Clipa, cea bună de pus în ramă

Clipa, cea bună de pus în ramă

Într-o lume complice la propria banalizare – o lume aparent anostă, indiferentă – Silviu Dudescu încearcă, uneori cu disperare, să prindă clipa, clipa aceea esenţială, fulguraţia, strălucirea unică şi irepetabilă a unei faţete a cotidianului expusă efemer la lumină.  Clipa aceea esenţială, care dă sens existenţei. Clipa pentru care viaţa merită trăită. Cartea de faţă asta şi este. Dincolo de poezie, poem, poem în proză, este o colecţie de clipe esenţiale puse în ramă. Momentul ridicat la rang de instantaneu etern, rezumat al existenţei, precum vechile tabluri de nuntă, din care străbunicii ne zâmbesc şi acum, cu aerul conveţional-fericit al clişeelor sepia.

Silviu Dudescu, poet al contemporaneităţii, care-şi construieşte lirica cu mijloace moderne, se află printre noi pentru a ne spune, la un „Espresso lung, fără zahăr”, ce se află dincolo de acest zâmbet şablon. Aşa cum spuneam şi la precedenta lansare de la Lugoj, a volumului „Stand Up Petry”, harul autorului apare şi în subtext. Actorul Silviu Dudescu ştie să citească personajele dincolo de măştile pe care acestea  vremelnic şi le pun, dincolo de „oficial ne merge bine”, dincolo de zâmbetul şablon de care aminteam. Sunt măşti sub care semenii noştri se ascund în funcţie de vreme, de vremuri, în funcţie de anotimpurile vârstei. Şi mai ales în funcţie de convenţiile sociale – vezi aici viaţa dublă în care păcatul devine familiar, îşi are, în mod paradoxal, firescul lui, ba chiar basculează, în mod total neaştepătat, spre rolul moralizator, prin personaje precum Estera din „Estera şi viaţa” şi Cristina din „Crăciun în familie”, o excelentă poză distorsionată, care care proclamă, de sărbătiori, false valori de familie. Fabula amară – acea îndărjire tăcută cu care personajele îşi caută o fericire care se tot îndepărtează, dar apare pentru o clipă memorabilă, demnă de pus în ramă. Precum acea eternă Evă, care îi răsare în faţă poetului tocmai la Carrefour, în fusta ei gri petrol, cu şliţ adânc la spate. Sigură pe ea, pe tocuri înalte.

Îmi place că Dudescu nu-şi judecă personajele. Are înţelepciunea unui zâmbet complice, discret admirativ, chiar şi atunci când  logodnica pendulează cu nonşalanţă pe „Linia dintre punctul A şi B”, fără să-şi facă griji că el ar putea ajunge acel „B” condamnat să rămână în planul secund. A propos, vreau să vă mai spun că îmi plac femeile din cărţile lui Dudescu. Autorul le înnobilează pînă şi pe cele mai banale Cerasele, le binecuvântează cu o aură de firesc. Îmi place aura lor. Şi îmi mai place cum poetul crează potrete aşa reuşite, din două – trei fraze – versuri. O astfel de intimitate nu o reuşeşţte decât un bun cunoscător al psihologiei feminine, pe care am întâlnit-o la distinsul nostru romancier lugojean, Dan Floriţa Seracin, în ciclul celor patru volume „Croaziera”. Portete cu cuceritoare le face poetul Letiţiei din „Prima zăpadă” şi Lianei din „Oglindire”, cea care cu siguranţă nu este o plantă căţărătoare.

Dragostea există totuşi, printrte cafele, tabieturi şi goliciunea familiară a partenerei, căreia poetul, sustituit pentru o secundă Divinităţii, îi întinde complice o brichetă, spre a-şi aprinde ţigara de dimineaţă. Dragostea e un junghi ascuns, vine la pachet cu durere surdă, perpetuă, cu carea jungi să te obişnuieşti. Iubirea nu e numai complicitate, cafea, ţigară şi contemplarea trupului gol al femeii, este şi ideea că ea nu poate fi atinsă decât în stadiul de ideal etern amînat din „Fiecare cu Raiul lui” – care se încheie cu versul „Dragostea ne supravieţuieşte cu multă discreţie”.

De fapt „Espresso lung, fără zahăr, se numeşte abia a doua parte a volumului, prima purtând titlul de „Amalia. Manual pentru începători”. Ca şi bikerul Big Tae şi cetăţeanul Popescu din „Stand Up Poetry”, personajele din partea a doua: Nea Vasile mecanicul care uita mereu să-şi facă „Revizia periodică”, Unchiul Cezar, cel care locuia singur şi ura spitalele, prietenul din liceu cu tricou Lacoste, anormal de lung, Dionisie, copilul sărac din „Omul care nu putea fi fericit”, profesorul Vitali Anton, literatul second hand care iubea femeile grase din „Ora Stingerii” ori cuceritotoul Alin Nebunu din „Ultimul bărbat”.

Prin astfel de personaje poţi scrie o istorie neconvenţională a Braşovului, aşa cum şi eu am scris depre omul maşină Mişi Motor, Willy Mateiaş, singurul lugojean care a murit de două ori, sau Trifu Ţiganul, cîntăreţ expert la frunză. Înainte de a deveni istorie, „figurile oraşului” constituie deocamdată microcosmosul de pe Libertăţii nr. 5. Prin dimensiunea lor tragică, dincolo de blazarea şi conformismul de zi cu zi, profesorul le este pus în cu totul altă lumină. Un spectru de lumină la care, din fericire, rezonează sesibilitatea poetului.