Despre film și identitate cu regizorul Geo Saizescu

Despre film și identitate cu regizorul Geo Saizescu

Geo Saizescu s-a născut în 14 noiembrie 1932 în Prisăceana, jud. Mehedinţi. Regizor de teatru şi film, actor, scenarist, profesor la IATC şi Universitatea Hyperion. A decedat  în 23 septembrie 2013, în București. A regizat 19 filme, a scris scenariile pentru 8 filme şi a jucat în 24 de filme. Citiţi, aici, unul dintre ultimele interviuri acordate de către  reputatul cineast

Pe Geo Saizescu l-am întâlnit în mai multe rânduri, fie la Festivalul internaţional de film documentar de la Slătioara (Eco-Etno-Folk-Film), fie la Festivalul de film şi diaporamă Toamna la Voroneţ, de la Gura Humorului. De fiecare dată am realizat cu el câte un interviu pentru Radio Timişoara. Am ales câteva fragmente înregistrate la Slătioara în anul 2008.

         Citiți, aici, unul dintre ultimele interviuri ale apreciatului cineast!

        Adriana Mărăscu: Domnule Geo Saizescu ne întâlnim în Oltenia de sub munte la un festival de film documentar cu dumneavoastră pe post de preşedinte al juriului internaţional. Anul acesta s-au împlinit 50 de ani de la debutul regizorului mehedinţean în lumea filmului. Putem să ne întoarcem în timp?

         Geo Saizescu : Mă întorc cu bucurie. Anul acesta se împlineşte jumătate de secol de când am păşit în casa marelui maestru, Tudor Arghezi, care m-a primit cu toată căldura şi, am mai spus-o de câteva ori, nu m-a luat de parcă i-ar fi trecut pragul un puşti care vine şi dă bună ziua. Ne-am întâlnit, am făcut filmul “Doi vecini” şi, mă gândesc eu, a rămas o bijuterie internaţională, aşa cum de altfel a fost şi distribuţia lui. Şi încă mă mai bucur, mai ales că sunt oltean, oltean aş zice, sunt şi plin de orgoliu şi mândrie specifice nouă oltenilor.

         A.M.: Sunteţi oltean, mai precis mehedinţean, dar iubiţi şi Banatul…

         G.S.: Eu ţin la oltenii mei, la Oltenia, dar iubesc şi Banatul şi Banatul sârbesc şi Maramureşul şi Bucovina. Am văzut la acest festival filme de o curăţenie şi o puritate deosebite. Discutam aici şi cu românii din juriu, că ar trebui făcută o dezbatere, o discuţie pe tema asta. Cei care au suportat o stăpânire străină au rezistat, au fost ei înşişi pentru că nu şi-au trădat apartenenţa. De exemplu tricolorul pe care îl poartă femeile la brâu în Transilvania sau în Maramureş nu e o fandoseală. E sentimentul afişat al apartenenţei la o naţie. Această credinţă în culorile noastre ar trebui să apară în emisiunile de radio şi televiziune.

         A.M.: Aş fi vrut să fiţi mai explicit în legătură cu Banatul şi cu locurile în care v-aţi făcut ucenicia.

         G.S.: A, vă referiţi punctual la Reşiţa. Da, toată povestea debutului meu în teatru se leagă de Reşiţa, de oraşul ăla minunat care, atunci când am fost eu acolo prin anii şaizeci şi ceva, era un oraş în uzină şi o uzină în oraş. Mi-a dat un sentiment aparte. Un sentiment pe care l-am transmis prietenilor şi pictorilor care m-au vizitat în timp ce lucram cu trupa aia. Era ceva nemaiîntâlnit. Ştiam despre băieţii de la oraş sau de la ţară, dar acolo era altceva.

                   A.M.: După plecarea din Reşiţa aţi mai revenit în Banat?

G.S.: Am revenit în Banat de mai multe ori, dar m-am oprit mai mult la Caransebeş şi Oţelu Roşu. Am acolo câţiva prieteni, inclusiv primarii. Acum poate  s-au schimbat.

