Una din prieteniile de durată din viața luiTomozei, total diferită de stilul altor prietenii sau amiciții, a fost aceea cu Florin Mugur. Porniți amândoi dintr-un creuzet de școală considerată mai târziu ba eronată, ba nepotrivită, ba demnă de a fi uitată, cei doi erau prieteni prin afinitate literară mai degrabă decât prin asemănare. S-au prețuit reciproc și s-au susținut de-a lungul vieții.

Despre el, Tomozei teoretiza aparent neutru și savant: ”Se numea – se numește – Florin Mugur. Îndeobște generoși cu propria lor proiecție în exterior, poeții își metamorfozează ursita. Acesta, autorul evocat în doar câteva vocabule, se descria cu amară obiectivitate: când prinț nefericit instalat într-o condiție precară, când înger friabil. Exagerând un minim defect fizic, se credea jumătate de om călărind un iepure șchiop, cu trupul mișcat de tremur, cu chipul urâțit de fisuri”.

Cel care îi publicase lui Tomozei cărțile cele mai importante, dar făcuse asta cu o mulțime de scriitori contemporani, un mare muncitor, era un om reținut și care ducea în trăsăturile sale așa zis evreiești, dacă o fi existat așa ceva, o amintire prea temătoare, ca fiu al ziaristului Legrel. Născut în februarie 1934 la București, deci cam de-o seamă cu Tomozei, și întâlnindu-l pe acesta la Școala de literatură ”Mihai Eminescu”, Florin Mugur și-a continuat studiile la Facultatea de filologie, a fost o vreme și profesor și a devenit un mare profesionist al editării de carte.

Unul din cei mai mari editori de carte din România acelor ani. Era foarte exigent, cumva de neclintit, avea un gust format, foarte fin. Am avut experiența colaborării cu el la ”Peisajul din care lipsesc”, cartea mea de versuri apărută în 1981, după ce Marin Preda murise. (De ce a putut să apară taman atunci, într-altă poveste care să mă privească pe mine și nu pe Tomozei.)

Apoi mi-a fost redactor (foarte exigent) la cartea de versuri ”Aproape imaginară”, unde obligat de sistem, mi-a cerut un ciclu de poezii cu tentă mai apropiată de iubirea de țară, temă care îi era impusă de cenzură. Benefic pentru mine, poeziile despre Probota, Voina, Câmpulung sau Bistrița, adunate atunci, mi-au rămas dragi și deloc nu mi-e rușine de ele peste iată, 40 de ani.

Personajul era însă cumva tragic, iar Tomozei îl caracterizează ca atare :”Predominante sunt în opera poetului tonurile sumbre.”

Asta ar fi de fapt concluzia, dar Tomozei o așază în frunte. ”Împalidat romanticde aspirațiile începuturilor literare, când invoca gustul lumii vegetale și exalta, din furtună, ivirea biruitoare a fulgerului, el și-a contrazis repede gestica și pseudonimul de două ori floral, regăsind în sine voluptatea de a deveni un receptacol al suferinței umane. ”

 Acestea fiind spuse nu pot să nu evoc circumstanțele apariției cărții mele ”Aproape imaginară”(1987) care exulta de maternitate, iubirea față de copii și imn al vieții. Eram cumva exact pe dos.

Totuși Florin Mugur a suportat-o, mai greu și cu multe amânări dar a suportat-o. Realizam faptul că eram cumva cu totul altceva față de starea lui sufletească și literară. În vremea bună a căsniciei mele cu Tomozei ne întâlniserăm odată în patru, adică cele două familii, soția lui Florin Mugur, Iulia pe care o diviniza și care avea o influență totală, absolută, asupra lui – era o făptură delicată, distantă și care emana nefericire. Aflasem că e bolnavă tare.

La apariția cărții casă îmi exprim recunoștința i-am dăruit un enorm buchet de orhidee, căci era iarnă grea, violete, superbe, spectaculoase, aduse cu mare dificultate de la Bangkok, iar dânsa le-a aruncat spunând că urăște orhideele  fiindcă ar semnăna cu sexul femeii!

Tot ce ținea de maternitate, de naștere, de procreare și de viață, îi repugna. Ne despărțea un pacific.

