Nu știu cât de întâmplătoare sau nu sunt unele lucruri, dar sigur toate se leagă de fiecare dată, în funcție de alegerile noastre – cartușe pe țeavă – și, când contestăm legăturile, apelăm la istoria contrafactuală: „ce-ar fi fost dacă… aș fi făcut altă alegere?!”
Dacă n-aș fi fost la expoziția timișoreană „Brâncuși – surse românești și perspective universale” de vreo două ori, îndrăgostită de „Peștele”, „Muza adormită”, „Rugăciune”, „Măiastra” etc, și dacă n-aș fi știut că „Pasărea în văzduh” este din „Colecția Peggy Guggenheim” din Venezia, sigur nu m-aș fi repezit hulpav la prima excursie la Veneția, proaspătă ofertă în februarie. E drept că, în plus, corespundea și cu zilele celebrului Carnaval venețian, eveniment la fel de vis în proiectatele călătorii, dar ăsta era bonusul primit la pachet.
Când Peggy Guggenheim și-a trimis ca o briză din Lagună spiritul în Timișoara, nu se putea să nu-i întorc vizita, chiar la ea acasă, Margueritei, „Peghiței”, prietena lui Brâncuși,
E drept că acum, în iarna asta 2024, colecția era mai săracă, Peggy pesemne mai era cu Brâncuși și „Pasărea în văzduh” la Timișoara, iar eu, doar imaginar cu ei aici, aveam impresia că de fapt o vizitez ca un intrus, în lipsa ei.
Peggy Guggenheim, colecționara americancă de artă, pentru mine era o personalitate fascinantă în complexitatea, spontaneitatea, originalitatea și felul unic de a-și însuși voluptuos ofertele vieții. Tatăl ei, un om de afaceri foate bogat, murise în naufragiul „Titanicului”, din 1912, când Peggy avea 13 ani, și ea avea să moștenească, la majorat, o semnificativă avere, cât să-i permită satisfacerea plăcerilor de a colecționa importante opere de artă, ajungând astfel vestită în Europa și America. Ce m-a cucerit în activitatea ei e că a organizat o serie de expoziții inovatoare, printre care prima expoziție exclusiv feminină, cu artiste ca Dorothea Tanning și Frida Kahlo.
Ea și Brâncuși se cunoscuseră în perioada interbelică, când Peggy părăsise America, pentru boema Parisului. E cuceritoare descrierea-i făcută lui Brâncuși, în cartea sa „Confesiunile unei dependente de artă”: „Brâncuși era un omuleț minunat, cu barbă, cu ochi întunecați, pătrunzători: un amestec de țăran hâtru și geniu. Făcea tot posibilul ca să te simți fericit în preajma lui și era un privilegiu să-l cunoști”.
În autobiografia sa, își amintește Peggy Guggenheim cum a salvat „Pasărea în Spațiu” a lui Brâncuși, de năvala războiului: „La momentul la care a terminat-o, nemții erau lângă Paris, iar eu m-am dus și am adus-o cu mica mea mașină, ca să o împachetez și s-o expediez la timp. Pe fața lui Brâncuși curgeau lacrimile. Am fost sincer mișcată”.
&
Rămăsesem singură, fără ghid (care plecase cu trupa la Padova) și, pornind din San Marco, spre Ponte dell’Accademia, un pod de lemn, punct de reper, ce traversează Canal Grande, recunosc că m-am cam rătăcit, la început, printre străduțele înguste și duiumul de podețe (Venezia are peste 460 de poduri peste labirintul de canale). Mai ales că mă cam fura peisajul, oprindu-mă să mă-ncânt privind gondolele cu turiști – gondolierul cu tricou în dungi și pălărie de paie, mânuind magic și atât de lin doar o vâslă, gondola obligatoriu neagră, și în capăt cu un element de fier, cu șase crestături, simbol al celor șase cartiere (sestiere). Ultimul nobil din Veneția care a avut o gondolă particulară se pare că a fost chiar Peggy, îndrăgită de venețieni, ca unul din „ultimii dogi”.