         A.M. : Suntem la o ediţie jubiliară, a X-a a Festivalului Internaţional de film documentar de la Slătioara (din nefericire a fost şi ultima ediţie, pentru că în 2009 am aflat cu surprindere că nu se mai organizează întrucât nu au mai fost fonduri). Se impune să ne întoarcem în timp.

Geo Saizescu : În urmă cu zece ani a fost poate un act aproape nebunesc să te pui, alături de Dinu Săraru şi Andrei Blaier, să organizezi un festival internaţional de film în Oltenia, într-un sat de munte, la Slătioara. Acolo era sediul Fundaţiei „Nişte ţărani” a lui Dinu Săraru. Acolo era şi Casa de Cultură parcă anume pregătită pentru un festival de anvergură. Eu am privit cu puţină neîncredere toată povestea asta, dar apoi am pus totul pe roate şi am reuşit să aducem an de an multe filme produse de cineaşti, de oameni de televiziune, de cineamatori şi de studenţi la diferite forme de învăţământ.

A.M. Ce se poate spune despre calitatea filmelor prezentate în decursul celor 10 ani?

G.S. Dacă la început am apelat şi la ambasadele diferitelor ţări pentru a primi filme de peste hotare, acum am constatat că foarte mulţi producători din Europa, dar şi din Asia şi chiar de pe cele două continete americane au trimis filme sau chiar au venit să îşi susţină filmele şi să vadă acest adevărat miracol, ca în mediul rural să se organizeze un astfel de festival. S-a creat chiar un vad pentru televiziunile centrale şi locale care vin să-şi măsoare forţele cu filme ce abordează ecologia, etnografia şi folclorul. În ceea ce priveşte numărul spectatorilor aş putea spune, chiar dacă nu sună bine, că nu este spectaculos, dar şi la Timişoara am văzut, la un festival de film, că în sală erau doar câţiva dintre participanţi. Totuşi festivalul de la Slătioara aduce destui cinefili din zonă şi destule somităţi din lumea culturală şi chiar politică.

A.M. Cine şi cum ar trebui să susţină un asemnea festival?

         G.S. Este destul de greu să rezişti cu un festival internaţional de film pentru că sunt destule cheltuieli care trebuie suportate (cazare, masă, spectacole, aparatura necesară şi asistenţa tehnică, mediatizare ş.a.) şi ai mare nevoie de sponsori. Ori în vremurile noastre sponsorii sunt din ce în ce mai puţini. Pe de altă parte ar trebui ca televiziunile să facă acel gest pe care altădată îl făceau, de a difuza filme prezentate aici, de a fi mai aproape prin emisiunile lor de fenomene interesante legate de folclor, ecologie, antropologie, etnografie. Ar trebui să nu se limiteze doar la a aduce interpreţi pe ecran, ci să pătrundă şi în esenţa fenomenelor. Ioan Grigorescu, Aristide Buhoiu sunt modele care ar trebui urmate de documentarişti. De altfel, acum la debutul celei de-a X-a ediţii a Eco-Etno- Folk-Film Festivalul de la Slătioara a avut loc un simpozion important la care au participat mulţi oameni de cultură şi artă, mulţi cineaşti, simpozion la care s-a susţinut necesitatea păstrării culturii popoarelor. Se intenţionează şi editarea unei cărţi care să cuprindă diversele opinii ale celor care au luat cuvântul dar şi păreri ale specialiştilor români şi străini care din diferite motive nu au ajuns la manifestare. Eu am preocupări mai vechi în domeniu. Am făcut un institut european de cultură şi educaţie prin imagine, pentru că filmul trebuie să transmită ceva, să educe, să păstreze. Altfel este o simplă joacă de copil, este un mănunchi de artificii care zboară puţin pe cer, este frumos pe cerul înstelat, dar se stinge repede, trece repede în neant. Rămân doar stelele adevărate.

A.M.: În urmă cu un an vă întrebam, legat de titlul emisiunii mele de la Radio Timişoara, ce înseamnă a fi în rând cu lumea şi îmi răspundeaţi că asta presupune a te uita în ograda proprie şi mai puţin a celorlalţi şi să fim uniţi aici la noi acasă. Vă menţineţi declaraţia?

