(Fragment)

– Elisabeth…?
Ea îşi întoarse ochii la el, fără a răspunde.
– Vreau să ştii că în ciuda a tot ce s-a întâmplat, eu nu mi-am schimbat sentimentele pentru tine şi nu o voi face niciodată, pur şi simplu pentru că nu pot altfel.
– Atunci îmi pare rău pentru asta, Andreas, pentru că nu duce decât la dificultatea situaţiei.
– Nu este adevărat.
– Bineînţeles că este, Andreas, spuse ea, privindu-l. Nu am ştiutniciodatã că o dragoste pură poate face rău cuiva. Dar cred că asta se întâmplã când te laşi condus de inimă, nu?
– Nu e nimic rău în a face asta, adăugă Andreas, ferm.
– Oare? Uite unde am ajuns eu pentru că mi-am dat voie să urmez calea inimii, zise ea cu ochii uşorumeziţi.
– Unde ai ajuns, Elisabeth? întrebă el curios.
– Într-un loc în care nu trebuia să ajung niciodată, replică ea, uitându-se pe fereastră, fără o ţintă anume. Era mai bine decît să întâlnească privirea lui.
– Să-nţeleg că regreţi că m-ai cunoscut, Elisabeth? rosti Andreas distrat, dorind să o tachineze puţin.
– Nu mai contează acum. Ce a fost a fost.
– Totuşi, un răspuns poţi să-mi dai.
– Ce ai vrea să-ţi răspund, Andreas? Că îmi pare rău că te-am cunoscut pentru că nu te pot avea? Pentru că tu eşti fructul interzis pentru mine? Asta vrei să-ţi spun? zise ea pe un ton iritat, supărat. Nimic nu mai contează, trecutul e trecut, adăugă Elisabeth, temeinic.
– Nu am ştiut că simţiaşa, Elisabeth. Mă surprinde să aud asta, spuse Andreas, uluit de cele ce aflase.
– Cred că această plimbare a fost o greşealã,  Andreas. Vreau să merg acasă. Te rog, întoarce cupeul, rosti ea, adunându-şişalul de pe umeri.
– Îmi pare rău, Elisabeth, nu pot face asta şi… desigur, nici nu intenţionez.
Ea îl privi, mută de uimire.
– Poftim?
– Cu siguranţă că nu pot întoarce trăsura şi cu siguranţă că nu mergem la Wienerwald, replică Andreas, ghicind pe chipul ei o surprindere desăvârşită. Ne îndreptăm spre Kapfenberg, draga mea, continuă el relaxat, zâmbind şarmant.

Elisabeth nu spuse nimic în primele secunde, pur şi simplu nu ştia ce. Îl privea şi parcă se aştepta să-i spunã că a fost o glumă.
– Desigur că nu vorbeşti serios, nu? întrebă ea, fixându-l cu ochi mari.
– Oh, ba da! Fireşte că vorbesc serios. Crezi că aş glumi cu aşa ceva? rosti el amuzat.
– Andreas, nu poţi să faci asta, articulă Elisabeth, uitându-se drept în ochii lui.
– De ce nu? Nu văd nimic rău la mijloc.
– Mă iei cu forţa. Asta nu ţi se pare a fi rău?
– Depinde, scumpa mea, din ce unghi priveşti lucrurile. Dacă te uiţi din unghiul meu, vei găsi ca şi mine – nimic rău.
– Nu mă interesează, Andreas! Nici al tău, nici al altuia! Vreau să mă întorc la Viena şi te rog să dai dispoziţie birjarului să facă tocmai asta! rosti Elisabeth cu ochii scăpărându-i de mânie.
Andreas o privea şi era şi mai impresionat de personalitatea ei. Nu o mai văzuse până acum nervoasă şi adora efectiv culoarea albastru-turcoaz în care se schimbaseră ochii ei. Iar felul în care sânii ei, încorsetaţi de decolteul rochiei, se ridicau şi coborau din cauza pulsului agitat îl înnebunea. Ar fi putut să o admire o eternitate.
– De ce nu-i spui tu, draga mea? Deşi mă îndoiesc că te-ar asculta, pentru că el se supune numai comenzilor stăpânului său dar poţi să încerci dacă vrei, aruncă Andreas, zâmbind. Se făcu mai comod pe banchetă.
– Ţie chiar îţi place asta, nu? replică ea, trimiţându-i o privire rece.
– Ce anume? rosti el prefăcut, cu toate că ştia la ce se referea Elisabeth.
– La această situaţie.
– Te-aşminţi dacă aş spune nu, Elisabeth. Da, îmi place al naibii de mult, replică Andreas, abia reuşind să-şireţină surâsul.
– Andreas, începu ea rigid, nu e nostim şiîţi cer să ne întoarcem. Nu se poate să mă duci fără voia mea într-un loc şi mai ales fără să-l şi cunosc!
– Dar chestiunea asta e lămurită, dulceaţo; îl cunosc eu şi e suficient, zise el voios.
– Te urăsc, Andreas! Vreau acasă! Nu e cu putinţă să faci acest lucru! izbucni Elisabeth, cu ochii lucindu-i de lacrimi.
– Îmi pare rău, Elisabeth, nu am avut altă alternativă, răspunse el calm.
Asta era prea mult! Nu putea îndura! Se ridică brusc în picioare şi se aplecă spre mânerul portierei încercând să o deschidă dar Andreas o împiedică.
– Nu, Elisabeth!
– Lasă-mă, Andreas! Vreau să mă întorc la Viena!
El îi prinse mîinile la spate şi din pricina unui hop prin care trecu una dintre roţile trăsurii, se dezechilibrase şi căzu deasupra ei pe banchetă, aproape de ochii ei, de buzele ei. Îşi dorea nebuneşte să o sărute dar nu o făcu. În schimb, se mulţumi doar să-i atingă chipul cu mâna, privind-o adânc în ochi.
– Pentru tine am fãcut asta, şopti el.
– Poate nu strica să mă întrebi şi pe mine, nu găseşti?
– Nu ai fi fost în veac de acord.
– Un risc pe care era necesar să ţi-l asumi, replică ea, neluându-şi ochii de la ai lui.
– Nu îmi place să-mi asum riscuri fără rost, mai ales când e vorba de tine. Întotdeauna merg la sigur.
– Păcat, Andreas, de data asta ai eşuat.
– Chiar crezi asta? zise el, apropiindu-se mai mult de buzele ei. O simţea respirând precipitat şi mai că putea să parieze că şi ea îşi dorea să o sărute. Puţin mai lipsea să se întâmple asta, dar în ultima secundă se depărtă brusc.
– Consider că e mai potrivit să ne oprim aici, rosti el, ajutând-o să se ridice.
– Nu pot să-ţi spun cât de mult aprob ceea ce spui, replică Elisabeth, niţel arogant şi se aşeză pe locul ocupat mai devreme. Andreas luă loc şi el.
– Bine. Înseamnă că suntem iarăşi pe drumul cel bun.
– Da, ştii ce? Chiar ai dreptate…! Numai că fiecare dintre noi e pe drumul lui.
– Suntem amândoi în aceeaşi trăsură, comentă el bine-dispus.
– Deocamdată, Andreas. Doar deocamdată, sublinie ea, privind ţintă pe geam.
Relaxat şimulţumit, Andreas se rezemă pe speteaza banchetei, şi inevitabil, picioarele sale lungi şi puternice se afişau prin faţa lui Elisabeth. Se strădui să nu se uite deşi privirea îi era atrasă către ele. Observând, Andreas zâmbi.