După cartea de versuri „Elegie cu Francesca Da Rimini”, apărută la sfârșitul anului 1971 la editura „Cartea Românească”, acum suntem din nou în fața unei cărți de poezie „Tot ce mă doare” a poetului Damian Ureche, tipărită la editura „Facla” din Timișoara. Consecvența poetului de a fi elegiac, de a se destăinui sincer, este semnul unei formații poetice fundamentată pe un suflet deschis, devastat de întrebări cotidiene, la care el răspunde profetic și pasionat. Damian Ureche este poetul marilor sensibilități, este poetul marilor iubiri pierdute și tânjite. „Cearcănul ochilor tăi, rotocol, / Uită distanța ce nu s-a dat, / Mâinile tale caută în gol / Nopțile date altui bărbat”. (Frigul acesta). Sau: „Ea e plecată, nu o căutați, / Amurgul de prisos ce mă îngână, / Și adorm cu receptorul mort în mână”.  (Ea e plecată, nu o căutați).

Întâmplările din viața poetului i se sedimentează în suflet și în conștiință, căpătând valoarea unor motive de creație. Nimic nu-i scapă neobservat, pune tot la suflet. Iubind dreptatea și adevărul, punând sinceritatea mai presus de orice, el nu rămâne pasiv când asistă la discrepanțe între aceste legi firești și oameni. Atunci are loc explozia acumulărilor și din conștiința poetului se aude parcă un strigăt: „Deci am motive  să culeg zenit / Cu vârfurile umerilor arși, / Deci am motive să mă simt mâhnit / Că nu porniră locurile-n marș / Renaște steaua porții și cetatea / Acum deasupra sorilor se vrea, / Mă doare frigul, dar eternitatea / Mă bucură că nu-s egal cu ea!” (Tot ce mă doare).

Dacă cineva spunea că Damian Ureche e un mare  naiv, eu aș spune că e un mare copil naiv. Poetul are nevoie de această naivitate, îl prinde în conjunctura sa de creație. Destăinuirile sale sincere nu se vor contrafăcute. Nimic nu este alterat, puritatea ideilor nu contravine personalității sale, recunoscută în veșnicul copil crescut și adăpat la izvorul rusticului natal. Intrat în vâltoarea vieții, scurgerea timpului înseamnă pentru poet   imense acumulări cotidiene, pe toate planurile. „Și nu mai sunt același nici umerii ce-apasă / Nici tâmplele, nici ochii ce nu mi-i pot vedea. / Nedând de mine, bunii se-ntorc pe iarbă-acasă, / Și crește iarbă multă pe sub cămașa mea!” (Părinții).

S-ar părea din lectura cărții, că Damian Ureche ar fi un melancolic, că idealul său ar fi prea departe. „Cu trei fântâni în spate, și nu mai am putere, / O rază nevăzută sorbind melancolii, / Nici ape nu mă cheamă, nici piatra nu mă cere, / Și mai alerg o dată. și, totuși, într-o zi…” spune foarte mult. Melancolia este numai o iluzie. D e fapt, în a doua parte a cărții, subintitulată ,Călătoria de aer a poetului”, intrăm într-o altă lume a lui Damian Ureche, a echilibrului său sufletesc. Nevoia de spațiu, de a trece în largul ideilor, dând parcă o replică momentelor de neîncredere în sine devin o necesitate pentru poet. „Aerul se lasă în folosul norilor, / Poate acum începe recolta și greutatea secundei, / Un meridian e centura noastră fierbinte, / Din care ne-ntoarcem spre vocea seninului / Să nu apese pământul pe sunete, / Și o invazie de fluturi roditori, Lăsați, prea bune bune domnițe, Lăsați aerul / Să vă îmbrățișeze.” (Poem pentru marginile noastre). Aici trăirile sunt esențializate până la chintesență. Asistăm la o detașare conștientă de prezent și pictural, poetul ne redă imaginea unei verticale dintre el și viitor. Auzim un discurs cosmic în perfectă concordanță cu gândirea  sa de-acum. „Avem semințe, văzduhul e pâlnie plină, / Țărâna împușcată cu semințe / Se dă rostogol în văzduh, / Se varsă în stele, prea bună țărână, / Materna fâșie de brumă cu pecetea pașilor, / Și norii sunt pământ mai subțire / Chemat să plutească îngenunchind gravitația.” (Călătoria de aer a poetului). Indiferent de tema abordată Damian Ureche ne aduce într-o lume a noastră.

N.A Text publicat în ziarul „Viitorul” din Drobeta Turnu-Severin, din data de 18 aprilie 1973