         G.S.: E adevărat că aşa am declarat, dar eu sunt un uitător şi în ogrăzile ţărilor pe unde am umblat şi unde am fost primit ca reprezentant al unei culturi recunoscute foarte bine între cele două războaie mondiale. Ceea ce merge să reprezinte ţara în afară, din unghiul meu de vedere, prezintă lucruri necorespunzătoare care fac o impresie greşită celor care văd producţii româneşti, fie că sunt filme artistice, fie că este vorba despre grafică, aşa cum a fost cazul expoziţiei de grafică de la Institutul Cultural Român de la New York sau din Germania. Eu zic că trebuie să ne uităm să vedem ce se întâmplă în lume, să nu rămânem în găoacea noastră dar, în acelaşi timp, să nu uităm de noi înşine. Bătălia mea pentru a realiza „Păcală se întoarce” e strigătul meu pentru reîntoarcerea la noi înşine, la realitatea pe care alţii au uitat-o.

A.M.: De câtva timp sunt dezbateri despre calitatea sau ruşinea de a fi român…

G.S.: De ani de zile, aproape că nu mai ţin minte de când nu am mai auzit să strige cineva „Trăiască România”. Nu mai vorbesc despre oameni care să facă elogiul României. Ba, mai mult, sunt emisiuni la radio sau la posturi de televiziune ciudate şi articole în presa scrisă despre „ruşinea de a fi român”. Ce ar face italienii dacă ar apărea la televiziunea lui Berlusconi o emisiune despre ruşinea de a fi italian? Ce ar face franţujii dacă ar apărea o poză despre ruşinea de a fi francez? La noi îşi permit să vină tot felul de troglodiţi care zic că vin de undeva cultural, dar care nu au talent, nu au har, că dacă ar fi avut aşa ceva s-ar fi manifestat la ei acolo în ţară şi nu ar fi venit să sugă snaga acestui popor. Ar trebui să fie mai multe emisiuni la radio şi la televizor în care să se prezinte alternative, pentru că degeaba acuzăm tinerii că s-au înstrăinat de sine, de familia lor şi de neamul lor pentru că nu au alternative dacă li se bagă mereu în suflet şi în creier tot timpul ideea „să-ţi fie ruşine de tine, să-ţi fie ruşine că eşti român, să-ţi fie ruşine că… să-ţi fie ruşine că…” 

A.M.:Dar avem cu ce să ne mândrim?

G.S.: Doar un exemplu şi este luat din lumea tinerilor. Avem olimpicii noştri, copii merituoşi care s-au bătut cu toate naţiile de pe pământ şi au învins. Ei, aţi văzut la televizor dezbateri cu ei, cu familiile lor, cu dascălii lor, cu învinşii lor? Să-i întrebe cineva cum au ajuns la performanţă? Aiurea, nu. Eventual aţi văzut o ştire. Pe când falsele vedete ale televiziunii apar în adevărate seriale ale ruşinii, mai ales dacă afli prin ce bătăi, tâlhării, fraude s-au remarcat acestea. Dacă ar fi fost un haidamac care a găsit în pădure o bătrână care culegea plante medicinale şi i-ar fi făcut felul ar fi fost sumedenie de reportaje. Un delir din ăsta nebunesc, care nu poate fi stăvilit.

A.M.: Noi putem stăvili acest curent sau ne consolăm că acesta este cursul?

