Construcția lirico-narativă a lui  Marius Chivu – Vântureasa de plastic (Editura Humanitas, 2018), cu o configurație atipică, proiectată în cheie dostoievskiană, epico-dramatică, în întregime dominată de un real, se pare, de extracție autobiografică, (fapt care, presupunem, îi va pune în dificultate pe adepții ficționarului), este un  edificiu labirintic tip-(anti)Babel, în care vocea auctorială al cărei ecou „venind din urmă/ trecând/ departe” (p. 34) întrupează, fragmentar, „oameni fără nume/ nume fără chipuri/ situații fără timp istorie noimă” (p. 29). Drept urmare, personajul-narator al „liro-poveștii” în care fiul își veghează mama imobilizată într-un pat de spital, suprapunându-și spiritul peste cel al autorului, îmbinând magistral actul demiurgic al producerii creației cu alteritatea ființei umane,  (re)trăiește acut/obsesiv sentimentul efemerității acesteia din urmă: „Stai pe canapea/ ca un personaj abandonat dintr-o carte/ fără coperte/ sunt doar câțiva metri între noi/ dar trăim paralel/ taci și te pierzi zi după zi în ceața/ unui trup ce nu mai este/ (…)/ Când nu ești te caut în detalii/ în lucrurile unde mâna ta avea gesturi salvatoare/ în mărunțișuri/ locuite acum de o inestimabilă tristețe// Te retragi undeva în mine/ unde ajung tot mai greu/ și niciodată,/ niciodată cu ochii uscați” (p. 92-93). Prezența imanentă a morții, exaltând insistent frica de neant, (trans)figurează în discursul po(i)etic viziuni metafizice atemporale: „Carnea pe noi e firavă/ ne ofilim ca frunzele și bolile ne iau ca vântul/ toate trec/ doar frica a venit să rămână” (p. 47). Poate tocmai de aceea (prozo)poemele cuprinse în această incontestabil originală „saga” sunt, la urma urmei, refluxul unor stări și realități care, sub impactul literarității și al imaginației livrești, recognoscibilă ontologic, demistifică/desacralizează pur și simplu liniaritatea timpului imediat, ridicat din abisurile sinelui pentru a interfera, ludic, cu cel rememorat, propulsat cu imaginile inefabile ale amintirii: „Aflăm cât de puțini și de singuri/ am fost dintotdeauna/ cum dragostea suspendată și grea/ măsoară golul căscat între noi/ și cei apropiați pe care nenorocirea noastră/ îi stânjenește/ îi face să se ascundă/ să se lepede de noi// Niciodată n-o să fim pregătiți/ pentru ce ni s-a întâmplat/ trecutul e imposibil și prezentul/ calm/ aproape postum// Acum/ aici/ aceasta/ ar putea fi sfârșitul unei familii” (p. 27), și: „Ceaiul e cald am pus și lămâie/ desfac fructe pline de suc/ scot sâmburii curăț pielițele i le mestec/ pot face totul din ceea ce nu o ajută/ i-aș putea spune povești ca și cum ar fi viața ei/ mi-am dorit întotdeauna/ să inventez lumea pentru un singur om,/ dar acum/ tot ce spun devine ecou/ întors împotrivă/ trebuie să-mi măsor cu grijă vorbele/ un om care nu mai știe nimic/ e predispus la dezamăgire/ deznădejde/ abandon” (p. 52-53). Iată cum în spațiul poetic – spitalul, evaluat ca topos privilegiat al texistenței, unde „trupul tău se zbătea aruncat în lupta cu tine” (p. 22), este introdusă/antrenată scriptural o recuzită care, dincolo de alcătuirile ei ambivalente, dar deopotrivă de concrete și metaforice, pune în ramă, urmând ritmul tumultos, empatic, o rostire hiperbolizată care articulează o ars poetica expresivă, paradigmatică, străbătută exploziv, prin retrospecție, de anamnezele golului existențial: „Poate că/ Vântureasa de plastic pricepe/ lucruri care depășesc obișnuința/ poate că/ lumea se reflectă mai exact în jumătățile/ de măsură/ frumusețea dreptatea înțelepciunea/ se deschid numai în ceea ce a avut puterea/ să rămână înjumătățit/ și să tacă// Ce înfățișare poate avea absența/ într-un rest care este însuși/ destinul felul drumul/ omului/ cu ce ochi vom privi ceea ce lipsește/ și ce forme vor lua acum/ așteptarea asimetria ardoarea?” (p. 114); sau: „Acum că nu mai ești cu mine/ te visez mereu și visez că vorbești/ (doar în vise mai e ca-nainte)/ ne mirăm, dar tu ne spui că ne-ai vorbit/ dintotdeauna/ n-am știut noi să te-ascultăm/ uneori vorbești ca altădată/ alteori în limbi necunoscute pe care însă le-nțeleg” (p. 116).

