Primesc carte din Munții Apusului. Poetul Teofil Răchițeanu, ajuns la venerabila vârstă de 80 de ani încântă cititorul cu 215 catrene, ningând* peste lume gând de singurătate metafizică. Evident, nu este la prima astfel de tentativă. A înmănuncheat în catrene (dar și în poeme de mare respirație) toată suferința moților din vremi imemoriale. Dar n-a uitat să ridice adevărate imnuri de slavă enormelor disponibilități ale omului de la munte, în vremi de restriște sau, din contră, de mare liniște sufletească.
„Din varii scrinuri strânse” – subtitlul actualelor „Efulgurații” își află numitorul comun în nesfârșitul sfârșitului. Moartea este personajul principal al acestui poem-fluviu, fiecare catren fiind parte inconfundabilă a spaimelor poetului în fața imensității curgeri a timpului. Este un timp cuantic, însă, aliniat descoperirilor din vremurile noastre, depășind acel cuprins de necuprins practicat de poeții romantici, să zicem. Timpul are echivalent paralel, și chiar dacă nu curge în sens invers percepțiilor noastre, trece ca un cronon prin existența noastră asemene apelor infernului: „Optzeci de ani…urechea mi-o la pământ tot plec/ Un sunet molcom-molcom aud. E, oare, zvonul/ ce mi se-anume trimite să-l ascult,/ Al râului acela bătrân ce-i Aheronul”. (La optzeci de ani… p.20). Sau: „Am păscut, cândva, în munți mioare. / Prunc eram, desculț, al nimănui./ Curând, curând în Cea Lume mere-oi…/ Tot la mioare, Doamne, să mă pui!…” (Am păscut, cândva, în munți mioare – p.62). Nu este, așadar, timpul eminescian, ci, mai degrabă înțelegere superioară a clipei, care nu a trecut, nu trece și nu va mai veni niciodată. Nu e nimic vremelnic, cu alte cuvinte, pentru că atunci „Când m-am născut cu moartea în mine m-am născut” – p. 22) „Când m-am născut cu moartea în mine m-am născut/ Râzând, plângând crescut-a ea și-a-nflorit în mine/ Și-azi sunt bătrân și singur și vremea să mă duc/ Unde se duc cu toții și moartea-mi cui rămâne?”.
Există însă o scăpare, nu de schimbare a paradigmelor timpului, ci descoperirea că unealta inefabilă a poetului poate fi mai tare decât neantul: „Bătrân, bătrân eşti, suflete-al meu, dar încă viu,/ Îți sori pe ceruri încă răsar și din nori lune./ Nu te lăsa, căci Moartea, oricât de tare e,/ Cu câte-un stih măiastru o poți oricând răpune…” (Cu câte-un stih măiastru o poți oricând răpune – p. 24). Să ne înțelegem: nu este un exordiu despre sfârşitul ființei, temă reluată de-a lungul creației lui Teofil Răchițeanu inclusiv în „Lebăda când moare, cântă”. Ci, mai degrabă, o simplificare a discursului poetic, prin surprinderea esențelor ce face diferența dintre viețuire și dispensa la tot și toate.
Un cronon, cum spuneam.
* Teofil Răchițeanu – Efulgurații, Editura Cartea cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2024