Ca să apară cu ceva deosebit în contextul orașelor–târguri, consiliul municipal a hotărât să aranjeze un Bazar de Obiecte Inutile cu Valoare Sentimentală. Pentru aceasta a tocmit un inițiat, care a colindat împrejurimile, mormăind de unul singur, până ce s–a fixat pe o colină de lângă decrepitul zid al porții decumane; micul grup de oficiali muiați în sudoarea provocată de uniformele noi s–a retras la microbuzul primăriei, să consemneze că s–a desemnat dealul Răcutuluiși să propună măsurile de amenajare.

După ce s–a trasat o alee de acces și s–au terasat denivelările, loturile au fost concesionate rapid, în două licitații fierbinți și pe colina de odinioară, ridicată strategic de o armată de ocupație, a răsărit un bazar arhaic, îmbrobodit cu verdeață, cu spații de agrement, unde au început să vină la plimbare orășenii, să caște gura la Obiectele Inutile; o singură stradelă fusese exceptată, ca să se poată desface Utilități cotidiene și Necesități turistice. Spre seară, îmbrăcată în haine de comandă, venea lumea bună, să schimbe saluturi ceremonioase „pe deal”, într–un carusel ce acoperea aleea centrală, în timp ce tinerii se hârjoneau prin scuaruri, în ritmul fanfarei militare din Chioșcul Sultanului.

Era firesc ca absolvenții Școlii de Gimnastică, promoția „Castorului”, să își dea întâlnire în parcul Bazarului pentru a sărbători doisprezece ani de la absolvire; organizator – Tavi, „nebunul de Tavi”, despre care se zvonise că murise într–o bătaie în Mombassa, dar a cărui voce colorată cu diverse accente era inconfundabilă chiar și la telefon.

Periodic, postul local de radio făcea apelul clasei, iar Guriță, comentatorul sportiv, emitea mici comentarii de genul „AloaloaloaloDalu, castorul Dalu, te roagă castorul Pilu să aduci și ciorapii ce ți i–a împrumutat de revelion”, spre deliciul auditoriului său casnic.

Datorită unei ferestre deschise a aflat și Malacu de reuniune, ceea ce 1–a făcut să vireze brusc, chiar la timp ca să dea peste Cotîrță, care ieșise la plimbare și să–1 remorcheze voinicește „pe deal”, urmați domol de nevasta plictisită a Malacului. Numai că în parc nu au interceptat nici un fost coleg de clasă.

– Du–te și cumpără un radio, i–a poruncit Malacu lui Cotîrță. Vezi, să fie unul din ăla mare, japonez!

– Alea mici sunt mai bune.

– Băi limbă, ascultă la mine!

Cotîrță a traversat aleea și a intrat pe stradela Utilităților. La colț se lăfăia un magazin de suveniruri–jucării, urma o tâmplărie algeriană, apoi o gogoșerie, două ganguri, o vitrină cu fructe dulci, în fine, „Magazinul electronic” – închis. Castorul a dibuit orarul, l–a studiat cu grijă și a luat–o îndărăt, pe mijlocul drumului, unde s–a întâlnit cu Marina, care pilota un cărucior matlasat.

– Ți–o prezint pe Florina, i–a zis Marina.

– Ia uite, a exclamat Cotîrță, când stăteam pe Gâtului am avut o prietenă cu numele acesta!

Apoi și–a luat rămas–bun și a intrat în parc, să–i comunice Malacului că magazinul se deschide mai târziu.

– Hai să facem un fotbal, i–a propus fostul coleg de clasă.

Au trecut pe terenul copiilor unde, la o poartă minusculă, șutau doi ajustori, un taximetrist și un îngrijitor de pui. Și–au aruncat hainele pe iarbă și au aranjat o miuță, ca între gentlemeni, sancționând orice abatere de la codul profesioniștilor, în timp ce soția Malacului, cu hainele lor pe braț, se plimba melancolică printre arbuștii de buxus.

După un sfert de oră, când au făcut pauza de țigară, dincolo de gardul viu a trecut un biciclist din al cărui radio portabil a răsunat răgetul vesel al lui Guriță: „…aloaloaloalo Soli, castorul Soli, ești așteptat în parc pentru o pensie alimentară!”

– Ți–aduci aminte de Soli, ăla care nu știa dictatura lui Sulla? a întrebat Cotîrță.

– Du–te băi după aparatul de radio, s–a răstit Malacu, ce, tu îți aduci aminte de toți colegii?!

Trăgând ușor un picior, Cotîrță a traversat aleea și a intrat pe stradela Utilităților. La colț, își etala sclipirile un magazin de gablonțuri, urma o papetărie de lux, un gang, o nișă ecologică, un pult cu gogoși rabatabile, apoi venea un șir de Ghișee cu surprize, în fine, „Magazinul electronic”, în dreptul căruia castorul a realizat că banii rămăseseră în haina rămasă pe mâinile soției Malacului, așa că n–a mai rămas decât să facă o întoarcere de o sută și optzeci de grade și s–o ia pe mijlocul drumului, ferindu–se de trecători. A trebuit să privească atent bătrâna stafidită care i s–a pus în cale, ca să–și dea seama că era o trecută colegă de școală.

– Ți–o prezint pe Laura, a zis fosta colegă, indicându–i doamna sură de alături.

– Ia uite, a exclamat Cotîrță, când stăteam pe Buzelor mergeam la ștrandul fochiștilor cu o prietenă ce se înnebunea după dafin!