            Fără a recurge la trucul unei epici teoretizate, abstracte, structura volumului Vântureasa de plastic indică, din perspectiva osmotică a narativității, o lirică sapiențială, născută din ambiguitatea lumii din interior, exteriorizată/transcrisă memorabil: „În fiecare zi rostim numele a ceea ce vedem/ prin casă/ inventăm câte o frază/ și apoi o copiem/ pe toată pagina agendei UniCredit/ în fiecare zi repetăm împreună/ câteva replici din Secretul Mariei/ (surprinzătoarele foloase ale unei telenovele/ în limba română)/ scriem facem conversații vocalize/ vorbă cu vorbă recăpătăm/ ce se mai poate/ din partea stângă a lumii” (p. 105).

Mecanismele ce pun în mișcare conceptualele/alchimicele/postmodernele avataruri ale scriiturii, permit explorarea fără complexe a poeticii lui Marius Chivu. Semnificativ este faptul că el, trăind, văzând și sugerând consubstanțialitatea ființei iubite (care nu este altcineva decât Limama: ,,Numele ei apare cel mai des/ în poezia de dragoste/ a lumii”, p.110) cu sacralitatea creației, repune lumea de afară (care „e tot mai greu de-nțeles”, p. 60), într-o ordine mitică, divină: „Încerc să-mdia, i suspend gândurile/ din subită lașitate/ să rezist orelor de grație incertă în care/ dincolo de ușile batante/ un bătrân în halat reface lumea/ pentru un singur om” (p. 14), imortalizează cu aplomb, împingându-l în existența și în „lunga și ambigua istorie a cuvintelor” (p. 112), eul liric, atât al celui care vorbește, cât și al celui despre care se vorbește: „Ieri a fost luni deci ce zi e astăzi/ și ce vine după ianuarie/ Care dintre aceste animale e calul/ Cum se numește fructul din coșuleț/ (te rog, nu mânca șervețelul)/ cât de greu e să faci un 4 și căciulița la Î/ Uite ce forme frumoase are 8-ul: seamănă cu Shakira/ Nu, felia asta nu e pâinea lui Dumnezeu/ Nu-mi mai spune matale/ Haide, repetă după mine:/  Bună dimineața/ mă cheamă Lidia tu ești fiul meu Marius // (…)/ Ne mângâiem din lumi paralele/ deocamdată ne aparținem/ doar în fișa unui dosar dintr-un teanc/ înălțat până la tavan” (p. 56-57).

Așadar, poezia lui Marius Chivu, sportită în simboluri, reifică ineluctabil ființele ale căror chipuri, asociate cu amintiri fluide, recuperate dintr-un timp istoric, reflectându-se în oglinda memoriei,  prind suflet: ,,Un zmeu atârnând într-o parte/ ochelari rămași într-o toartă/ felie de gutuie uscată/ un singur picior o singură mână un singur ochi/ jumătate de gură/ vorbind în gând/ unui rest de memorie,/ vântureasa tăiată în două/ se mișcă într-o parte a lumii/ cu trupul întors înspre/ cealaltă// Cine este cea care-a mai rămas/ acum când încerc să mi-o amintesc/ privind-o îndelung/ când o aștept ca-ntr-un film mut să-și facă loc/ în viață cu jumătate de trup/ cu amintiri numărate pe degetele mâinii/ stângi//  Părul a crescut peste cicatricea adâncă/ precum buruienile peste ruinele dezastrului/ cine este cea care/ a rămas/  acum când portretul ei abia mișcător/ pare mai mult o natură moartă/ respirând ” (p.  98); sau: „Își descoperă trecutul în albumul/ cu fotografii/ se miră/ întreabă din priviri/ e suspicioasă însă/ rareori e contrariată de cum a rămas:/ Un tablou al cărui peisaj e parțial franjurat/ de întâlnirea dintre un bisturiu/ și o portocală/ pe masa mașinii de cusut Ileana// Își învață trecutul privind fotografiile/ pe care i le povestesc/ ca și cum ar încerca/ să-și regăsească chipul/ privind în oglinda/ pisată de sub tălpile/ alcuiva” (p. 111).