G.S.: Dacă s-ar menţine cursul ăsta chiar mi-ar fi ruşine că sunt român. Adică eu sunt combatant pentru România şi românitate. De câte ori mi s-au luat interviuri reporterii voiau să fac glume şi glumiţe. Este adevărat că îmi place comedia, dar acesta este un subiect prea serios pentru a glumi pe seama sa. Marile popoare nu uită de sine. Nici francezii, nici englezii. Am fost de curând în Irlanda la o întâlnire cu regizorii de pe mapamond şi am rămas surprins de modul în care ei luptă pentru identitatea lor. Toată stima şi toată cinstea pentru ei. Mă plec în faţa luptei şi bucuriei lor de a fi ei înşişi. Am aflat cu surprindere că se fac eforturi pentru a recupea şi vechea limbă a irlandezilor. Filologii noştri dacă fac un dicţionar, fie din lene, fie din puturoşenie, fie din neştiinţă, din lipsă de cultură scriu cam aşa : cutare cuvânt provine din franţuzescul cutare, dar habar nu au că franţuzescul cutare are un antecedent latin cutare. Altă-dată au şi obrăznicia să ghicească. Cuvântul cutare vine din bulgărescul cutare sau din ungurescul cutare sau rusescul cutare. Este o puturoşenie condamnabilă. În loc să caute şi să găsească aşa cum fac irlandezii, ar trebui să descopere şi alte cuvinte care ne aparţin. Nu să amintim doar câteva cuvinte: brânză, barză, varză, mânz, grumaz şi alte cuvinte dacice. Ar trebui să ne recucerim limba, ar trebui să se aplece cineva şi asupra acelor tăbliţe de la Sinaia. Dar nu au timp să le cerceteze. Champolion s-a dus să cerceteze hieroglifele egiptene, dar ai noştri nu au timp pentru limba noastră. Nu au timp să se ocupe pentru că sunt angrenaţi în lupte politice, cine pe cine, până unde şi cum.

A.M.: Sunteţi dascăl, sunteţi cu vocaţie de formator, aţi atras tinerii în demersurile şi credinţa dumneavoastră?

G.S.:  Sigur. Prin forţa lucrurilor. Am înfiinţat primul cineclub în 57, pe când eram student. Am parcurs drumurile ţării militând pentru film şi pentru sentimentul de român. Apoi am fost dascăl la IATC şi la Hyperion. Am căutat să îmi fac părtaşi tinerii. Ei, nu e prea uşor. În timp ce alţii îi îndepărtează, eu vreau să îi apropii de ceea ce înseamnă substanţa noastră românească şi de credinţa că în România sunt valori şi că pot deveni şi ei valori. Să nu stea cu capul aplecat în faţa altor umanităţi că nu au de ce. Trebuie să dea dovadă de orgoliul pe care l-au avut marile personalităţi ale neamului românesc.

A.M.: Banatul este la un alt pol decât Bucureştiul. Sunteţi cel de la centru, aveţi un mesaj pentru bănăţeni?

G.S.: Este drept că postul dumneavoastră de radio se aude în principal în Banat, dar eu nu vreau să dau mesaje doar pentru o parte din ţară, pentru că nu se cade… Sunt foarte multe forţe care vor să taie, care vor să împartă ţara. Sunt dintre aceia care plătesc pentru asta şi îşi găsesc oamenii care să lupte pentru tăierea românismului. Am văzut cândva în vitrina unei prăvălii turistice din Bucureşti o hartă a României. După ce am depăşit vitrina cu câţiva paşi, m-am întors intrigat. Am crezut că nu văd bine. Era o hartă a României Mari, unde Oltenia, Muntenia, Modova şi Dobrogea erau colorate cenuşiu, iar centrul, adică Transilvania, era viu colorat. Ce voiau să spună aceia că România este o ţară cenuşie şi singurii care pot trăi în Europa sunt cei din Transilvania? Cine face asta? Cine încurajează asta? De unde imaginaţia asta bolnăvicioasă? De ce Ştefan cel Mare este aşezat pe tron în poziţii scabroase? Cine le face pe astea? Eu vorbesc pentru toată ţara nu numai pentru bănăţeni…

A.M.: Ştiţi de ce am spus că noi suntem la alt pol? Pentru că adesea şi în emisiuni de radio sau de televiziune cei de la Bucureşti ne fac provinciali.

G.S.: Da, lasă că nici voi nu rămâneţi datori. Ştiu eu. Am fost preşedinte de onoare al Mişcării Ecologiste din România şi cei de la Timişoara veneau şi de la uşă întrebau „Ei, ce mai fac miticii?” Ei, nu suntem mitici, suntem tot români. Suntem frumoşi, suntem talentaţi.

A.M.: Şi sunteţi modeşti. Dumneavoastră mai ales, pentru că dincolo de Mitică sunteţi mehedinţean.G.S.: Adevărat ai grăit, dar mă mândresc cu asta…