 Doamna Iulia a murit și la puțin timp după, Florin Mugur însuși s-a sinucis fără să înțeleg dacă de boală, de durere sau de singurătate. Și totuși, Florin Mugur se bucurase și el de iubire, o spune chiar Tomozei: ”E orașul în care se prăpădește Iisus, iar poetul e un registrator al morții compus la rându-i din cărbune animal, el scrie versuri greoaie, negre cum fierul de călcat rufele îngerilor, etern răbdător cu propriile-i boli. Iubirea? Iubita? Înscrise în același fum inefabil al sticlei topite.”.

 Au existat câteva persoane care prin drama lor personală l-au influențat mult pe Tomozei în acea perioadă, grea de dinainte de revoluție, în care spectrul sărăciei, al cenzurii și neputinței l-au deturnat pe poetul solar și veșnic îndrăgostit. Una din aceste amprente tragice a fost cea a lui Florin Mugur, o alta a fost cea a Danei Dumitriu.

În relația cu ei, moartea și suferința căpătau locul cîștigător iar Tomozei – ludicul și solarul,  se îngropa sub dureri, ale lui sau de multe ori ale altora, mereu exacerbate.

Florin Mugur declara că ”va muri cândva de mult prea multe zgomote mărunte, se vedea conversând concentrat cu focul înainte de irosire, încă în stare să audă suspinul moale în pahar al apei, îngropând în arhivele îngerilor palidul chip stigmatizat cu sigla ereziei când e tîrziu și inima devine un nerv. ”

  Transferul de tematică, de suferință exacerbată, ne face să ne gândim la forța cuvântului: aceea de a atrage realitatea pe care o clamează.

Florin Mugur era bolnav, își chema moartea să-i populeze poeziile, o jelea pe Iulia lui, cea care detesta nașterea, copiii, bucuria zglobie a vieții, considerată de ea nepotrivită și vulgară.

 Tomozei și-a administrat acest autovaccin al lecuirii de bucurie, această otravă perfidă a invocării morții. Florin Mugur s-a sinucis. Tomozei s-a neglijat, preferând să ia din când în când câte o pastilă de nitroglicerină (!) pentru boala de insuficiență cardiacă pe care o dobândise așa că pe frig și pe neîngrijire, (îl văzuse de câteva ori un cardiolog de la Spitalul Floreasca , după cum îmi spusese el însuși), pe o viață neadecvată și pe legături stranii, se prăbușește de-un infarct în fața blocului sărăcăcios din Aleea Deleni într-o zi oribila de 31 martie 1997. Venise de cu seară de la o călătorie în vestul țării, într-un tren înghețat, la un eveniment de comemorare a lui Nichita Stănescu a cărui zi de naștere era 31 martie, ajunsese acasă seara, iar dimineața ieșise să facă … cumpărături pentru că pe 2 Aprilie era ziua de aniversare a mamei lui, Franța, și  cumpărase două roșii și câteva lămâi. Le-am găsit, în acea după amiaza cruntă, în frigider…

Și fiindcă atunci când i se făcuse rău nu era acolo nimeni, cam pe la 11 jumătate, și fiindcă era frig, o vreme câinească cum se zice, și fiindcă nu existau telefoane mobile pe vremea aceea, se forțează să urce cele 13 trepte pâna la apartamentu lui, lovește ușa și Franța îi deschide, iar Tomozei îi spune: ”Mamă, mor.” Și așa a fost. Avea 60 de ani.

*

La un an de la sinuciderea lui Florin Mugur ( 9 februarie 1991), Tomozei scrisese aceste rânduri ”Testament ? Nu, poetul care pare că n-a trăit ne cere să ne îndrăgostim, postum, de viața lui. Asta și facem, la un an de când iubitorul de lună pare că s-a zidit în soare (”soare, acest război civil/soarele această populație legendară.”) și versurile lui netezitoare de ofense, gravate în sarea indicibilă a milei cu vîrfurile nervilor, versurile lui zornăie în ”bibliotecile nebune” ale unor zile poate nebune și ele, în care poeții dispar din ceața cetăților spre a se întoarce în regatele lor de risipire și fum, spre a reface – spectacol îndelung repetat – deznădejdea, tremurul, frica și spre a lumina întunericul cu înlăcrimarul obraz al pietrelor palide…”