Mitopoemele lui Marius Chivu, iconoclaste, ciclice, străbătute sincretic de laitmotivele canonice ale prozodiei: viața și moartea, cu multiplele lor fațete, sunt, se înțelege, unitare, viguroase, îmbinând și transsubstanțializând consecvent și flexibil stări ale ființei auctoriale, profund marcată de conștiința  tragicului. Într-o astfel de ipostază, în planul real al personajelor liricizate în regimul narației homodiegetice, lumea, împovărată de regrete, patimi și extaze, este trăită psihanalitic sub semnul escatologic, halucinant al iluziei ancestrale și, nu în ultimul rând, al inițierii într-un timp pierdut care însă poate fi  recuperabil. Această manifestare echivalează desigur cu un catharsis în măsură să legitimeze gravitatea și complexitatea rostirii paradigmatice, cu alte cuvinte refuzul ideii că moartea sublimează sensul vieții: „Două anotimpuri au trecut de când întârziem în infern/ ai plecat în ziua când a venit iarna/ a nins chiar în acea noapte/ și zăpada s-a topit a nins din nou și zăpada/ s-a topit de alte câteva ori// (…)/ Două anotimpuri au trecut/ de când tot ocolim viața/ dar privirea și gura ta sunt acum unde trebuie/ îți amintești cine suntem/ și uneori chiar zâmbești” (p. 90-91); sau: „De câteva zile am rămas singur/ iar azi i-am vorbit la telefon/ deși aceasta e un fel/ de a spune// Am vorbit respirației ei/ care se tot pregătea să scâncească/ i-am spus ce-am mai făcut/ cu cine m-am întâlnit/ ce-am mai gătit/ ce lucruri noi am mai scris/ în Dilema veche// La un moment dat am și întebat-o ceva/ așa/ ca să facem conversație/ să pară totul/ cât mai normal// Ce cuvinte nu sunt prea grele/ pentru a fi rostite?” (p. 113).

În consecință, pentru reconstrucția ontologică a unui univers de extracție biografică, poetul activează, în spirit și construcție, decis să iasă din golul provocat de drama alterității, un vizibil mecanism de explorare antropocentrică a realității destinată încastrării existenței în textul în care, indubitabil, sunt topite rostul și substanța versificației, începând cu substratul imaginarului și terminând cu cel al ficțiunii. Predilecția sa pentru punerea în scenă a „spectacolui” paradiziac induce impresia – și nimic nu este fals în această constatare –, circumstanțierii ființei în scriitură: „La 11:20 în salon se dă drumul la televizor/ un oraș întreg se află ăntre noi/ dar eu privesc direct în ochii ei/ îi vorbesc despre cărți și scriitori/ scriitori de care n-a auzit/ cărți pe care nu le va deschide niciodată/ dar carnea oricum e tristă/ iar cărțile merită să rămână și/ necitite” (p. 59).Viziunile expresionist-suprarealiste asupra genezei poeziei dezvoltă inventiv, cu reluări și reveniri, cu urcușuri și coborâșuri, cu tăceri și cuvinte țipate, un limbaj fără sofistificări, dar cu un surplus de subtilități spectaculoase, străbătut continuu de tensiuni existențiale, alchimice. Gestica poeziei, produsă în acest registru, e condesată într-o retorică care iradiază sugestia valorificării tangibile a unor imagini poeticești aparent hollywoodiene, generate de re-amintire. Călătoria ființei înspre subteranele unui sine deghizat, „cu frica în riduri” (p. 58) interferează, dacă vreți, până la dedublare, cu un monolog în care cu ușurință descifrăm ,,sensul lumii” (George Călinescu): „Toate acestea –/ Deznădejdea mila speranța/ duioșia dragostea fricile/ amintirile mele împletite coroană/ pentru fiecare zi în care/ am ignorant certitudinea că/ în echilibrul precar al lumii/ unul