Știam că întreg complexul muzeal e în sestiere Dorsodoro. Am găsit, în final, intrarea de pe Calle S. Cristoforo, pe o stradă în colț cu incitanta galerie de artă modernă Ravagnan Gallery. Galeria Peggy Gugghenheim – un prunc al faimosului centru din New York, la fel sub oblăduirea Fundaţiei Solomon R. Guggenheim. Am intrat chiar în centru ansamblului, în cuceritoarea grădină, cu sculpturi de artiști maru ai timpului (Al. Calder: „The Crow (Vaca)”, H. Moore: „Three Stanting Figures(Trei siluete în picioare”, J. Arp: „Fruit – Amphora” etc)
Clădirea este Palazzo Venier dei Leoni, din secolul al XVIII-lea, lucrare arhitectului veneţian, Lorenzo Boschetti, palat aflat în șiragul de pe malurile Canal Grande. Palatul a fost cumpărat de Peggy Guggenheim în 1947, când, după o viață tumultuoasă în Franța și America (și după divorțul de Max Ernst), se retrage în Venezia. În grădina acestui îndrăgit palazzo, discret, se află și mormântul cu cenușa ei.
Ansamblul nu e regesc de spațios, dar colecția este considerată una dintre cele mai bune colecţii de artă contemporană din lume, prin numele mari din arta modernă a vremii, reprezentative pentru cubism, suprarealism, expresionism abstract, lucrări care n-au fost cumpărate la întâmplare, ori subiectiv, ci la sfatul prietenilor mari artiști, cum a fost Marcel Duchamp, pictorul suprarealist francez, mentorul său un timp (după divorțul de scriitorul Laurence Vail), ori Max Ernst ( soțul său pentru o perioadă, în America). (Cu L. Vail a avut un băiat și o fată, iar în colecție se regăsesc lucrări de pictură și în sticlă, semnate dePeegen Vail, fiica ei).
Din grădină, pe dreapta, e partea din Palat care dă spre Canal Grande, cu o terasă largă. Aici, de la intrare, te-ntâmpină Picasso, cu, „The Studio”, „On The Beach”, ori tot Picasso „Pipe, Glass, Bottle of Vieux Marc”, „The Poet”, „The Dream and Lie of Franco – Visul și minciuna lui Franco”, Kandinsky – „Landscape with Red Spots – Peisaj cu pete roșii”, G. Braque – „The Clarinet”, Fr. Picabia- „Very rare picture on the Earth_- Tablou foarte rar pe pământ”, mai multe de Max Ernst – „The Kiss”, „The Forest”etc., J. Miró – „Seated Woman – Femeie șezând”, P. Klee –„Portrait of Frau P in The South”, un Dali „Untitled”, Fr. Bacon, Kazimir Malevich, Giorgio de Chirico, mai multe lucrări de J. Pollock, pe care l-a încurajat de la început „Two”, „Bird Effort”, „Eyes in the Heat”, „The Moon Woman (La donna luna) etc, și, mai ales tabloul care m-a fascinat deasupra tuturor, R. Magritte „Empire of Light – Imperiul Luminii”, acea izbucnire de lumină din modestul lampadar din fața unei case, în tandem cu cerul luminat de un albastru de cristal și nori albi ca din palma lui Dumnezeu, în contrast cu întunericul din verdele închis al copacilor înalți și deși, dimprejur.
Ca expoziție temporară, era tocmai una cu Marcel Duchamp, „Marcel Duchamp e la seduzione della copia – M. Duchamp and the Lure of the Copy”, bieînțeles pe afiș cu tabloul parodie după Da Vinci, acea Mona Lisa cu mustăți, ca manifest Dada. Centrul expoziției era acea „Poveste într-o valiză”, ideea exploatată din plin de Duchamp, de a-și strânge într-o valiză pliabilă operele importante, în formă miniaturală, și chiat textele teoretice. „Un viaggio nella « Scatola in una valigia» („Exporing the «Box in a Valise»)”(idee cu care a cocheta și Victor Brauner)
Am ieșit din expoziție undeva pe o stradelă pe marginea unui canal îngust, unde mi-ar fi plăcut să mă aștepte o gondolă! Deși nu s-ar fi potrivit de fel cu atmosfera de artă modernă a lui Brâncuși, Dali, Picasso, Magritte, Duchamp etc, de care mă umplusem ca un burete spongios, dar aș fi închis ochii, imaginându-mă alături de Peggy Guggenheim, ultima nobilă proprietară de gondola particulară.