Apoi a subliniat cât este de încântat de cunoștință și a intrat în parc, frământându–se ce pretext să folosească pentru a nu fi calificat prost. Malacu îl aștepta nerăbdător, dar din alte motive.

– Fii atent, jucăm ceva fotbal cu trupa lui Piticu, îți dai seama, avem șansa să–i radem, suntem numai vână!

Și–au scos cămășile, jocul s–a încins dar, terenul fiind mai înclinat și porțile mai mari, scorul a început să crească în defavoarea lor. Proteste la fiecare fază, reproșuri, orgolii, teorii, până când Malacu a șutat aiurea cu putere, dinadins ca să piardă mingea.

– Vă batem cu o mână, a zbierat el. Facem pariu, că până acum ne–am distrat, dar ajunge! Sau, și mai scurt, tragem o alergare între căpitani, să decidă cine e câștigătorul! Hai, Piticu, te prinzi?!

Piticu a rânjit a încuviințare, nevasta Malacului i–a trimis soțului o bezea și cei doi au pornit să alerge, parcă vâslind în marmeladă, spre catargul Memorialului unde, când să întoarcă, Malacu 1–a împins pe Piticuși s–au oprit să se certe, parcurgând apoi la pas, cu intermitențe, drumul de întoarcere.

– Du–te, băi momâie, după aparatul de radio, a explodat Malacu dând cu ochii de Cotîrță, ce, toate trebuie să le fac eu?!

Târșâindu–și picioarele (parcă și sciatica îl supăra puțin) Cotîrță a traversat aleea și a intrat pe stradela Utilităților. La colț se răsfăța un salon pentru doamne, de flancul căruia se lipea un expres cu hamburgheri, urmat de o dugheană cu mănuși de ceremonie, o pizzerie, apoi oblonul unui mămular, o tarabă cu turtă–dulce și peste tot erau întinse afișe colorate, inscripții pânzate ademenind cu „Hai la Nelu colonelu”, „Cel mai cinstit covrigar dintre marchitani”, „Plătești numai la ieșire” astfel încât castorul abia a deslușit „Magazinul electronic”, de asemenea marcat cu un anunț pe ușă: „Sunt plecat și eu la masă cel mult vreo oră”.

Oarecum ușurat la gândul că evită o cheltuială care poate i–ar fi depășit posibilitățile, Cotîrță s–a grăbit, atât cât putea, să se întoarcă la fostul coleg de clasă. A observat încă de departe că pe terenul de joacă al copiilor stătea un grup numeros și, ajuns acolo, a realizat că s–au strâns băieții – erau Pilu, Telu, Dalu, ce mai, PROMOȚIA „CASTORULUI”, fraților! Se îmbrățișau schimbând formule secrete, râdeau, vânzolindu–se, uimiți și încântați, grăbiți să spună totul.

– Hai să facem un fotbal, a strigat Malacu.

– Joc de copii, i–a întors Dalu. Fotbal medieval, asta da! Pornim din vale, de la redută și care echipă depune mingea la catarg – a câștigat! Orice mijloc este permis, doar ne cunoaștem!

Însuflețiți, băieții au coborât spre reduta dărăpănată de lângă râu, alegându–se pe drumul încărcat cu grămezi de balast (viitorul traseu al tramvaiului de agrement cu trei sensuri, plănuit de municipalitate), brăzdat de săpături, ideal pentru placări colective sau sufocarea purtătorului mingii.

Dincolo de fostul șanț de apărare al redutei echipele s–au aliniat, s–a auzit vocea Chiorului, regretând că lipsea Guriță, să realizeze transmisiunea directă a meciului secolului, Dalu a trăznit o lovitură de picior căzută și jucătorii s–au repezit urlând să treacă șanțul.

Proptit într–un băț de corn, Cotîrță s–a aburcat cătinel pe taluz, apucând să vadă cum dispar băieții printre accidentele terenului și s–a resemnat să urmeze poteca vacilor către deal. Chiar la băncile pentru siestă a recunoscut tricoul „Goto Vest” al prăvăliașului de electronice și s–a zorit spre parcul Bazarului, să–și recupereze hainele. A găsit cămașa pe iarbă, sacoul însă lipsea, a început să descrie o spirală, în fine, l–a deslușit pe un pomișor și s–a îmbrăcat la timp, fiindcă pe alee a întâlnit–o pe Lea, care 1–a oprit.

– Hai să ți–o prezint pe Elizia, i–a spus Lea, arătându–i o doamnă impunătoare și diafană. O cunoști?

– N–o cunosc, a bolborosit Cotîrță.

– Ba, ne cunoaștem, i–a zâmbit doamna, eu sunt Elizia, cea mai frumoasă din ianuarie, adu–ți aminte, când stăteai pe Surogatului.

Dând nedumerit din mâini, castorul a coborât pe lângă panoul „Nu vă încredeți, mergeți în Vest, după Soare”, a trecut și de răscrucea cu opțiuni fără să întâlnească pe cineva; atunci s–a răsucit, să privească îndărăt.

Bazarul părea o insulă feeric luminată cu iluzii staționare. Uimit, a coborât pe brânci până la râu, să schimbe perspectiva imaginii din ochii săi șterși. Într–adevăr, insula a devenit un vapor eșuat sub o cupolă, dar nu avea importanță, întrucât o barcă de salvare îl trecea deja râul; vâslașul bătrân și–a ridicat o clipă privirea și l–a încurajat: „Lasă–lasă, că ne–ntoarcem noi acasă”.