dintre noi/ oricum va muri/ înaintea/ celuilalt” (p. 42). Într-un regim al firescului, extensiile realului infuzat simultan de haosul afectiv și de conștiința convingerilor estetice se stratifică, prin căderea în act, peste magia creației în care, inevitabil, vocile personajelor din intertexte le caută pe cele din poezie. Consecința fluxului și refluxului memoriei (des)figurate de opulența de ireal devenit o prelungire relativă a realității naratoriale, este reproducerea, fără somație, a particularităților și dimensiunilor unei lumi-puzzle împinsă „în fața oglinzii”: „Ieri-seară eram în fața scenei/ cu Elena Cristina Andrei Sonia Flavia/ un stadion de «oameni vătămați/ aduși laolaltă de subtilități obscure»”/ dansam urlam uitasem/ cu mâinile în aer dansam/ și te simțeam de departe/ simțeam/ cum mă duci și mă treci/ prin uitare (p.78). Din perspectivă osmotică/epistemică/paroxistică Marius Chivu este un original, un inconfundabil constructor de labirinturi texistențiale în care trăitul timp-monstru este substituit timpului celest, cel din urmă fiind înțeles în tradiție transcendentală. Iată de ce putem susține că „poetica texistenței” (Mircea Cărtărescu) nu poate fi altceva, pentru Marius Chivu, decât un pretext inspirat de a mitologiza, eliberat de convenții și tipare demodate, metamorfismul eternității, prin aceasta reușind să pună în relief, iconic, „inițiativa cuvintelor” (Stéphane Mallarmé): ,,Nimic mai greu decât singurătatea de sânge/ când cea din carnea ta nu a rămas decât/ un trup mut pe care îl plimbi/ de colo-colo prin casă/ îl ridici din pat îl urci pe canapea/ îl așezi pe un scaun în colțul camerei în care/ îți faci de lucru/ un trup pe care din când în când/ îl îndrepți spre lumină/ îl tragi la umbră/ îl ștergi/ îi pui apă/ ca unei flori fragile dintr-un ghiveci/ crăpat” (p. 115).

Alternarea planurilor (într-o ordine aleatorie, ludică a facerii poemului): prezent-trecut, trăit-văz, confesiune-(re)memorare, echivalează cu un catharsis revelatoriu. De asemenea, relitatea (i)mediată a personajelor lirice coincide, până la (de)materializare, cu cea a autorului. Travaliul tematic asumat de acesta și transferat eroului liric, întruchipează fără echivoc temeiurile lumii celeilalte care poate fi înțeleasă numai sustrăgând-o lumii reale, a cărei prezență, în Vântureasa de plastic, hotărât lucru, este imanentă. Poetul reface, în  Vântureasa de plastic, atât propriul destin cât și al celorlalți, pe cei care îi extrage din efemeritatea și abisul clipei, întorcând roata istoriei, luându-și libertatea de a imortaliza în discurs „arătăriile” și biografiile lor real-ficționale, în care consistența ideatică a dorinței de a reflecta condiția poetului, pe temeiul analogiei dintre timp și creație, devine, în accepțiune barthesiană, o prelungire esențială și inerentă a textului „prin care se intră în sufletul meu” (p. 30): ,,Sorin a murit/ tatăl lui Cătălin a murit/ tatăl Florinei moare/ în timp ce ea tocmai deschide ochii/ se ridică/ privește  în jur/ gângăvește/ face primele  gesture ale revenirii// Cât îi iubesc acum/ (deși nu le-am dorit-o în acest fel)/ le-aș scrie/ le-aș vorbi/ despre nebănuitele foloase ale nenorocirii/ ne-am împărți frica/ suferințele noastre s-ar alina un ape alta,/ dar nefericiți suntem/ și nefolositori unii altora/ cu stupoare suportăm/ flirtul fiecăruia cu sfârșitul// Poemele sunt rugăciunile unui dezastru/ pentru care n-ai nici un merit:/ beneficiul vinovat al suferinței” (p. 54).