. La câteva porţi vezi câteo grămadă de lemne şi un bărbat care îşi face de lucru cu trunchiurile. Ceva mai încolo, câteva femei, parcă s-ar fi înțeles, au ieșit și  la stradă şi adună puzderia de frunze. Între timp, câteva artere s-au asfaltat şi prin asta, încet-încet, orașul, dacă acceptați o metaforă, își dă întâlnire cu el.

Mă reîntorc, adus de poveste, pe strada Horia, la nr 1. Știu din auzite că Iosif Gurzeu s-a mutat, într-o discreție care i-a călăuzit viața, dincolo de marginea urbei. A plecat după nouăzeci și cinci de ani. Lungă şi inimitabilă călătorie. Sigur la capătul drumului l-a așteptat Ana, pentru că el a fost un bărbat nu iubit, ci adorat, de nevasta lui. Era înalt, bine clădit, blond, cu o uitătură de om bun. Blândă și azurie. Femeile, se spune, întorceau des capul după el.

Ana le vedea căutătura, știa că e plăcut și își apăra reduta cu un constant atașament. Tot din auzite mai știu că Iosif, împlinise deja  șaptezeci și cinci de ani, dar nu-i arăta, se întorse de la băi. Seara, când s-au așezat să mai traverseze încă o noapte împreună, fiecare în patul său, dar apropiate, și-au împreunat mâinile și le-au ținut, din iubire, strânse. Femeia, mai puțin hărăzită, l-ar fi întrebat: ”Iosif, ai fost cuminte?”. Încă o dovadă că iubirea, între un bărbat și o femeie, unde există, nu se stinge. Lui, se prea poate, să nu-i fi picat bine întrebarea însă taciturn cu era s-a topit, încă o dată, în el.  Ana, din atâta tăcere, a înțeles că îl cauta prea departe…

Îl cunoscusem cu ani în urmă, trecuse de nouăzeci de ani. Atunci voiam să îmi spună propria poveste din război. Totul a început de la o fotografie, cu taică-său, îmbrăcat în costum de pădurar și cu arma la picior. El se alfa în pântec la maic-sa, Ecaterina. De pe front, bărbatul i-a trimis nevestei o scrisoare în care îi spunea că dacă o să nască un băiat, și el nu se mai întoarce de pe front, să-i pună numele lui, Iosif. Şi așa s-a numit pruncul. ”Eu numai din fotografia asta îl știu”, îmi spusese cu privirea goală-goală, rămasă pe dreptunghiul de carton. Și, când și-a încheiat ispititoarea poveste, s-a mărturisit: ” Când am ajuns în țară, vă rog să mă credeți, am pupat pământul”. Nu e singurul soldat român care a făcut acest gest sublim.  

Mi-ar plăcea să o reîntâlnesc, să văd cum arată viața ei, pe femeia din vecini, care, atunci, auzindu-mi pași, a ieșit val vârtej în stradă. Nu era atât de bătrână pe cât părea, trăia marcată definitiv de boală. Se ivise atât de răvășită, că nu a mai apucat să își încheie nasturii de la cămașă – așa se apăra de caniculă – încât își lăsase la vedere dedesupturile. Nu păţise nimic grav, ducea dorul de tutun. A cerut cu disperare o țigară și, după ce a primit-o, a devenit, dintr-o dată, calmă. A reintrat în curte, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic,  lăsând în urma ei duhoarea unei ţuici abia băute.      În casa cu numărul unu de pe strada Horia din Recaș s-a strecurat un strop de puținătate. Doamna Irina, nepoata lui Iosif Gurzeu, femeia care l-a ocrotit, tot din auzite știu, a pățit și ea ceva. Îi las de înțeles că am aflat și îi pică, într-un fel, bine. Două case sunt în curtea în care a trăit Iosif Gurzeu, la fel de aranjate. Nimic nu s-a schimbat. Aparent. Revenit în stradă, într-un ochi de fereastră văd un afiș: ”De vânzare”. Se prea poate ca din acest punct povestea care m-a readus aici să își scrie finalul. Mă duc – să privesc, să aud și altceva- până în capătul străzii. E mai goală strada, față de altele. Undeva, către capăt, doar o femeie întâlnesc. Adună frunzele, din ele tocmește, la distanţe egale, grămezi mici și dese. O fetiță își umpluse găletușa cu frunze și, în joacă, și-a turnat-o pe cap. În părul negru, buclat, i-au rămas câteva urme ale acestei toamne care plesnește de atâta lumină. Frunzele agăţate în cârlionți, împodobind-o, le purta, neluată în seamă, într-un cerc în care se învârtea veselă, cu brațele întinse. Fetiţa imita, năucitor, zborul…